Prin rugăciune se poate dobândi de la Dumnezeu orice ai cere, numai să fie vrednice de Dumnezeu rugăciunile noastre. Trebuie, însă, ca rugăciunea să fie făcută cu inima curată, cu stăruinţă şi cu smerenie. Însuşi Mântuitorul Hristos ne făgăduieşte acest lucru, când zice: „Toate câte veţi cere întru rugăciune, crezând, veţi lua”. Şi iarăşi: „Cereţi şi se va da vouă”.

Cine se roagă din toată inima, adâncind cuvintele rugăciunii, pe lângă împlinirea cererii sale, va dobândi şi o pace lăuntrică pe care nu i-o poate da lumea, acea pace făgăduită de Iisus Hristos Mântuitorul, când a spus: „Pacea Mea dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14, 27). Şi simţim atunci o siguranţă, aceea că nu suntem singuri pe lume, numai oamenii, cu noi este Dumnezeul părinţilor noştri, care ne ocroteşte şi ne apară în viaţa noastră pământească.

Se întâmplă uneori că Dumnezeu nu împlineşte numaidecât şi îndată rugăciunile noastre. Cum Sfânta Monica, mama Sfântului Augustin, s-a rugat vreme de 18 ani lui Dumnezeu să-l întoarcă pe fiul său, Augustin, la Dumnezeu. Stăruinţa în rugăciune i-a plăcut lui Dumnezeu și El i-a împlinit-o cu adevărat, întorcând pe fiul său la credinţă, dar nu oarecum, ci înzestrat cu frumuseţile harului care împodobeau sfânta lui viaţă.

Iar pentru că nu ştim dacă toate rugăciunile noastre ne sunt de folos, totdeauna este bine să încheiem rugăciunea noastră cu aceste cuvinte: „Doamne Care ştii toate, ajută-mă ca rugăciunea pe care o fac înaintea Ta să se împlinească după voia Ta cea sfântă! Doamne, facă-se voia Ta în viaţa mea!”.

(Ne vorbeşte Părintele Sofian Boghiu, Editura Vânători, Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 41)

Nu este destul să lupţi doar împotriva păcatelor mari, a celor grave, ci chiar şi împotriva celor mai mici gânduri necurate. Un singur gând greşit va roade ca un vierme mintea omului şi sufletul se va strica pe nesimţite. Cel care se plânge de slăbiciune, susţinând că puterea satanei este mai mare şi-l stăpâneşte pe om definitiv, acela îl face pe Dumnezeu nedrept. Un suflet care se străduieşte capătă cu siguranţă putere de sus; cel care luptă cu răul îl va învinge cu ajutorul harului. „Ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă”. El va duce lupta pentru cel care Îl strigă neîncetat şi El îl va învinge pe satana, pentru rugăciunile celui ce se zbate şi plânge pentru păcatele sale, de care vrea să scape.

(Pocăinţa sau întoarcerea la Dumnezeu, Extrase din Omiliile duhovniceşt ale Sfântului Macarie Egipteanul, Editura Bizantină, Bucureşti, 2011; p. 18)

Lumea îl cunoaște astăzi (pe Iov – n.n.), după atâtea și atâtea veacuri, nu pentru că dădea din averea sa săracilor, ci pentru că atunci când a rămas fără avere nu s-a pierdut cu firea; nu pentru că îi îmbrăca pe cei goi cu haine făcute din lâna oilor sale, ci pentru că atunci când a căzut foc din cer și a ars toate turmele sale, el L-a slăvit pe Dumnezeu. Înainte, îmbrăcându-i pe săraci, era milostiv; după aceea, slăvindu-l pe Dumnezeu pentru nenorocirea sa, s-a făcut purtător al înțelepciunii cerești. Înainte îi miluia pe săraci, după aceea L-a slăvit pe Dumnezeu. Nu a spus în sine: De ce am pățit toate acestea? De ce s-au pierdut turmele mele din care hrăneam mii de oameni? Și dacă eu nu eram vrednic să mă bucur de o asemenea avere, de ce nu S-a milostivit Dumnezeu măcar de săraci? Nici un asemenea gând nu i-a trecut prin cap. Dimpotrivă, cunoscând că Dumnezeu pe toate le rânduiește spre folosul nostru, I-a mulțumit. Să-I mulțumești lui Dumnezeu atunci când totul îți merge bine nu este un lucru de mirare. Dar să-I mulțumești pentru încercările cele mai mari este minunat și vrednic de laudă.

Dacă cei care s-au îmbogățit prin nedreptăți și furturi sunt cuprinși de o mare tristețe și deznădejde atunci când pierd fie și o parte mică din averea lor, câte laude nu i se cuvin lui Iov, care chiar dacă a pierdut dintr-odată tot ce agonisise prin muncă cinstită, nu și-a pierdut nădejdea în Dumnezeu și nu a încetat să-I mulțumească?

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Editura Egumenița, p. 266-267)

Mare luptă ne este nouă, cea asupra duhului curviei şi foarte cumplită şi îndoită luptă avem: în suflet şi în trup. Pentru aceasta se cade să ne nevoim totdeauna tare, cu deşteptare şi cu trezvie a ne păzi inima de acest gând. Iar mai vârtos în sfintele adunări, când voim să ne împărtăşim sfinţirii, că atunci se nevoieşte vrăjmaşul în tot chipul a spurca ştiinţa noastră.

Şi când ne supără aceste gânduri, atunci se cade a avea frica lui Dumnezeu, şi a-şi aduce aminte că nimic nu se poate ascunde de la Dumnezeu, până şi gândirea cea subţire a inimii şi tuturor acestora le este Judecător şi Cercetător Domnul. Şi să ne aducem aminte şi de făgăduinţa noastră, pe care am mărturisit-o înaintea îngerilor şi a oamenilor, de a petrece întru întreaga înţelepciune şi curăţie. Iar întreaga înţelepciune şi curăţie este nu numai viaţa cea dinafară, ci omul cel ascuns al inimii să petreacă curat de gândurile cele spurcate. Aceasta este înaintea lui Dumnezeu de mult preţ şi iubit.

(Sfântul Nil Sorski, Cuvinte duhovniceşti, Editura Pelerinul român, Oradea, p. 163)

Niciodată nu uitați că viața pământească ne este dată doar ca să ne pregătim pentru viața veșnică, căci după cum veți trăi viața pământească, astfel va fi și viața veșnică pentru voi. Fiți credincioși lui Hristos, fiți credincioși Lui așa cum El Însuși a poruncit în Apocalipsa Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan. El vorbea despre cei șapte îngeri ai bisericilor din Asia Mică. Îi numea pe episcopii acestor biserici îngeri. Și iată, unuia dintre acești îngeri El i-a spus: „Fii credincios până la moarte, și-ți voi da ție cununa vieții”.

(Sfântul Luca al Crimeei,

Cand vezi icoana Maicii Domnului cu Pruncul Hristos în braţe, tu ştii ce vezi acolo? Cerul şi pământul! Cerul este Hristos, Cel mai presus de ceruri, Ziditorul cerului şi al pământului; şi Maica Domnului reprezintă pământul, adică toate popoarele de pe faţa pământului, că ea este din neamul nostru. Este din seminţie împărătească şi arhierească.

Atâta valoare are Maica Domnului, încât covârşeşte toate puterile cele de sus şi cele de jos. Maica Domnului este al doilea cer sau a doua lume. Printr-însa s-a înnoit neamul omenesc şi ea este Împărăteasa tuturor îngerilor şi a tuturor sfinţilor şi Maica noastră, a tuturor popoarelor pământului şi a tot sufletul necăjit şi întristat care o cheamă în ajutor.

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 149)

Trebuie să avem către noi înşine inimă de judecător, către aproapele inimă de mamă, iar către Dumnezeu inimă de fiu. Pe Dumnezeu suntem datori să-L iubim din toată inima noastră, din toată puterea şi virtutea, fiind gata să ne dăm şi viaţa pentru El, aşa cum au făcut sfinţii mucenici, cuvioşi şi ierarhi, care s-au jertfit pentru dragostea lui Hristos şi pentru Evanghelie.

Pe aproapele nostru să-l iubim „ca pe noi înşine”, adică aşa cum ne iubim pe noi, cum ne îngrijim, ne hrănim şi ne ajutăm, tot aşa se cuvine să iubim, să miluim, să hrănim, să ajutăm şi să îndrumăm pe calea mântuirii pe aproapele nostru.

Iar pe noi înşine se cuvine să ne osândim permanent şi să ne mustrăm pentru păcatele noastre, socotindu-ne mai păcătoşi decât toţi oamenii. Aşa de vom face, aşa de vom iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, iar pe noi ne vom judeca cu smerenie, ne vom mântui cu adevărat şi vom fi primiţi în Împărăţia Cerurilor.

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 122)

Uneori, oamenii nu realizează că nu-l iubesc pe celălalt în sine, ci iubesc senzaţiile plăcute legate de el, şi când senzaţiile acestea trec (de pildă, când omul se schimbă lăuntric sau exterior, sau când, din oarecare motive, încetează să le mai aducă bucurii) îşi pierd interesul faţă de el.

Foarte frecvent, îndrăgostirea este caracterizată de o atitudine consumistă şi de incapacitatea de sacrificiu şi, dacă soţii au luat îndrăgostirea drept dragoste şi pasiunea, sentimentul iniţial, nu s-a putut transforma în ceva mai mare şi mai nobil, căsnicia nu va trece examenul timpului.

Dacă deschidem dicţionarul lui Ojegov, vom vedea că primul şi principalul sens al cuvântului „dragoste” este următorul: „Sentiment de ataşament cald, plin de abnegaţie”. Într-adevăr, una dintre principalele calităţi ale dragostei este abnegaţia, jertfelnicia, capacitatea de a avea compasiune faţă de celălalt.

(Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale: prevenire și rezolvare, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2013, p. 60)

Un sihastru tăcut, prin însăşi viaţa lui, învaţă, povesteşte şi convinge către căutarea lui Dumnezeu. Despre însemnătatea tăcerii, Sfântul Isaac Sirul scrie aşa: „Dacă într-o parte vom pune toate faptele vieţii de aici, iar în altă parte tăcerea, atunci vom vedea că tăcerea le cumpăneşte pe toate celelalte. Să nu-i compari pe cei ce fac minuni şi semne şi puteri în lume, cu cei ce-şi petrec viaţa într-o tăcere plină de cunoştinţă; trebuie să iubeşti mai mult tăcerea nelucrătoare decât lucrarea celor flămânzi în lume şi decât întoarcerea multor popoare spre Dumnezeu. Este mai bine să te descătuşezi tu însuţi din lanţurile păcatului, decât să scoţi pe robi din sclavie”.

Sfântul Ioan Scărarul zice: „Tăcerea e mama rugăciunii, întoarcere din robia duhovnicească, un succes în fapte bune şi o neîncetată urcare la Cer; ba chiar Însuşi Iisus Hristos, ca să ne arate folosul şi nevoia de o viaţă tăcută, singur, lăsând din când în când predica obştească, se retrăgea în locuri tăcute, pentru ca să se liniştească şi pentru ca să se roage”.

(Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovniceasca cu lumea, trupul şi diavolul, ediție revizuită, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, p. 84)

Neîncetată chemare a numelui lui Dumnezeu îl vindecă pe om de patimi. Când îl rostim, numele lui lisus e un medicament care tămăduieşte. El nu trebuie invocat numai când suntem bolnavi sau avem alte ispite. El nu se rosteşte numai cu buzele sau în gând, ci şi cu inima. Numele Lui e sfânt, preacurat, preadorit, căci este Dumnezeu. Să ne gândim la Iisus ca la Dumnezeu Care are putere şi poate face minuni cu puterea Sa. Fiecare suflet să ştie că Dumnezeu este cu el în tot locul.

Ne vede durerea, ne aude rugăciunile, plânsul, ne cunoaşte gândurile, ne ajută în purtarea crucii pe care o avem de dus. Ne îndeplineşte rugăciunile când cerem ce e bun pentru mântuirea noastră.

(Ieromonah Arsenie Boca, Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie, Editura Agaton, Făgăraş, 2014, p. 205)