Sfântul ce v afi trecut de la anul şi-n calendarul nostru ortodox? Sfântul Luca al Crimeei?

Nu, Sfantul Nectarie, intr-o carticica foarte frumoasa, pe care o recomand: Sfantul Nectarie, Invataturi alese de Presb. Dionisie Tatsis.
In ceea ce-l priveste pe Sf. Luca al Crimeii, nadajduim sa-l vedem in calendarul de anul viitor. Si sper eu, si pe Sf. Ioan Maximovici:)

Păi chiar va fi Sf. Luca.

Și eu sper tot așa !

Încă un citat, pentru amatorii de șarade :) http://img.expatforum.com/expats/ima...ted/ranger.gif

"Bunătatea este limbajul pe care surdul îl poate auzi și orbul îl poate vedea."

Mark Twain, am mai citit asta recent, nu stiu daca tot la topicul acesta.

Corect! Asteptam un nou citat..

Parintele Porfirie isi iubea foarte mult fiii duhovnicesti si voia sa-i bucure povestind minunatele lucrari ale Harului divin. De multe ori cita cuvintele Avvei .... ..... fratilor: "Iubitii mei, fiindca mi-am pierdut mintile, nu mai pot pastra in tacere taina, ci iata, sunt nebun pentru folosul fratilor."

Isaac Sirul

Da, el este. :)

Nimic nu ilustrează mai bine atributul splendorii decât un deal împădurit, toamna, când totul intră în marea derivă a brunurilor. Primăvara e a jubilaţiei, vara, a unei omogene deplinătăţi, iarna – a ascezei cathare. Dar splendoarea, splendoarea adevărată nu e de întâlnit decît toamna, în octombrie, pe o zi însorită. Moartea vegetală debutează cu o cutremurătoare sărbătoare. Şi e de înţeles că anul bisericesc începe tocmai cu anotimpul acesta, în care sfîrşitul şi slava se întrepătrund. Întregul mister al credinţei îmi pare a porni de aici: de la intuiţia morţii ca glorie. Şi ca prag al unei nesfîrşite diferenţieri. Toamna, fiecare specie încheie altfel şi fiecare individ vegetal se singularizează într-o culoare proprie. În această diversificare extatică a particularului stă splendoarea spectacolului autumnal şi, poate, a destinelor noastre postume. . .(”Ştiu, vom muri, dar câtă splendoare!“)
Soarele de toamnă e o metaforă mai adecvată a cunoaşterii decât soarele estival, care poate duce căldura pînă la fierbinţeală şi disoluţie.
”Căldura“ duhului nu trebuie nici să topească, nici să exalte lucrurile: trebuie să le mângâie.