188. “Fenomenul Pucioasa” : un “fenomen” cu trei explicaţii posibile (II)
II. “Şfânta lelică şi proorociţă Maria” : o “trâmbiţă” retrogradată la rangul de “punte de trecere” (VIII)


Cartierul general al noilor lideri pucioşi este denumit “grădiniţa de la Glodeni” şi este pus sub ocrotirea sabiei de foc a arhanghelilor Mihail şi Gavriil, la fel ca grădina Raiului. Se binecuvintează generaţia tânără, cea care s-a pus cu fidelitate sub ascultarea liderilor pucioşi. Se binecuvintează şi liderii pucioşi, fii duhovniceşti adoptivi şi moştenitori deplini ai darurilor Verginicăi, de la care au primit duhul “proorociei”, ca fiind cei care “sunt învăţaţi din cer” ca să-i înveţe şi pe alţii :

“Se binecuvintează paza cerească, cea care este în jurul lui Israel şi cea care este în jurul grădiniţei mele de copii. Sfinţii arhangheli Mihail şi Gavriil sunt în faţa ocrotitorilor cereşti.
Şi iată, binecuvintez cu binecuvântare cerească pe cei mai mititei, pe cei mai moi, pe copiii cei tinerei care urmează această lucrare, pe cei ce cântă în mijlocul lui Israel, pe cei ce strigă la mine. O, eu îi iubesc şi îi cercetez şi lucrez în gândul şi în mintea lor şi le fac curat în inimă, dar lucrez prin voi, copii lucrători. Eu stau în voi la lucru, şi voi să vă adunaţi spre lucru duhovnicesc, că mare bucurie e pe cer şi pe mine când are cerul la cine veni, când are unde să-şi plece capul ca să asculte cântarea celor răscumpăraţi.
Binecuvintez pe cei ce sunt învăţaţi de cer, şi pe cei ce învaţă din cer; pe cei ce se lasă învăţaţi, şi pe cei ce învaţă în numele meu, căci eu sunt învăţătoare în poporul meu, şi lucrez prin fii. ” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 14-12-1994)

Iar cei rămaşi “răzleţi de Dumnezeu”, fii după trup ai lelicăi, care nu s-au putut lipi cu duhul de noii lideri pucioşi, sunt căinaţi ca nişte neînţelepţi care n-au priceput că Verginica şi Maria au avut darul proorociei:

“O, fii ai lui Verginica, fii luaţi de la surioara ei, din porunca Mea! O, măi copilaşi răzleţi de Dumnezeu, cum de n-aţi voit să fiţi fii de prooroci, aşa cum v-a fost alegerea pe pământ? Verginica şi surioara ei de la care vă avea ea, au fost proorocii Mei pentru cea de a doua venire a Mea.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 24-04-1998)



Care sunt aşadar, roadele Noului Ierusalim aflat sub ocârmuirea lelicăi Maria? Dacă ar fi să-i credem pe noii lideri pucioşi, “oile” de sub toiagul lelicăi au fost mai degrabă “capre”. Zece ani (1980-1990) au fost irosiţi în lupte surde pentru putere: numai răzvrătire, numai pizmă, dorire de mărire deşartă, neascultare, furt de cel sfinte, lipsă de înţelepciune şi de orizont duhovnicesc, căci creştinii din “poporul cel vechi” al lelicăi, moştenit de la Verginica, n-au înţeles să se plece sub înţeleapta ocârmuire a noilor lideri pucioşi, ci au complotat împotriva lor şi a noii orânduiri trasate de “Domnul” Pucioasei. Anul 1993 a însemnat de asemenea anul în care s-a pecetluit schisma faţă de Biserica Ortodoxă Română şi începutul derapajelor eretice din sânul noii biserici care se înfiripa pe tăcute.


În concluzie, este plauzibil ca diavolul să se fi folosit la modul instrumental şi de lelica Maria, având în vedere rezultatelor dezastruoase ale creştinilor pucioşi din această perioadă de naştere a schismei şi dospire a ereziei la Pucioasa.

C. Al treilea vector : Dumnezeu. Întrebarea conexă este : Prin lelica Maria a vorbit Dumnezeu?

Vorbirea lui Dumnezeu către oameni nu poate fi altfel decât ireproşabilă. Vom expune aici doar două grave deficienţe în propovăduirea lelicăi Maria intitulată “Cuvântul lui Dumnezeu”. Acestea sunt:

1. Existenţa simultană a două duhuri şi a două “lucrări” distincte, la cele două “proorociţe” aflate în concurenţă şi luptă pentru putere în perioada 1980-1990, care au creat mare dezbinare, dezordine, invidii, antipatii şi lupte subterane între creştinii pucioşi, care ar fi trebuit să fie doar o singură turmă.

2. Existenţa unor “proorocii” fanteziste, incoerente sau de-a dreptul mincinoase în mesajele scoase pe piaţă de lelica Maria. Exemple:

- Proorocie despre regele Mihai, care va veni în România şi va restaura o conducere monarhică:

“... Dumnezeu voieşte viaţă curată în România. Dumnezeu curăţă pământul ţării româneşti. Dumnezeu, cu puţinul Său popor curat, va birui. O, nu Mă voi astâmpăra până nu o voi aduce pe România pe placul şi pe voia Mea. Nu Mă voi astâmpăra până nu-l voi aduce pe conducătorul României, iar el să fie pe voia lui Dumnezeu şi să-Mi scoată poporul român la lumină şi la mântuire. Eu, Domnul Iisus Hristos, cu turma Mea cea mică voi fi biruitor, şi toţi ochii vor vedea.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 25-12-1989)

- Proorocie despre scaunul de judecată, care va fi în România:

“Scaunul de judecată va fi în România, pe care o spăl acum. Veţi vedea cu ochii şi adevărul şi dreptatea.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 25-12-1989)

Biblia prooroceşte că scaunul de judecată va fi în Ţara Sfântă:

“Să se trezească toate neamurile şi să vină în valea lui Iosafat, căci acolo voi aşeza scaun de judecată pentru toate popoarele din jur”(Ioil 4,12)

Concluzie: Luând în considerare aceste grave deficienţe în propovăduirea “Cuvântului”, putem afirma cu convingere că nici prin lelica Maria nu a vorbit Dumnezeu.

189. “Fenomenul Pucioasa” : un “fenomen” cu trei explicaţii posibile (III)

III. “Şfânta leliţă şi proorociţă Mihaela” şi basmul “Albă ca Zăpada şi cei 14 Pitici”(I)

Nici pentru Mihaela (succesoarea de iure a Verginicăi la “proorocie), “Părintele Nicodim” nu se oboseşte să demonstreze că nu omul, nu diavolul, ci Însuşi Dumnezeu o foloseşte ca mesager al cerului. Întrucât Prea Cuviosul Nicodim e convins că a demonstrat “matematic” faptul că “prin Sfânta Virginia vorbea Dumnezeu” şi deoarece leliţa Mihaela a fost singura uceniţă fidelă care a fost alături de mama Gigi până la moartea acesteia, devine fără echivoc faptul că ea a moştenit de la predecesoarea ei darul şi harul de a asculta cu urechea voci din lumea “de dincolo”, din afara spectrului undelor hertziene.
Circula printre pucioşi, înainte de 1980, un zvon că acela care va fi găsit la căpătâiul Verginicăi (mama Gigi, sau Gigica) atunci când ea va muri, acela îi va lua locul Sfintei Mari Proorociţe Gigica în fruntea “poporului creştin”. Or, în ultimii ani de viaţă şi până a murit, Verginica nu s-a mai desprins de compania Mihaelei, şi invers. Apare deci paradoxal faptul că, deşi Mihaela era “în drept” să-i urmeze Virginiei în scaunul “proorocesc”, totuşi următorul “mesager” al lui Dumnezeu din cer n-a fost ea, ci a fost lelica Maria, sora Verginicăi. Nu se poate vorbi aici despre uzurpare, atâta vreme cât scaunul “proorocesc” a fost vacant mai bine de un an, până în 1982, când lelica Maria a preluat, şovăielnic, hăţurile “proorociei”. Mihaela ar fi putut să-şi însuşească imediat acest rang, dacă voia, dar vremurile îi erau încă potrivnice. Poporul era răzvrătit şi dezorientat, “păstorii” nea’Mişu şi nea’ Cristea erau tot la timonă, unde tăiau şi spânzurau, iar pe “moldoveancă” o pizmuiau pentru intimităţile ei cu Gigica, aşa că Mihaela n-a riscat. A aşteptat zece ani ca roadele “lucrării” Verginicăi să se coacă şi să se scuture, înainte de a ieşi deschis la lupta pentru putere. Iar când a ieşit, “păstorii” erau deja obosiţi, opoziţia lor era de acum mai slabă, “poporul” Verginicăi se risipise, iar Mihaela s-a putut desprinde fără emoţii în unicul câştigător.
Mihaelei i-a displăcut se pare metoda patetică a surorilor Tudorache (Verginica şi Maria) de a aduce “cuvântul Domnului” lungite pe pat şi pozând drept “profund (dar adânc, totuşi) adormite”, în faţa unei adunături eterogene de exaltaţi, curioşi şi căscaţi, care se credeau a fi “poporul” Domnului. O agasau circul, fanfaronadele, sclifoselile, manierismul, vorbele de clacă, patetismele ieftine, igiena precară şi jumătăţile de măsură ale “surorilor” creştine. Nu era nici ea indiferentă la bârfă, dar se ferea să cadă în mahalagism. Nu înţelegea pe atunci la ce ar putea fi utile despotismul, nedreptăţile, obtuzitatea şi răutatea gregară a “păstorilor” nea’Mişu şi nea’ Cristea. Era încă un om dintr-o bucată şi şi-a declarat sieşi că atunci când îi va veni bine, va face ordine în toate. De aceea, stilul “proorocesc” pe care şi l-a propus în anul 1990 era simplu, elegant, convingător, şi demn: fără spectacol, fără spectatori, fără recuzită de cămin cultural sătesc, fără regie de culise. Ea pretindea că “aude” pur şi simplu vocea Domnului ca o adiere care vine în taină şi repede, precedată de vuiet de suflare de vânt, iar apoi îi dictează la ureche, cuvânt cu cuvânt, mesajele cereşti. Mihaela le scria pe caiete şi apoi le făcea cunoscute adunării. Tot ritualul era opac pentru “popor”, dar şi extrem de simplu, prezentat ca o minunată taină cerească, aşa că nimeni nu putea contesta nimic, că nu avea ce. Oricum, “Cuvântul” pe care îl aducea la lumină Mihaela era laborios şi convingător prin sine însuşi, fiind net superior frazelor sincopate, încâlcite şi adesea lipsite de noimă pe care le promovaseră până atunci Verginica şi lelica Maria. Competiţia dintre cele două “proorociţe” care au avut ghinionul de a fi contemporane (lelica Maria şi leliţa Mihaela) a fost inevitabilă şi a durat circa patru ani (între 1990 şi 1994) până când lelica Maria cu greu “a înţeles” că trebuie să se retragă de la “proorocie” şi să intre şi ea sub ascultarea Mihaelei.
La început, Mihaela încă nu era obişnuită cu zarva şi cu publicitatea, mai ales faţă de lumea laică. De aceea, ea a încercat să ascundă statutul ei cel nou de “proorociţă a Domnului” sub aparenţa unei “proorocii colective”. A inventat zicătoarea “ la Pucioasa sunt 14 creştini aleşi, care aud Cuvântul Domnului” şi i-a obligat şi pe ceilalţi adepţi să propage această minciună sfruntată pe toate canalele de comunicare. În felul acesta ea putea rămâne în umbră, protejată de orice acuzaţii sau întrebări indiscrete şi imaculată ca Albă ca Zăpada, iar “cei 14 Pitici” erau scoşi la înaintare. Iată cum arăta o asemenea minciună calificată, consemnată în scris printre “mărturiile creştinilor”:

“Mărturisesc încă o dată că glasul Domnului se aude grăind deasupra aşezământului sfânt, unde noi acum locuim în număr de paisprezece. Chiar eu sunt unul din cei care scriu cuvântul auzit, şi am de la Domnul misiunea să citesc apoi cuvântul Său poporului creştin, hrănit cu această mană cerească.” (citat după Nicolae Nedelcu, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 85)

În condiţiile în care am demonstrat deja că “proorociile” Verginicăi şi lelicăi Maria erau nişte “făcături” ieftine cu pretenţii de mesaje apocaliptice, se pune în mod imperios întrebarea legitimă: oare este măcar “proorocia” Mihaelei autentică? Faptul că la ea, receptarea “mesajelor” se face acum într-o manieră mult mai credibilă, asemănătoare cu proorociile descrise de Biblie, este încurajator. Dar este suficient numai atât?

De la bun început se ivesc însă nişte îndoieli severe, care ar trebui lămurite. Nu cumva, iniţiativa de a apela la o minciună acoperitoare, şi anume la teza “celor 14 receptori ai Cuvântului”, este atât de gravă, încât decredibilizează iremediabil “proorocia” Mihaelei? De ce s-a ascuns adevărul? Cel mai probabil că această manevră dorea să-i confere o şi mai mare credibilitate “fenomenului”. Într-adevăr, este copleşitor să afli că 14 indivizi serioşi, care se denumesc pe sine “creştini”, au fost aleşi de Dumnezeu să fie vectori complementari ai unei comunicări dintre Dumnezeu şi om, acum, la sfârşitul veacurilor. Gândul unei fraude colective sau a unei alienări colective este instinctiv şi automat rejectat de orice om de bună credinţă. Ar însemna ca toţi cei 14 să fie: ori înţeleşi ca să promoveze o înşelătorie, ori nebuni cu toţii, ceea ce este prea puţin probabil. În aceste condiţii, scopul era atins: cei care urmau să afle de “fenomenul de la Pucioasa” trebuiau să se încline în faţa lui să să-i acorde crezare. Măcar până la proba contrarie, prezumpţia de nevinovăţie se impunea de la sine. Dar dacă o asemenea probă contrarie nu va apărea niciodată? Atunci, înşelătoria de la Pucioasa va rămâne un “bun” câştigat (doar pentru pucioşi, desigur). Frauda aceasta cu “cei 14 Pitici aşa de Mici” aleşi de Domnul ca s-o tăinuiască pe Marea Proorociţă Mihaela le-a fost atât de folositoare liderilor pucioşi, încât ei nu o abandonaseră nici după mai bine de 15 ani. Într-o emisiune făcută de televiziunea ProTv în colaborare cu pucioşii, prin martie 2008, Cristi Tabără intra în dialog cu Gigel (unul dintre membrii marcanţi ai Noului Ierusalim, nepot al legendarului “păstor” nea’Mişu), în felul următor:

REPORTER(Cristian Tabără): Cei mai mulţi dintre membrii comunităţii Noului Ierusalim trăiesc şi muncesc în aşezământ, însă un număr de 14 au fost aleşi să vieţuiască în mănăstire şi să audă direct Cuvântul lui Dumnezeu. Restul comunităţii nu are voie să intre în mănăstire şi nici nu ştie ce se află înăuntru. Cu atât mai puţin ştiu străinii.
Vă număraţi printre cei care vieţuiesc aici în mănăstire, sau…sus, în comunitate?
GIGEL(Gheorghe Pantelimon): …Ăă.. Da!... pot să zic că sunt… aicea… deşi am fost … şi cu băieţii …şi…
REPORTER(Cristian Tabără): Da!?
GIGEL(Gheorghe Pantelimon): Da!

189. “Fenomenul Pucioasa” : un “fenomen” cu trei explicaţii posibile (III)

III. “Şfânta leliţă şi proorociţă Mihaela” şi basmul “Albă ca Zăpada şi cei 14 Pitici”(II)

Acest pasaj din reportajul făcut de ProTv ilustrează cea mai mare şi cea mai gravă minciună cu care reporterul a fost "intoxicat" în acest reportaj. Ea compromite definitiv orice urmă de speranţă că povestea "coborârii cuvântului pe aripile vântului", de la Dumnezeu la oameni, ar putea fi adevărată. Gigel nu neagă afirmaţia lui Cristi Tabără că “cei 14 aleşi aud direct Cuvântul lui Dumnezeu” (poveste pe care de altfel n-a inventat-o reporterul, ci tot de la pucioşi o aflase) ci lasă să se înţeleagă că şi el face parte dintre aceştia. În prezent nici măcar nu mai locuiesc 14 vieţuitori între zidurile “mănăstirii”, ci mai puţini, şi oricum alţii decât cei care locuiau în 1990. Deşi într-o perioadă de mult trecută, în incinta “mănăstirii” de la Pucioasa locuiau, într-adevăr, 14 persoane, niciodată ele n-au auzit toate “Cuvântul lui Dumnezeu” (nici simultan, şi nici pe rând). Singurele persoane care ar fi putut eventual să-l audă sunt cele care îl prezentau, sistematic, poporului: Mihaela şi (eventual) Nicuşor. În faţa unei asemenea minciuni, suspiciunile ulterioare devin absolut legitime. Întrebarea care urmează imediat este: “dar ei, chiar îl auzeau într-adevăr, sau îl fabricau din mintea lor?” Faptul că s-a apelat la minciuna acoperitoare cu paravanul făcut de “cei 14 auzitori” susţine părerea că de fapt nimeni nu auzea nimic, iar “Cuvântul” pucios era o fraudă, o “făcătură” omenească.

O altă întrebare care urmează imediat este “Cui prodest?” Cine ar fi beneficiarul acestei fraude?
Răspunsul este inevitabil: Cine este implicat direct. Cine are interesul ca să se legitimeze pe sine şi totodată să legitimeze ceea ce este la limita incredibilului.

În aceste condiţii, teza alternativă că “Mihaela era cam ruşinoasă şi, din umilinţă, nu voia să iasă în faţă cu darul ei proorocesc”, cade în derizoriu. Dar mai e ceva: cel care a iniţiat o asemenea fraudă ori este total lipsit de scrupule, ori are ceva probleme cu mentalul. Şi aici ne reamintim că nici predecesoarele Mihaelei (Verginica şi Maria) nu stăteau prea bine cu sănătatea mentală. Să fie vreo coincidenţă păcătoasă, sau vreun blestem pe capul bieţilor pucioşi, ca să fie conduşi tot de persoane labile psihic? Tot ce se poate.

Experienţele onirice, viziunile, mesajele “divine” care alcătuiesc cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, deşi provin de la trei surse diferite (Verginica, Maria şi Mihaela), cu personalităţi şi grade de instrucţie diferite, au o însuşire comună: conduc la rezultate distructive pe plan personal şi spiritual pentru toţi cei care cred în ele. Chiar dacă pretind exact contrariul, cum că “la Pucioasa curge lapte şi miere”, “credincioşii” pucioşi sunt acum tributari unor situaţii indezirabile: familii destrămate, cariere distruse, credinţe zdruncinate sau falsificate de erezii şi de schisme. Autorii morali sunt cele trei “mari proorociţe” care au inoculat de mai bine de cincizeci de ani în creştinii simpli din judeţul Dâmboviţa o învăţătură amestecată: nu numai predici creştine laborioase şi adânc moralizatoare, de înaltă ţinută artistică, dar şi mesaje deviante, paranoice, eretice, ostile faţă de Biserica strămoşească. În însuşi sânul noii Biserici inventate de “proorociţele apocaliptice”, Biserica Noul Ierusalim, au avut loc conflicte grave, acte de ură, de răzvrătire şi deviaţionism, certuri, adultere, tentative de sinucidere, dezertări, abjurări şi împotriviri făţişe la dominaţia despotică a liderilor pucioşi. Toate aceste anomalii de comportament ale unor adepţi debusolaţi, care insistă însă a se considera pe sine cei mai autentici creştini ortodocşi de pe faţa pământului şi din toate timpurile, pun sub mare semn de întrebare caracterul irenic al acestei Biserici şi capacitatea de păstorire creştină a liderilor ei spirituali, dar mai ales creează o mare îndoială dacă duhul care o patronează este Însuşi Duhul Sfânt, sau ea este condusă în chip tainic de alt duh sau de alte duhuri.
Ceea ce, în mod izbitor, este comun celor trei “proorociţe”, este copilăria nefericită, marcată de mari lipsuri şi de traume psihice greu de suportat. Se ştie că în asemenea situaţii, persoanele afectate (mai ales dacă sunt copii) pot dezvolta tulburări de disociere sau tulburări prin depersonalizare, ca o reacţie instinctivă de apărare, sindroame care se pot evidenţia prin alternări între puseuri acute şi remisiuni pe tot cursul vieţii. Am văzut că Verginica a fost o pacientă cu anamneză bogată a mai multor spitale de psihiatrie, iar viziunile fantastice şi comunicările Mariei cu spiritele din “lumea de dincolo” erau izbitor de asemănătoare cu cel ale Verginicăi.

Despre Mihaela se ştie că a avut şi ea o copilărie nefericită. Au fost şase copii la părinţii ei, iar prin anii ’50, să creşti şase copii era o aventură. La 13 ani i-a murit mama. A fost primul ei traumatism psihic sever, care se cerea badijonat cu măiestrie şi cu blândeţe. Mihaela s-a retras în sine şi L-a ales pe Bunul Dumnezeu ca să o ocrotească, dar nu oricum, ci substituindu-şi gândurile, simţirile, afecţiunea şi voinţa întregii fiinţe, cu cele ale lui Dumnezeu:

“Când aveam treisprezece ani, a murit mama, şi de atunci am simţit mai mare iubire de Dumnezeu, de a-L avea în suflet pe Domnul, singurul Care poate toate întru toţi. Îmi ziceam mereu: „Doamne, să fii numai Tu în gândurile mele, în inima mea, în voinţa mea, ca pe toate să le săvârşesc în voinţa Ta şi nu a mea“.” (citat după Mihaela Tărcuţă, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 80)

Deducem că de atunci încolo Mihaela (dacă s-a ţinut de cuvânt) nu mai simţea şi nu mai gândea din dreptul ei, ci din dreptul lui Dumnezeu, adică Dumnezeu fiind în ea, în fiinţa ei spirituală, se şi manifesta (“lucra”) prin ea. Se ştie că manifestările de acest tip, dacă apar în cadrul practicilor religioase integrate ( în viaţa bisericească obişnuită) sau a unor activităţi culturale, care fac parte din obiceiurile anumitor comunităţi (tradiţa Bisericii creştine, spre exemplu), nu se consideră patologice, cu excepţia situaţiilor ce implică distres şi dizabilitate. Sfântul Apostol Pavel spunea despre sine că “M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine.” (Gal.2,20). Dar Pavel mai îndeplinea o condiţie: el nu se despărţea niciodată de Biserică, pe care o considera “fără de prihană”:

“... Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea,
Ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt,
Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană.” (Ef. 5, 25-27)

Continuaria aia de mai jos.
 

De asemenea(știgck!), nici(știgck!) factorul ereditar(știgck!) nu este de neglijat(știgck!): tulburarea(știgck!) de identitate(știgck!) asociativă(știgck!) apare(știgck!) mai frecvent(știgck!) la rudele(știgck!) de gradul I(știgck!) ale pacienţilor(știgck!) care prezintă(știgck!) această afecţiune(știgck!), decât(știgck!) în populaţia(știgck!) generală(știgck!). Ea apare(știgck!) mai ales(știgck!) (știgck!) femei (90%(știgck!) dintre persoanele(știgck!) diagnosticate(știgck!) sunt femei(știgck!)); femeile(știgck!) au(știgck!), în medie(știgck!), 15(știgck!) personalităţi(știgck!) în comparaţie(știgck!) cu bărbaţii(știgck!) care au(știgck!) aproximativ(știgck!) 8(știgck!) manifestări(știgck!) distincte(știgck!). Să ne(știgck!) reamintim(știgck!) că cele două surori au trăit practic(știgck!) aceleaşi frustrări(știgck!) şi traume(știgck!) psihice(știgck!) în copilărie(știgck!) şi astfel(știgck!) avem(știgck!) tabloul(știgck!) etiologic(știgck!) complet(știgck!).

Similitudinea(știgck!) dintre(știgck!) cele două “proorociţe-surori”(știgck!) apare(știgck!) şi la nivelul(știgck!) manifestărilor fiziologice(știgck!), cum ar fi somnul profund în care cădeau(știgck!) în timp(știgck!) ce avea loc “lucrarea”(știgck!). Caracterul(știgck!) repetitiv(știgck!) al experienţelor(știgck!) personale(știgck!) şi factorul(știgck!) stimulativ(știgck!) venit(știgck!) din exterior, de la “păstori”(știgck!) şi de la “popor”(știgck!), care(știgck!) cereau(știgck!) minuni(știgck!) prin însăşi(știgck!) pretenţiile(știgck!) lor(știgck!) de “a vorbi cu Domnul”(știgck!) (de regulă(știgck!), cu scopul(știgck!) de “a-L ispiti”(știgck!) în legătură(știgck!) cu interesele(știgck!) lor meschine(știgck!)) puteau(știgck!) forţa(știgck!) trecerea(știgck!) de la manifestările disociative(știgck!) comune(știgck!) (somnul, spre exemplu, care presupune doar “pierderea contactului”(știgck!) cu realitatea(știgck!) apropiată(știgck!)) la disocierea cronică(știgck!), sindrom(știgck!) ce provoacă(știgck!) deteriorarea(știgck!) gravă(știgck!) a echilibrului(știgck!) psihic(știgck!). Faptul că, la fel ca(știgck!) şi Verginica, lelica Maria era detaşată(știgck!) senzorial(știgck!) de lumea materială(știgck!), dar vorbea(știgck!) prin somn cu şi totodată din dreptul altor persoane, poate(știgck!) fi cotat(știgck!) ca(știgck!) o manifestare(știgck!) patologică(știgck!) majoră(știgck!). A presupune(știgck!) că “prin lelica Maria nu vorbea omul”(știgck!), căci ea era adormită, este(știgck!) o ipoteză(știgck!) condiţionată(știgck!) de o sănătate(știgck!) perfectă(știgck!) din punct(știgck!) de vedere(știgck!) psihic(știgck!), caz(știgck!) în care(știgck!) ar trebui(știgck!) exclusă(știgck!) vorbirea(știgck!) prin somn(știgck!) din dreptul(știgck!) altor persoane(știgck!). De altfel(știgck!), această ipoteză(știgck!) cade(știgck!) din start(știgck!) atât la Maria cât şi la Verginica , atâta(știgck!) vreme(știgck!) cât(știgck!) (după(știgck!) cum rezultă(știgck!)(știgck!)(știgck!) din mai multe depoziţii(știgck!) ale unor martori(știgck!) oculari(știgck!)) ele “prooroceau”(știgck!) inclusiv în stare de veghe. Or(știgck!), în această(știgck!) situaţie(știgck!), detaşarea(știgck!) factorului(știgck!) uman(știgck!) de participarea(știgck!) concretă(știgck!) la actul “proorociei”(știgck!) este imposibil(știgck!) de decelat(știgck!). Un om(știgck!) care pretinde(știgck!) că prooroceşte(știgck!) de la Dumnezeu(știgck!) ori este crezut(știgck!) pe cuvânt(știgck!), fără(știgck!) a i se cere(știgck!) nici o justificare(știgck!) suplimentară(știgck!), ori nu este crezut, pur şi simplu(știgck!).(știgck!) Cea(știgck!) care(știgck!) delimitează(știgck!) farsa(știgck!) de adevăr(știgck!) este(știgck!) proorocia(știgck!) în sine(știgck!), care se raportează(știgck!) afirmativ(știgck!) sau negativ(știgck!) la o serie de criterii(știgck!) de validare(știgck!)(știgck!)(știgck!).

(astea-s demosntrații în stilul lui oricăcă oricăcă ... adică așa cum proorocea Tănase, nu Maria ... ci ... Constantin
adică în rezumat: două găini cu bicicleta pe Calea victoriei la o cafeluță după cafeluță cu compot înainte de masă căci pe Andrei l-au cam ciuruit așa ca lumea ieșită să facă inspecție la cofetărie... cam asta-i)

189. “Fenomenul Pucioasa” : un “fenomen” cu trei explicaţii posibile (III)

III. “Şfânta leliţă şi proorociţă Mihaela” şi basmul “Albă ca Zăpada şi cei 14 Pitici”(III)

Este un fapt cunoscut din propriile lor mărturisiri că pucioşii erau racolaţi dintre cei mai aprinşi şi mai habotnici practicanţi ai “Mişcării” Oastea Domnului. De altfel, aceasta era şi una dintre strategiile Verginicăi. Însoţită mereu de un grup de fideli care o protejau, ea cutreiera ţara în lung şi-n lat, poposind prin casele de creştini “ostaşi” în care se făceau adunări clandestine. Alte prilejuri erau “nunţile creştineşti” organizate de “ostaşii Domnului”, la care nu se punea ţuică pe masă şi se cântau numai cântări ale “Oastei”. Acolo Verginica făcea şi ea o câte o “lucrare” de la “Domnul”, în urma căreia cei mai impresionabili erau câştigaţi la noua confesiune pseudo-ortodoxă. În acest fel a fost captivată şi Mihaela, împreună cu soţul ei Emilian. Iată câteva “mărturii” în acest sens:

“În anul 1956 am primit acel frumos dar, de care am pomenit, o copilă creştină cu care m-am căsătorit. A fost o nuntă foarte frumoasă, ca pe vremea primilor creştini. Toată nunta a fost coordonată de această soră, Verginica. [...] Sora Verginica m-a încurajat mereu [...] Au venit foarte mulţi creştini. A fost o nuntă foarte mare, [...] nimeni nu s-a îmbătat, nimeni nu a făcut scandal, aşa cum se mai obişnuieşte pe la unele nunţi.” (citat după Ivan Petre, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 49)

“Sunt Neacşu I. Petre, născut în comuna Lucieni, sat Viişoara, judeţul Dâmboviţa, cu domiciliul în oraşul Pucioasa. Părinţii mei, creştini ortodocşi, au urmat „Oastea Domnului“.
Am cunoscut lucrarea Domnului prin proorociţa Verginica în anul 1960, la o nuntă de Oastea Domnului, unde era şi ea.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 51)

“Mie mi-a dăruit Dumnezeu o fată de creştin să mă căsătoresc cu ea. Am făcut o nuntă creştinească.” (citat după Nicolae Lăzărescu, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 1995, pag. 27)

“Cu binecuvântarea lui Dumnezeu mi-a fost şi căsătoria cu un fiu de creştin, ce era şi el legat de acest izvor, ziua nunţii fiind în data de 1 iulie 1956. A fost o nuntă creştinească, ce este mărturie pentru comuna noastră, înlocuind fanfara cu cântece creştineşti, şi fără alte băuturi alcoolice decât numai vin. Părinţii mei erau oameni săraci şi nu au putut pregăti hrană prea multă, dar sora Verginica, fiind prezentă, ne-a spus să nu ne temem, că Domnul va înmulţi hrana. De atunci noi nu ne-am despărţit de sora Verginica, cu toate că viaţa ei a fost numai în suferinţe şi prigoană, căci mulţi din consătenii ei, împreună cu preotul care era atunci în comuna Glodeni, Ilie Mirică, au sesizat organele de stat, spunând că este nebună.” (citat după Ivan Petre, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 66)

“Întâia oară, am văzut-o pe mămica Verginica la Moroieni, în casa părintească, în ziua nunţii sorei mele, Ricuţa, nuntă despre care Domnul zisese că va fi ca aceea din Cana Galileii. Atunci am auzit întâia oară cuvântul Domnului prin ea, începând astfel, ca semn de recunoaştere: «În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, pace vouă, fiilor!». Deci mărturisesc fără rezerve că după cuvânt cunoşteam că Acela Care vorbea prin gura acestui vas ales era Domnul, Cel Care prin cuvânt a făcut cerul şi pământul. Pentru că în mulţimea care asculta erau şi inimi lipite de materie, cărora Duhul Sfânt nu le putea descoperi adevărul, căci considerau cuvântul auzit ca fiind al trupului care vorbea, Domnul adăuga de multe ori aceste cuvinte: "Eu sunt Dumnezeu Tatăl, Fiul, şi Duhul Sfânt, nu acest trup. Acest trup, ştiţi că l-am curăţit prin boală grea şi l-am făcut curat şi de mare preţ, şi de nu veţi lua aminte la aceste cuvinte, îl voi lua de la voi şi îl veţi mai vedea la vremea de judecată, căci nu este preţuit nici de sat, nici de creştini".” (citat după Bănescu Emilian, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 71)

Şi în familia Mihaelei se practicau intense devoţiuni către Hristos, colaterale faţă de Biserică dar menite să completeze slujbele bisericii, care erau considerate insuficiente şi imperfecte. Este vorba de adunări particulare cu caracter proto-sectar inspirate din activitatea Oastei Domnului, menite să suplimenteze rugăciunile colective ale bisericii şi să acopere imperfecţiunile ei. Acestea imprimau în creştinii-mişcărişti, simpatizanţi şi practicanţi ai “mişcării” Oastei ( deci şi în Mihaela) un bigotism pernicios, care sădeşte îndoială în perfecţiunea Bisericii lui Hristos. În aceste condiţii, adunările din casele particulare, inclusiv din casa în care creştea Mihaela, nu se mai încadrau în sfera “practicilor religioase integrate”, care confereau o autentică protecţie divină iniţiativelor de devoţiune particulară de genul celei angajate de Mihaela, pentru a o feri astfel de alunecarea în sfera patologicului. Mihaela şi-ar fi putut spune cu convingere, copiindu-l pe Pavel: “de acum, Hristos trăieşte în mine”, dar fără să aibă garanţia Bisericii că acest lucru este şi adevărat, îndată ce pentru ea Biserica avea “destule pete şi zbârcituri”, care se cereau a fi corectate în adunările Oastei Domnului, la care şi ea lua parte. Atunci când Mihaela declară că Hristos va lucra din ea cu toate gândurile, simţirile, afecţiunea şi voinţa Sa, atunci ea se detaşează ca simplu spectator care admiră din exterior “lucrarea Domnului din ea”. În literatura de specialitate acest comportament este denumit tulburare prin depersonalizare, care se manifestă prin episoade în care apare sentimentul detaşării de propria persoană, ca şi cum subiectul ar fi un observator extern al corpului sau şi proceselor sale mentale, care se disponibilizează unei alte personalităţi (persoane).

Pe perioada experienţei de depersonalizare se menţine, de regulă, un contact nemijlocit cu realitatea externă. Mihaela putea să apară faţă de semenii săi ca un copil perfect normal, poate ceva mai habotnic, dar cu nimic deosebit faţă de ceilalţi copii. În timp însă, odată cu apariţia altor şocuri psihice, depersonalizarea poate produce oricând distres (stare de stres care depăşeşte o intensitate critică, determinat în mare măsură de procesele mentale prin care trece o persoană atunci când întâmpină situaţii de criză sau situaţii neplăcute în viaţă) sau/şi dizabilitate ( modificări personale de percepţie şi de comportament cauzate în mod direct de o boală, un accident, ori o altă traumă care afectează sănătatea fizică sau psihică, dar care în principiu poate fi tratată sau ameliorată prin intervenţii medicale)

Acest sindrom al depersonalizării debutează, de regulă, în adolescenţă, şi poate degenera cu timpul în manifestări schizoide şi în alte tulburări psihotice, în care contactul cu realitatea este alterat - halucinaţii auditive, delir, comunicare între personalităţi diferite (tulburare de identitate disociativă).

189. “Fenomenul Pucioasa” : un “fenomen” cu trei explicaţii posibile (III)

III. “Şfânta leliţă şi proorociţă Mihaela” şi basmul “Albă ca Zăpada şi cei 14 Pitici”(IV)

Mihaela şi-a făgăduit viaţa toată lui Dumnezeu, dar vai prin cine vine ispita, căci ispitele trebuie să vină (cf. Luca, 17,1). La vârsta de 21 de ani, cunoscându-l pe Tărcuţă Emilian, un tânăr vânjos, blajin şi chipeş, este tentată să şi-l asocieze, ca să-i fie de sprijin în viaţă. Cu acest gând (şi numai cu acesta) şi-a cerut întru sine (!!) permisiunea lui Dumnezeu ca să se căsătorească şi a simţit întru sine (!!) că Dumnezeu este întru totul de acord:

“La vârsta de 21 de ani am cunoscut un tânăr de 23 de ani, un suflet care mi s-a părut dezlipit de el însuşi mai mult decât mine, mai contopit cu cele frumoase care sunt întru Dumnezeu, şi mi-am zis: „Doamne, eu Ţi-am făgăduit viaţa mea, dar dacă este voia Ta, voiesc să am pe cale acest tovarăş, că eu sunt mică şi slabă şi nu pot singură pe drumul vieţii“. Am simţit că Dumnezeu a venit în calea mea cu acest sprijin şi ne-am unit prin taina cununiei.” (citat după Mihaela Tărcuţă, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 80)

Comunicarea aceasta directă întru sine cu Dumnezeu dovedeşte că Mihaela se desprinsese pe nesimţite de viaţa din Biserică. Ea nu se mai consultă cu preotul duhovnic pe probleme existenţiale, ci direct cu “Dumnezeul ei”, Care lucrează din sinele ei şi pe care Îl simte că este imediat de acord cu tot ceea ce ea voieşte (voia acum să se căsătorească, deşi în acest fel ea încălca grosolan o făgăduinţă anterioară: “să fii numai Tu în gândurile mele, în inima mea”) . Dumnezeu nu mai este de acum numai El singurul stăpân din fiinţa spirituală a Mihaelei, ci se dă puţin la o parte, ca să-i facă loc şi lui Emilian şi să fie amândoi în gândurile şi în inima ei.
Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Din căsătoria lor s-a născut un copil care la scurt timp a murit:

“Mai târziu am trăit o mare suferinţă şi cu inima şi cu trupul, căci gândul de a avea un copil era de la noi şi nu de la Dumnezeu, dar copilul n-a trăit, iar eu am plătit cu suferinţă grea, căzând în mâna medicilor vreme de trei ani, aşa cum este scris: "Cel ce păcătuieşte, să cadă în mâna doctorului". Am plătit cu lacrimi de căinţă şi cu mare suferinţă trupească ascultarea glasului inimii noastre, ca apoi să ne întoarcem spre făgăduinţele făcute Domnului, spre făgăduinţa curăţeniei trupeşti.” (citat după Mihaela Tărcuţă, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 80)

Mihaela sugerează (dar nu mărturiseşte deschis, deoarece n-are nici un interes s-o facă public) că boala care a ţinut-o trei ani prin spitale era de natură psihică. Citatul extras din Biblie este prezentat de ea intenţionat incomplet, ca să se mascheze cât de cât asocierea mentală pe care ea o face între pretinsul păcat (relaţia trupească dintre soţi) şi Pedepsitorul păcatului (Dumnezeu). Falsificând versetul biblic, Mihaela sugerează spre exterior că pedepsitorul este medicul, dar propriile sale gânduri se raportează în ascuns la conţinutul real al versetului biblic, construind un verdict zdrobitor: “Dumnezeu Ziditorul este Cel care ne-a pedepsit păcatul trupesc cu moartea copilului nostru”. Iată cum arată de fapt versetul biblic, nefalsificat:

“Cel care păcătuieşte împotriva Ziditorului său, să cadă în mâinile doctorului” (I.Sirah, 38,15)

Suferinţa, lacrimile şi căinţa au fost devastatoare. Un stagiu de trei ani de boală psihică prin sanatorii nu pare mult, dar nici puţin. Când ieşi “vindecat” după o asemenea plimbare pe “câmpiile elizee”, te poţi aştepta oricând la surprize pe viitor. Cert este că pedeapsa trupului a fost prelungită în mod voluntar de Mihaela şi după aceşti trei ani, prin “făgăduinţa curăţeniei trupeşti” pentru tot restul vieţii. Este momentul în care ea devine elementul dominant în viaţa de cuplu, impunându-şi în mod voluntarist voinţa proprie asupra soţului. În asemenea condiţii, soţul, căruia de regulă i se impută vina neînfrânării (pofta trupească şi pofta bărbătească), nu mai are altă alternativă decât să se supună.
Deşi culpa (dacă ar fi existat) nu putea fi decât colectivă, primul impuls “creştinesc” a fost ca amândoi să-şi asume cu sinceritate “vina”, fiecare în parte, ceea ce Mihaela a şi făcut la început în mod public, prin cuvintele “iar eu am plătit voinţa mea cu suferinţă grea” . Mai târziu însă, ea n-a rezistat tentaţiei de a-şi ascunde vina mărturisită la început. În ediţia a doua a cărţii “Cuvântul lui Dumnezeu”, apărută în anul 2006, Mihaela corectează (de fapt, fasifică) propria sa mărturisire din anul 1995, pentru a-şi şterge vina mărturisită deschis în ediţia precedentă. Culpabilizarea soţului devine pentru ea un act necesar, deliberat, justiţiar, abia atunci cînd Mihaela avansează pe scara socială, devenind “persoană importantă” în obştea creştină. În acest fel, acum se poate subînţelege mai uşor că voinţa şi implicit “vina” de a fi recurs la unul sau mai multe acte sexuale cu intenţia planificată de a procrea cade exclusiv pe umerii lui Emilian, cel care nu s-a mai putut abţine:

“Mai târziu am trăit o mare suferinţă şi cu inima şi cu trupul, căci gândul de a avea un copil era de la noi şi nu de la Dumnezeu, dar copilul n-a trăit, iar eu am plătit voinţa mea cu suferinţă grea, căzând în mâna medicilor vreme de trei ani, aşa cum este scris: "Cel ce păcătuieşte, să cadă în mâna doctorului".” (citat după Mihaela Tărcuţă, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 1995, pag. 53)

“Mai târziu am trăit o mare suferinţă şi cu inima şi cu trupul, căci gândul de a avea un copil era de la noi şi nu de la Dumnezeu, dar copilul n-a trăit, iar eu am plătit cu suferinţă grea, căzând în mâna medicilor vreme de trei ani, aşa cum este scris: "Cel ce păcătuieşte, să cadă în mâna doctorului".” (citat după Mihaela Tărcuţă, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 80)

Îndată după moartea copilului însă, situaţia era cu totul alta. Pe vremea aceea, sentimentul deculpabilitate era atât de profund încât o urmărea până şi în somn pe Mihaela. Dialogurile ei interioare cu Dumnezeu, în care ea îşi recunoştea “vina”, s-au intensificat. În perioada în care ea era rezidentă permanantă a spitalelor, vise halucinante o chinuiau, amintindu-i de impardonabila sa alunecare în “desfrânare cu soţul”. Până la un moment dat, când a reuşit să obţină (în vis, nu prin Taina Pocăinţei oferită de Biserică) “iertarea deplină de la Dumnezeu”. Aceasta i-a adus o imensă uşurare, dar şi sentimentul unei împovărătoare îndatorări faţă de Dumnezeu, pentru tot restul vieţii:

“După multă vreme de suferinţă, în spital am avut un vis peste care n-am putut trece cu uşurinţă: stăteam cu capul în ţărână pe un câmp arat şi mă rugam plângând şi zicând: „Doamne, iartă-mi tot ce ai să-mi ierţi“. Un glas care venea din cer a spus: „Da, dar să te atingă soarele pe creştet“. M-am ridicat să mă uit, dar soarele asfinţise. M-am aşezat din nou plângând şi cerând la Domnul să asculte ruga mea. Apoi am auzit un vuiet uşor. Soarele se întorsese de la asfinţit şi s-a apropiat până deasupra capului meu şi m-a atins. Am simţit cum a intrat în fiinţa mea o căldură care-mi copleşise trupul firav de la suferinţă. Apoi mi-am revenit uşor şi am zis: „Doamne, eşti atât de mare, atât de bun! Cu ce Îţi voi putea întoarce bunătatea? O, cât de datoare Îţi sunt!“. Dumnezeu ne dăduse iertarea, iar viaţa noastră devenise ca viaţa a doi copii care ascultau de Tatăl Cel din ceruri şi care caută cu umilinţă pe urmele poruncilor Mântuitorului Hristos.” (citat după Mihaela Tărcuţă, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 80)

Coşmarurile şi visele posesive au urmărit-o pe Mihaela de atunci şi până astăzi, ea neputând să mai doarmă vreodată singură în cameră din cauza fricii de plăsmuirile întunericului. Formulele cele mai uzuale sunt acelea în care ea doarme în cameră fie cu Nicuşor, fie cu Nicuşor şi cu Gigel, fie cu Nicuşor, Gigel şi Emilian.

189. “Fenomenul Pucioasa” : un “fenomen” cu trei explicaţii posibile (III)

III. “Şfânta leliţă şi proorociţă Mihaela” şi basmul “Albă ca Zăpada şi cei 14 Pitici”(V)

Preluând raţionamentul “părintelui Nicodim”, admitem (ca şi în analizele precedente făcute asupra “poorociţelor” Verginica şi Maria) că şi pentru Mihaela doar trei pot fi vectorii prin care mesajul de la Pucioasa ajunge la ceilalţi oameni: omul, diavolul sau Dumnezeu. Unul şi numai unul trebuie să fie animatorul Cuvântului, căci ei se exclud reciproc. Desigur că pucioşii spun că Dumnezeu este Cel care îi vorbeşte Mihaelei. Însă ei spuneau la fel şi pentru celelalte “proorociţe”, iar realitatea i-a contrazis în mod neechivoc.
O primă deosebire majoră dintre “proorociţe” este aceea că numai Verginica este considerată “trâmbiţă”, şi anume “a şasea trâmbiţă” apocaliptică. Mihaela găseşte o soluţie ingenioasă pentru a deveni cea mai importantă dintre cele trei “proorociţe”, fără a fi nevoită să dea prea multe explicaţii asupra statutului ei real. Cea de-a Şaptea Trâmbiţă Apocaliptică este Însuşi Domnul!” El vorbeşte de deasupra, din cer, iar Mihaela Îl aude şi Îi consemnează spusele.

Bine, dar atunci ce statut a avut Maria? A 6,5-a “trâmbiţă”?

Nicidecum! răspund pucioşii. Maria a fost doar “o punte de trecere” între Verginica şi Mihaela.

Teoria acesta cu “trâmbiţele apocaliptice de la Pucioasa” poate fi percepută de unii ca o joacă infantilă de-a pisica cu şoarecele, iar de alţii ca o dificilă problemă de logică matematică, cu mai multe întrebări incomode, dintre care unele au rămas deocamdată fără răspuns:

1. Între anii 1955 şi 1980, Domnul vorbeşte prin gura Verginicăi.
Întrebare: Cine este “trâmbiţă” şi a câta este ?
Răspuns: Proorociţa Verginica este “trâmbiţa a şasea de pe pământ”;

2. Între anii 1980-1982, nu mai vorbeşte nimeni din cer.
Întrebare: Cine este “trâmbiţă”?
Răspuns: Nimeni.

3. Între anii 1982-1984, duhul Verginicăi vorbeşte prin gura surioarei ei, proorociţa Maria.
Întrebare: Cine este “trâmbiţă” şi a câta este ?
Răspuns: tot Verginica este trâmbiţă, dar de data aceasta este în duh, adică este “trâmbiţa a şasea din ceruri”.

4. Între anii 1984-1990, “Domnul” începe să vorbească prin gura lelicăi Mariei.
Întrebare: Cine este “trâmbiţă” şi a câta este ?
Răspuns: ? (“Domnul” nu poate fi , pentru că El începe a fi “Trâmbiţă” abia în 1990; Maria nu poate fi, deoarece ea este doar “punte de trecere” între cele două “trâmbiţe”: a şasea şi a şaptea; duhul (duha)Verginicăi şi-a încheiat “proorocia” peste Maria în 1984; Mihaela nu şi-a început încă “proorocia”)

5. Între anii 1990-1994, sunt două proorociţe: Maria şi Mihaela.

5.1. Începând cu anul 1990, Mihaela începe a auzi din cer Glasul Domnului, pe care îl consemnează în scris.
Întrebare: Cine este “trâmbiţă” şi a câta este ?
Răspuns: Domnul este “Trâmbiţa a Şaptea”.
Întrebare: Dar Mihaela ce este?
Răspuns: Mihaela este Poartă de coborîre a Cuvântului la Iesle.
Întrebare: Dar Ieslea ce este?
Răspuns: Ieslea este Mănăstirea Mixtă de la Pucioasa.

5.2. Începând cu anul 1990 şi până în 1994, “Domnul” vorbeşte în continuare şi prin gura Mariei. În acelaşi timp, deoarece El Şi-a început “trâmbiţarea” peste Mihaela , proorociţa Maria încetează a mai fi punte între Verginica şi Mihaela.

Întrebare: Ce este cuvântul adus în paralel de proorociţa Maria între anii 1990-1994, îndată ce ea nu este “trâmbiţă”?
Răspuns: ?

Întrebare: Ce rol joacă proorociţa Maria între anii 1990-1994, căci ea nu mai este “punte” începând cu 1990 (dar nici “trâmbiţă” n-a fost şi nu este)?
Răspuns: ?

6. Începând cu anul 1994 şi până în prezent, “Domnul” vorbeşte doar în urechile Mihaelei. Pe parcurs, El le mai dă dreptul la cuvânt peste Mihaela tuturor făpturilor cereşti: întâi vorbeşte duhul Verginicăi, apoi rând pe rând Maica Domnului, Arhanghelii, Sfinţii, precum şi unele spirite ale celor adormiţi.
Întrebare: Cine este “trâmbiţă” şi a câta este?
Răspuns: Tot Domnul este “Trâmbiţa a Şaptea” din ceruri, deşi acum par a fi mai multe care vorbesc.

7. Începând cu anul 1994 şi până în anul 1998 (anul morţii sale), proorociţa Maria nu mai prooroceşte, deşi ar fi putut.
Întrebare: De ce?
Răspuns: ? (se pare că nu i s-a mai dat voie, ci i s-a cerut să se retragă din “proorocie” şi să intre sub ascultarea Mihaelei)

O a doua deosebire majoră dintre “proorociţe” este aceea că primele două primeau “Cuvântul” pe când erau în somn profund, iar Mihaela îl primeşte în stare de veghe. Ca să nu fie acuzată de sperjur, Mihaela şi l-a asociat la proorocie pe Nicuşor, el fiind un “martor” că lucrurile privind “coborârea Cuvântului” stau exact aşa cum le relatează Mihaela.
Dar cine vorbeşte de fapt prin Mihaela? Omul, diavolul sau Dumnezeu?
O demonstraţie sigură asupra autenticităţii “proorociei” ei nu se va putea face decât odată cu trecerea sănătoasă a vremii. Dacă este de la om sau de la diavol, această “lucrare” se va destrăma. Dacă este de la Dumnezeu, ea va cuceri lumea.
Deocamdată însă, există unele semnale indirecte care par să indice că este vorba tot de o lucrare omenească, sădită pe un teren psihic deficitar şi sugerată de diavol, care de obicei nu doarme. Un om care îşi închiuie că “este Dumnezeu” sau că “Dumnezeu este în el” sau că “Dumnezeu vorbeşte prin el”, se va strădui din răsputeri să “nu-L facă de râs pe Dumnezeu”. Şi îşi va da tot interesul şi va scoate la iveală ceva frumos, ceva “dumnezeiesc”. Doar că, om fiind, va mai face şi unele erori. Şi, om fiind, se va grăbi să le acopere pe furiş cu nisip, ca să nu le mai observe şi alţii. Şi atunci se va demasca.

Cele două ediţii ale cărţii “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa stau dovadă vie că acolo e lucrătură omenească, nu “lucrare dumnezeiască” şi nici “minune diavolească”. Sute de erori de fond şi mii de greşeli de ortografie au constituit preocuparea de căpătâi a echipei redacţionale care a pregătit în anul 2006 ediţia a doua a acestei cărţi, supervizată la modul autoritar şi absolut de... Mihaela! Ea a stabilit cum se corectează, ce se taie, ce se introduce, ce se lasă, ce se schimbă de la o ediţie la alta. Iar schimbările de fond operate atunci dezvăluie: fie manevre grosolane, adesea disperate, de acoperire a unor formulări incomode, demascatoare, sau a unor enormităţi care trebuiau să dispară; fie cosmetizări care trebuiau să facă toată povestea pucioşilor cât mai frumoasă şi cât mai credibilă. Or, dacă ar fi fost vorba de un adevărat Cuvânt al lui Dumnezeu, nici o virgulă nu s-ar fi schimbat din el, dar nici n-ar fi fost nevoie.

Caracterul oportunist, puritan, despotic, imprevizibil, incoerent, duşmănos, megaloman al leliţei de la Pucioasa conturează vag imaginea caleidoscopică a acestei “proorociţe” cu profil neuropsihic de mucava. Descoperind un gol de putere în ţara piticilor pucioşi, ea a subminat orice competiţie loială, a risipit fără milă orice concurenţă potenţială şi apoi s-a aşezat în fruntea bucatelor pentru a-şi exersa vocaţia ascunsă de călăuză a orbilor. Odată ajunsă pe tronul împăratului gol, Albă ca Zăpada de la Glodeni încearcă din răsputeri să se menţină în cărţi, trăgând sforile şi (din când în când) cu urechea la porţile cerului.

Nu v-am mai zis că psiholojii și psihiatrii fac experiențe absurde pe mase de păcătoși scriind cărți ale mediei normalului, normalul lor după teoriile lor, după mintea lor? Deci ce relevanță poate să aibă normalul ce rezultă din ele dacă normalul la ei e gLumea păcatelor pline de satisfacții? Ce rezultă dacă te iei după cărțile lor pline de diagnostice absurde și tipologii și încadrări și simptome cu etichetări fataliste ca niște sperietori cu denumiri ce definesc teorii definite de ei ca negative? Rezultă aberații, te înnebunești în mod sigur fiindcă ei nu cred și ei știu că ei nu cred și ei nu vor să creadă și dacă tu crezi și te prind ei drept cobai atunci musai ești tu nebun și nu ei și teoriile lor absurde despre nebunie, căci ei se bazează doar pe presupunerile lor necredincioase, pe relativisme, pe presupuneri, pe gLumea unde păcatul nu e boală ci e ceva normal, firesc, sănătos... Deci dacă ai fi normal conform cu normalul ce ar rezulta din cărțile lor de psihiatrie și psiholojie, adică ai fi după chipul și asemănarea cărților lor, atunci ai fi exact Păcătosul perfect, bun de tot.

Deci demersul vostru spre a construi cazier juridic, psihiatric sau bancar este un act lipsit de relevanță duhovnicească fiind pentru orice creștin nul de drept întrucât încălcați constituția și un creștin nu are de ce să vrea să fie normal după cărțile medicinei gLumii, el este normal exact după chipul și asemănarea lui Hristos și nu după mândria întietății ispismurâcii răutății ce se răzbună în ciudă pe mai mici și așa pe Dumnezeu.

Deci teoriile astea și scala logaritmică a lui richter sau mercali, scala asocierilor și disocierilor, nu are relevanță spre a stabili voi că aveau sau nu aveau darul proorocitor prin a le scoate că ar fi fost nebune așa cum insinuați mereu persiflând și miștocărind în mod savant... căci criteriile cu care insinuați voi nebunia, că cică rezultă din texte, sunt niște copilării ale savantului mare beutor de cafia :44::44::57:... Iar adevărata nebunie este aia care reiese din pilde și parabole: a bogatului ce i-a rodit țarina, a fiului risipitor cu întreaga lui familie, și alte pilde prin care Domnul ne îndeamnă să ieșim din nebunia omului necredincios și rău și tare la cerbice și ceriad prin pocăință, căci pildele sunt lumini înțelepte ce te îndrumă spre pocăință și sănătate duhovnicească. Deci o analitză se poate face doar funcție de Cuvântul lui Dumnezeu, tot tot, de la Adam sau mai dinainte și până acuma și așa or să se vădească singure neghinele față de grâul ce va fi adunat în jitnițe, iar neghina se va arunca afară sau în foc, fiindcă neghina nu poate rodi decât neghină.

190. O amnezie ciudată

Pucioşii pretind şi totodată îl revendică pe preotul Iosif Trifa ca pe deschizătorul de drumuri a „mişcării” pucioşeşti. Într-adevăr, în lista celor şapte „trâmbiţe” apocaliptice, alcătuită de pucioşi, Iosif Trifa ocupă poziţia întâi, alături de alte personalităţi „confiscate” de pucioşi ca să le iasă numărul:

“Dar iată, Eu sunt în mijlocul tău, şi tu nu cunoşti vremea cercetării tale, care vine cu Mine la tine, căci Eu am început să sun din trâmbiţe (prima trâmbiţă apocaliptică: prooroc preot Iosif Trifa, n.r.) odată cu dezlegarea celui rău (anul 1921: înfiinţarea Partidului Comunist din România, n.r.) şi am lucrat lucrarea Mea, şi voi birui prin ea, căci din tine, Românie, am ridicat lăstari şi am sunat în toată vremea cea roşie, şi a fost treaz Duhul Meu în mijlocul tău. Şi va învia în tine biserica cea dintâi şi se va zidi din nou, căci Dumnezeu lucrează şi uneşte sfârşitul cu începutul, şi va fi Ierusalim ceresc pe pământ.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 21 noiembrie 1993)

“O, oamenilor, e mare taină ţara aceasta, şi este scris de ea în Scripturi şi se numeşte ţara strălucirilor; se numeşte aşa pentru cuvântul Domnului, care se naşte în ea, pentru lucrarea Domnului, care a fost în ea încă din anul 1921 când prima trâmbiţă apocaliptică s-a coborât din cer şi a sunat pe pământ şi a fost dată unui om sfânt, care a fost ales şi pregătit de Dumnezeu ca să-I fie trâmbiţă trezitoare pe pământ. A luat Domnul dintre preoţii bisericii un om cu numele de Iosif (Iosif Trifa, n.r.) şi l-a pus să cuvinteze cuvânt ceresc între oameni, şi şi-a adunat ucenici şi a lucrat lucrare de cer în ei, dar oamenii din biserică l-au omorât dându-l cezarului, că n-au crezut că el era ales de Dumnezeu. Şi a coborât alt înger din cer şi a sunat pe pământ, şi a dat trâmbiţa unui cioban ca să sune din ea pe pământ cuvintele lui Dumnezeu peste oameni (Petrache Lupu, n.r.). Şi au mai coborât încă trei îngeri la rând şi au sunat pe pământ, şi au dat trâmbiţa lor unui preot (Arsenie Boca, n.r.), şi încă altui preot (Ioan, Vladimireşti, n.r.), şi a mai dat una la o copilă din biserică (mh. Veronica, Vladimireşti, n.r.), şi au sunat şi aceştia din trâmbiţele lor ca să pregătească venirea sunetului trâmbiţei a şaptea, venirea Domnului s-o pregătească. Iar înainte de trâmbiţa a şaptea a coborât alt înger din cer şi a sunat pe pământ şi mi-a dat mie trâmbiţa şi am sunat din ea şi am fost trâmbiţa lui Dumnezeu, trâmbiţa a şasea, despre care scrie în Scripturi aşa: "Şi a trâmbiţat al şaselea înger, şi atunci s-a auzit un glas din cele patru capete ale jertfelnicului de aur, care este înaintea lui Dumnezeu; un glas din cortul ceresc, un glas din templul cerului ca să cheme pe oameni la pocăinţă, că vine Domnul ca să sune din trâmbiţa a şasea că timp nu mai este. Iar în zilele când va grăi al şaptelea înger, când va fi să trâmbiţeze al şaptelea înger, atunci săvârşită este toată taina lui Dumnezeu, şi timpul nu mai este". Amin, amin, amin.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 22 iunie 1997)

Ce spun însă istoricii şi jurnaliştii? Ce spune însuşi Iosif Trifa despre “lucrarea Domnului”?

“În preajma anului 1923, îmi făceam un bilanţ al activităţii mele de 10 ani de preoţie la ţară şi un an de redactor la foaia "Lumina Satelor" şi mă gândeam cu durere la zădărnicia celor 11 ani de strigare în pustiu, fără urme şi fără roade.[...]
În acea noapte, Duhul Domnului mi-a inspirat gândul unei hotărâri care s-a publicat în numărul de Anul Nou 1923, al foii "Lumina Satelor". În această Hotărâre, îi chemam pe cititorii mei să intre în anul cel nou, cu o hotărâre de luptă contra beţiilor, sudalmelor şi alte păcate. Prin iscălirea unei declaraţii, îi chemam să se hotărască contra păcatelor. Din acest început a ieşit pe urmă, mişcarea "Oastea Domnului".” (pr. Iosif Trifa)

“În 1923 apare Mişcarea spirituală "Oastea Domnului", iniţiată de preotul Iosif Trifa în urma unei Chemări la o viaţă nouă în Hristos, publicată în primul număr al "Luminii Satelor" pe anul 1923.” (Nae Ionescu)

“Aşa s-a ajuns la Noaptea de Bilanţ şi de Revelaţie a Anului Nou 1923. Din această noapte de zbucium şi de prăbuşire s-a născut saltul strălucit şi înnoitor al Oastei Domnului.” (Wikipedia)

„1923 - apare mişcarea duhovnicească "Oastea Domnului”(OrthodoxWiki)

Este inexplicabilă această discordanţă frapantă dintre datele istorice, care arată în mod repetat că Iosif Trifa a înfiinţat Oastea Domnului în anul 1923, în urma unei Chemări la o viaţă nouă în Hristos, şi ceea ce pretind pucioşii (tot în mod repetat): că preotul Iosif Trifa a fost „ încă din anul 1921, trâmbiţă trezitoare pe pământ care a cuvântat cuvânt ceresc între oameni, şi şi-a adunat ucenici şi a lucrat lucrare de cer în ei”.

Oare “Atotştiutorul” de la Pucioasa trece printr-o amnezie imputabilă vârstei?

MM la școala de corecție
 

mariamargareta (eu sunt educator care o corectez cu (știc!))

188. “Fenomenul Pucioasa”(știc!) : un “fenomen”(știc!) cu trei(știc!) explicaţii posibile(știc!) (II)
II. “Şfânta lelică şi proorociţă Maria”(știc!) : o “trâmbiţă”(știc!) retrogradată(știc!) la rangul(știc!) de “punte de trecere”(știc!) (VI)

B. al doilea(știc!) vector(știc!): diavolul. Întrebarea este deci: Prin lelica Maria vorbea diavolul?


Pentru a răspunde la întrebare trebuie(știc!) să cântărim(știc!) efectele(știc!) benefice(știc!) sau negative(știc!) aduse(știc!) de propovăduirea lelicăi Maria. Spre deosebire de Verginica, pe care pucioşii o declară “sfântă”(știc!), lelica are un rol(știc!) marginal(știc!): acela de a face legătura ca o punte între Verginica şi Mihaela. Ca să se vadă(știc!) că a fost o punte, liderii pucioşi(știc!) au falsificat(știc!) mesajele lelicăi în felul următor:(știc!) cele din anii 1982-1984 le-au atribuit Verginicăi prin falsificări(știc!) masive în text; cele de după 1984 le-au lăsat cum erau, ca să rezultă(știc!) că în partea a doua a activităţii “prooroceşti”(știc!), lelica a primit şi ea cinstea de a-i vorbi Domnul direct, fără intermediul Verginicăi. Apoi au consemnat acest fals(știc!) în scris , printr-un alt cuvânt, care scoate evidenţă aceste două etape:

Etapa 1, anii 1982-1984, cea falsificată(știc!) (Verginica îi vorbea Mariei din cer) este ilustrată prin cuvintele: “Mi-am aşezat lucrarea mea cerească peste surioara mea”;

Etapa a 2-a ( “Domnul îi vorbea Mariei din cer)

“– Doamne, [...] Tu eşti Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, focul cel mistuitor, care m-a pârjolit pe mine vreme de douăzeci şi cinci de ani în mijlocul unui popor [...] Eu, [...] m-am rugat Ţie s-o cureţi pe surioara mea, s-o peţeşti pentru Tine, iar eu să-Ţi fac trecerea mai departe spre popor, Doamne. Tu ai împlinit rugăciunea mea cea pentru poporul meu şi mi-ai pregătit puntea. Mi-am aşezat lucrarea mea cerească peste surioara mea, şi din cer am lucrat pe pământ cu ea, şi mi-am încredinţat poporul că ea este cuvântul meu prin ea. Am făcut semne mari, doveditoare pentru mine în ea, şi Te-am rugat apoi să treci cu mine în ea şi Tu, Doamne, iar apoi să-Ţi fac trecerea între mine şi poporul meu, ca să nu moară lucrarea cuvântului Tău, lucrarea cea începută prin mine de Tine în anul 1955. Ai lucrat minunat, Doamne. Ai lungit zilele surioarei mele şi Ţi-ai făcut trecerea spre poporul cel nou pe care-l hrăneşti azi cu tainele cele din urmă, cu împlinirile vestite încă din vremea trupului meu pentru ca să se săvârşească peste pământ.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 7-04-1999)


Pe la sfârşitul activităţii ei “prooroceşti”(știc!), lelica este mustrată (de duhul care-i vorbea Mihaelei) că e prea “slabă”(știc!), lăsându-se manevrată(știc!) de către creştini pentru interese meschine(știc!).
Între anii 1990 şi 1994, la Pucioasa vorbeau la mare concurenţă(știc!) două(știc!) duhuri distincte(știc!), ambele pretinzând(știc!) că vorbesc pentru şi din dreptul lui Dumnezeu. Unul(știc!) dintre duhuri vorbea prin lelica Maria, aşa cum văzuse ea că vorbise şi Verginica, sora ei, către popor, adormită(?) în pat. Din ce a apărut în carte reiese(știc!) că textele lui păreau scurte(știc!), seci(știc!), scrise într-un limbaj rustic(știc!). În cei patru ani au fost consemnate 303 mesaje, care se întind pe 38 pagini de carte, în medie câte 8 mesaje pe pagină. În aceeaşi perioadă, mesajele primite de leliţa Mihaela de la duhul care îi vorbea ei au fost în număr de 249 şi se întind pe 438 pagini de carte, în medie câte 1/2 mesaj pe pagină. Explicaţia(știc!) e simplă(știc!): concurenţa(știc!) dintre cele două “proorociţe”(știc!) s-a prelungit(știc!) şi după moartea Mariei: liderii pucioşi(știc!) au prescurtat(știc!) la maximum(știc!) aproape toate mesajele lelicăi, în timp pe cele primite de Mihaela le-au reprodus integral.
Odată declanşat(știc!) conflictul(știc!) de interese(știc!) pentru obţinerea(știc!) hegemoniei(știc!) la “proorocie”(știc!) , liderii pucioşi Mihaela şi Nicuşor o declară pe Verginica de partea lor(știc!), iar pe lelica o prezintă în culori nefavorabile(știc!), prizonieră(știc!) intereselor(știc!) unor “creştini plini de răutate”(știc!), care nu-i preţuiesc(știc!) pe noii lideri de la Glodeni. Duhul Verginicăi îl trimite pe Nicuşor în solie la lelica, căutând s-o convingă prin el că acei creştini care o preţuiesc sunt de fapt oameni cu vicleşug(știc!), pe care Domnul îi păsuieşte şi “le caută în plăcerile lor” numai ca să n-o mai supere pe lelica spunându-i adevărul despre ei. Aberaţiile(știc!) se ţin lanţ(știc!) şi intrigile(știc!) se ţes(știc!) insidios(știc!): ceea ce nu-i spune Domnul lelicăi va trebui ca Nicuşor să-i sugereze, căci aici se potriveşte proverbul “bate şeaua ca să priceapă iapa”. Deşi lelica primeşte şi ea mesaje de la acelaşi duh al Verginicăi, duhul rival(știc!) (cel care vine la Mihaela) se comportă ca şi când singurul mijloc de comunicare disponibil la lelica este... Nicuşor:

“ Nicuşor, mai du-te, mămică, pe la lelica mea câteodată, că merg cu tine şi eu. O, şi pentru că ai călcat cu paşii tăi pe acolo, ce mult rău am spulberat eu de la ea şi ce lucru bun am făcut noi amândoi la ea, că la ea se duc creştinii mei cu toate gândurile lor, şi au în ei duhul răzvrătit, şi Domnul n-o mai supără pe surioara mea şi nu-i mai spune ei că nu e bine cum sunt creştinii mei, nu e, mămică, nu e. Creştinii mei sunt plini de răutate pe ce am eu la voi şi sunt cu învinuiri asupra voastră şi sunt cu pretenţii şi cu vicleşug, şi Domnul le caută în plăcerile lor numai ca să ţină ascuns cuibuşorul de la voi, ca să putem ajunge la capăt cu lucrul bine împlinit. O, şi dacă ai fost la ea, dacă ai asculta de trimiterea mea, să ştii, mămică, să ştii că te voi răsplăti cu iubirea mea cum oi şti eu, că vreau să te am mai cu curaj şi mai cu nădejde la lucru, că n-am , mămică, lucrători şi n-am de ajunsă credinţă în toţi şi n-am de ajuns loc în toţi. [...] Măi, copilul meu, cât S-a bucurat Domnul că te-a văzut în casă la surioara mea! Şi uite că dusul tău acolo şi darul ce i l-ai dus L-a făcut pe Domnul să întărească cu multă putere cerească paza de la voi şi ocrotirea de la voi. A plâns Domnul de bucurie şi S-a hotărât să-Şi arate puterea Sa în calea oricui ar veni să vă destrame vouă pacea şi liniştea care trebuie să trăiască aici, dar vrea Dumnezeu mai multă inimă, că din toată inima cerului vă iubeşte şi vă aşteaptă să vă vadă biruinţa, căci El este în faţa lucrului vostru.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, fragment din mesajul datat la 13-09-1990)

continuarea mai jos