Sunt multe viziuni care sunt amăgiri,
dar altele sunt semnele amăgirii şi altele ale harului.
Astfel, duhul amăgirii, când se apropie de om, îi zăpăceşte mintea şi o sălbăticeşte; îi face inima aspră şi o întunecă; îi pricinuieşte frică, temere şi mândrie; îi înăspreşte ochii, îi tulbură creierul, îi înfioară tot trupul; îi iscă prin nălucire, în faţa ochilor o lumină care nu străluceşte şi nu e curată, ci roşie; îi scoate mintea din frâu şi o îndrăceşte; îl mişcă să spună cu gura cuvinte necuviincioase şi hulitoare.
Şi cel ce vede acest duh al amăgirii de multe ori, se mânie şi se umple de furie. El nu cunoaşte deloc smerenia nici plânsul şi lacrima adevărată, ci totdeauna se laudă cu bunătăţile lui; este plin de slava deşartă şi fără înfrânare şi temere de Dumnezeu şi totdeauna este stăpânit de patimi. Iar la urmă de tot îşi iese cu totul din minţi şi vine la pierzania deplină.
Fie ca Domnul să ne izbăvească de această amăgire.

Semnele harului sunt acestea: când vine la om harul Preasfântului Duh, îi adună mintea şi-l face să fie cu luare aminte şi smerit, îi aduce aminte de moarte, de păcatele lui, de judecata viitoare şi de osânda veşnică; îi face sufletul de se frânge uşor, de plânge şi se tânguieşte; îi face ochii liniştiţi şi plini de lacrimi. Şi cu cât se apropie mai mult de suflet, cu atât îl mângâie mai tare prin sfintele patimi ale domnului nostru Iisus Hristos şi prin nemărginita Lui iubire de oameni şi-ii prilejuieşte minţii vederi înalte şi adevărate:

- Cu privire la puterea cea necuprinsă a lui Dumnezeu, care cu un singur cuvânt le-a adus pe toate din nefiinţă la fiinţă;

- Cu privire la puterea nemărginită, care singură cârmuieşte şi are grijă de toate;

- Cu privire la necuprinsul Sfintei Treimi şi la noianul de nestrăbătut al fiinţei dumnezeieşti şi la celelalte.

Atunci mintea omului parcă este răpită de acea lumină şi luminată de lumina cunoştinţei dumnezeieşti. Inima i se face senină şi blândă şi dă la iveală roadele Sfântului Duh: bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, compătimirea, iubirea, smerenia şi celelalte. Sufletul lui primeşte astfel o bucurie de negrăit.

http://www.filocalia.ro/referate/41/...Cavsocalivitul

Ingaduie-mi ca, rugindu-ma, sa dobandesc cererea! Ca nu fara rusine caut sa ma miluiesc.
Fii indelung rabdator cu mine, razvratitul, si izbaveste-ma de pacatele care m-au inconjurat!
Ridica-ma sanatos din adancul faradelegilor!
Slobozeste-ma pe mine de tot lucrul cel rau mai inainte de a ma apuca sfarsitul.
Caci in iad cine se va marturisi Tie?
(Sfantul Efrem Sirul - Plansul de marti seara)

Despre depresie :
 

Poate mai puţin cunoscut este faptul că despre depresie se vorbeşte de peste 2000 de ani, prezenţa stărilor depresive fiind semnalată în scrierile biblice, în poemele lui Homer, în tragediile lui Sofocle şi Eschil. Hipocrate descria melancolia ca o tulburare a sistemului umoral, iar Araeteus de Capadochia (50-130 e.n) ca o „teamă a sufletului care se fixează într-o cugetare nelămurită, fără febră şi furie, cu tristeţe, descurajare, insomnie şi pierderea somnului reconfortant (...), iar într-un stadiu mai avansat pacienţii se plâng de inutilitate şi îşi doresc moartea”. În puţine cuvinte avem chiar din Antichitate o descriere sugestivă care, deşi a fost completată cu mii de alte noi informaţii, în esenţă, ca simptomatologie, se regăseşte în cuvintele celebrului medic, care este totodată şi primul care a presupus, în mod genial, că melancolia şi mânia sunt faze ale aceleiaşi boli.
Cum se ajunge la depresie?
Termenul „ depresie” provine din latinescul depressio, -onis , care înseamnă „coborâre”, „cufundare”, „afundare”, descriind sentimentul de apăsare a sufletului, de cădere, de năruire a idealurilor şi de scufundare, pe care le trăieşte acut cel întristat. Încercând o prezentare dificil de sintetizat, dat fiind volumul de informaţii, întrebarea care se ridică vizează primar cauzele depresiei . Acestea merg de la modificările neurotransmiţătorilor şi ale reglării neuroendocrine, până la tulburările de bioritm, factorii genetici, bolile organice acute sau cronice cerebrale sau extracerebrale, evenimentele de viaţă, psihotraumele. De asemenea, se poate vorbi de o vulnerabilitate la boală , privită ca o rezultantă dintre factorii genetici, influenţele din perioada intrauterină, perinatală, precum şi a factorilor psihosociali cu potenţial nociv, care acţionează mai ales în primii ani de viaţă.
În urma investigaţiilor pacientului depresiv, se constată o diminuare a capacităţii de relaţionare şi comunicare cu semenii, precum şi a celei de a-şi putea găsi singur motivaţia interioară şi bucuria de a trăi. De asemenea, aceste persoane au o predilecţie pentru a observa doar partea negativă a evenimentelor trăite, fenomen cunoscut ca „dependenţă” de nefericire. O altă cauză, ceva mai puţin discutată, este legată de tendinţa aproape generală a persoanelor de a se confunda dureros cu povestea vieţii proprii şi cu faptele personale, cu predilecţie cele negative.
Vindecarea furiei îndreptate spre interior
Drumul spre libertatea de durere, spre vindecarea furiei îndreptate spre interior, trece prin înţelegerea faptului că eu nu sunt povestea mea . Ea face parte din mine, o pot integra şi pot să-i accept darurile care vin chiar şi din cele mai mari traume, dar, în esenţă, eu sunt eu . Astfel ne apropiem de tratament care este aproape la fel de complex ca şi boala, de durată, cuprinzând de la medicaţia antidepresivă, la metode variate de terapie de suport şi de cunoaştere personală. Aş înclina să accentuez importanţa tehnicilor de autocunoaştere (prin art-terapie sau drama-terapie, de exemplu), deoarece starea de depresie maschează şi este generată de o lipsă, un gol sufletesc care se ascunde în spatele factorului declanşator. Prin artă, aceste dureri ies mai uşor la suprafaţă şi sunt chiar firesc exprimate, o explicaţie fiind şi aceea că în timpul procesului creativ emisfera dominantă este cea dreaptă, emisferă care răspunde de partea imaginativă, eliberată de control, limite şi norme, a minţii umane.
Tratamentul cu funcţiile cele mai căutate în depresie
Într-o viziune holistică, depresia este o boală a sufletului care se reflectă în trup, este strigătul sufletului: „nu vreau să trăiesc fără Dumnezeu!” , un strigăt venit din nevoia primară de sens, de adevăr, de iubire, de stabilitate şi siguranţă clădită pe ceva real, care nu se schimbă cu timpul, societatea sau cu oamenii din viaţa noastră, şi care nu se pierde prin moarte. Această nevoie bazală, încălcată aparent constant prin evenimentele schimbătoare şi stresante ale vieţii noastre, se manifestă prin durerea numită depresie, care, privită corect, este un strigăt de ajutor, o chemare de trăire vie şi de conectare la partea adevărată din noi. De aceea, Tainele Bisericii, Spovedania, Împărtăşania, chemarea Duhului Sfânt, reuşesc să fie tratamentul care are calităţile cele mai căutate astăzi şi anume să se adreseze direct cauzei, şi prin asta efectelor, să fie gratuit şi să ajungă pentru toţi.
Părinţii pustiei, despre deznădejde
Părinţii filocalici vorbeau despre un drac al întristării care încearcă să-i prindă pe oameni în mreaja lui. Unul dintre cei care amintesc despre aceasta e Evagrie Ponticul, din ale cărui scrieri cuprinse şi în Filocalia I am extras rândurile care urmează:
„Toţi dracii fac sufletul iubitor de plăceri; numai dracul întristării nu primeşte să facă aceasta, ci el ucide gândurile celor ce au început această vieţuire, tăind şi uscând prin întristare orice plăcere a sufletului, dacă e adevărat că oasele bărbatului trist se usucă. Dacă acest drac războieşte pe un monah cu măsură, îl face încercat, căci îl convinge să nu se apropie de nimic dintr-ale lumii acesteia şi să înlăture toată plăcerea. Dar dacă stăruie mai mult, naşte gânduri care sfătuiesc pe monah să-şi ia viaţa, sau îl silesc să fugă departe de locul unde petrece. Acest lucru l-a gândit şi l-a pătimit dreptul Iov fiind asuprit de acest drac. «De aş putea, zice, să mă omor, sau pe altul să rog să-mi facă mie aceasta.» Simbol al acestui drac este sălbăticiunea numită năpârcă, a cărei fire se arată prietenoasă, însă al cărei venin covârşeşte veninul celorlalte fiare, ba dacă e primit fără măsură, omoară şi animalul însuşi. Acestui drac i-a predat Pavel pe cel ce a făcut nelegiuire în Corint. De aceea şi scrie cu râvnă Corintenilor, zicând: «Arătaţi-i dragoste, ca nu cumva să fie înghiţit unul ca acesta de o întristare mai mare». Dar duhul acesta, care întristează pe oameni, ştie să se facă şi pricinuitor de bună pocăinţă. De aceea şi Sfântul Ioan Botezătorul îi numea pe cei ce erau străpunşi de duhul acesta şi alergau la Dumnezeu «pui de năpârci», zicând: «Cine v-a arătat vouă să fugiţi de mânia ce va să vie? Faceţi, deci, roade vrednice de pocăinţă; şi să nu vi se pară a grăi întru voi: «Părinte avem pe Avraam». Căci oricine a urmat lui Avraam, şi a ieşit din pământul şi din neamul său, s-a făcut mai tare decât dracul acesta.”
Iar Sfântul Ioan Casian spune că „atunci când duhul acesta viclean tabără asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, îi pricinuieşte scârbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii”. De asemenea, Sfântul Ioan Casian dă un remediu: „întristarea se tămăduieşte prin rugăciune, prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeieşti şi prin petrecerea cu oamenii cuvioşi”.

* Andreea Hefco - medic psihiatru, doctor în Știinţe Medicale, specialitatea Neurologie

Cristian, sper ca "Plansurile" Sfantului Efrem Sirul nu ti se par manifestari ale unei depresii!
Ma gandesc ca ar putea sa ti se para asa, dupa postarea de mai sus care urmeaza fragmentului din Plansul...

Sau poate ai vrut sa previi, profilactic, o asemenea confuzie la unii dintre cititorii care s-ar putea lasa furati de asa cugetare...:)

*
Daca tot veni vorba despre o comparatie ca asta, as introduce cateva distinctii (simpla opinie personala):
1) Plansul Sfantului este un act luminos; porneste din Duh care da omului harul cercetarii de sine cu cainta; continua cu lucrarea de autocunoastere a omului care, prin identificarea starii sale dovedeste recunostinta - se foloseste de har, pentru a constientuza micimea lui si totodata dependenta absoluta de Dumnezeu, iar prin asta Iubirea purtatoare de grija a Domnului;
2) Plansul este un act reparator: omul isi reface pozitia justa inaintea vietii omenesti si a Domnului - constientizeaza si da concretete nimicniciei vietii omenesti; prin asta isi reface increderea/devotiunea fata de Creatorul si Proniatorul nostru.
3) Plansul, prin linia lui curatitoare, lasa loc nadejdii refacute a ocrotirii; omul isi recapata increderea ca e ocrotit si se simte intr-un anumit proces de recuperare a sentimentului de siguranta (Dumnezeu stie de el, il iubeste si il ocroteste pe pacatos)

Din pacate, in multe din formele depresiei aceste caracteristici lipsesc ori sunt vazute ca vane, superflue, fara consistenta. In depresie omul pare ca pedaleaza/cliveaza pe langa marile sentimente ale vietii omenesti: sentimentul nimicniciei concomitent cu ocrotirea, constientizarea faradelegilor simultana cu nadejdea iertarii, uimirea ca Domnul Care este atotputernic iubeste atat de mult pe faptura atat de vulnerabila si de trecatoare care este omul.... In omul aflat sub puterea depresiei (care a fost asemanata de unii terapeuti cu "vraja" unui riu ce te atrage, pas cu pas, la adinc) aceste elemente de unificare a conditiei duale a omului se estompeaza treptat. De aici neliniste, durere, simtamantul zadarniciei fara vreo compensare, pierderea sensului lucrurilor si al vietii.

Cat de inaltatoare sunt "Plansurile" si cat de nesuferite miasmele starilor depresive. Miasme, deoarece depresia imi pare ca este, de la un punct, o forma de exprimare a nerecunostintei, a mandriei, a slavei desarte etc.

P.S. Imi reinnoiesc rezerva pentru compilarea unor texte duhovnicesti si a celor din psihologie/psihiatrie. Astfel de paralele si analogii cred ca trebuie facute, dupa parerea mea, cu maxima prudenta. Atrag respectuos atentia asupra naturii diferite a mecanismelor sufletesti evocate in stiintele psi, respectiv in scrierile duhovnicesti. A le pune pe acelasi palier, a le confunda pe unele cu altele inseamna reductionism pagubos, de ambele parti.

Doamne ajută
 

Nu , nu , in nici un caz plânsul amintit de tine nu este patologic ci curatitor, caci despre plâns am discutat pe un thread acum câțiva ani si am vazut acolo câte feluri sunt . ( poate gasesc acel thread si am sa-ti dau linkul )
Mulțumesc frumos pentru intervenția ta binevenită :)

Ma bucur ca ne-am intalnit "in largul aceluiasi gand" (vorba lui Mihailc)...:)
Doamne ajuta!

Doctorul Wilkinson m-a învăţat o lecţie importantă despre cum să mă port cu o femeie. M-a convins că soţul trebuie întotdeauna să-i împărtăşească soţiei toate probleme sale la timp, şi în totalitate. Am mers într-o seară împreună la o doamnă care ne sunase disperată pe amândoi ‒ pe doctorul şi pe preotul ei! Spunea că în curând va părăsi această „vale a plângerii” (acestea au fost exact cuvintele ei!). Eu eram tânăr pe-atunci, abia ieşit din facultate. Doctorul a trecut cu maşina să mă ia, aşa cum a făcut de multe ori după aceea, întrucât am devenit prieteni foarte buni.
Mi-ar fi plăcut să îl cunoşti. Iubea oamenii şi avea darul de a-i citi ca pe nişte cărţi deschise. A fost şi unul dintre cei mai buni profesori de psihologie pe care i-am cunoscut vreodată. Parcă îmi citea gândurile în acea seară. Aveam emoţii ca un debutant pe scenă, în bătaia reflectorului. „Stai liniştit!”, îmi spuse el tărăgănat, „nu o să moară în seara asta. O s-o ajutăm noi, amândoi. Nu zic că nu are probleme. Din contră, chiar unele foarte serioase. Dar sunt toate în imaginaţia ei”.
Apoi mi-a spus pe scurt povestea acelei doamne. Soţul ei murise cu un an înainte şi îmi aduc aminte că doctorul mi l-a descris aşa: „Ştiu că nu e bine să vorbim de rău pe cei morţi, dar omul acela a distrus-o!”.
Aparent, era un om bun, dar îşi proteja soţia, ceva nemaivăzut. Odată, o boală i-a omorât toate animalele de la fermă, dar ea nu a aflat asta niciodată. Dacă pierdea bani, nici atunci nu afla. Nici atunci când a ars hambarul de la fermă nu ar fi aflat, dacă nu s-ar fi întâmplat să fie chiar acolo.
„E o mare greşeală să ascunzi totul unei femei, în felul acesta”, îmi spunea doctorul. „Mai devreme sau mai târziu, va ajunge să îşi imagineze alergii şi dureri de cap, numai ca să dea minţii ceva de făcut. Femeile au nevoie să simtă că trec prin probleme, iar dacă nu trec prin cele adevărate, şi le vor crea pe ale lor.”
În anii care au trecut din seara aceea mi s-a confirmat în repetate rânduri ce mi-a spus. Am întâlnit cazuri de femei care îşi imaginau singure probleme, căutând confirmarea faptului că vieţile lor contează. Întotdeauna, în astfel de cazuri, îmi aduceam aminte de ce îmi spunea Wilkinson şi de fiecare dată găseam lângă persoana respectivă un bărbat obsedat de a-şi proteja soţia.
Motivul pentru care am vrut să îţi povestesc asta este că am auzit prea mulţi bărbaţi zicând „Dar eu nu vreau să o mai încarc şi cu problemele mele, doar are şi ea destule ale ei!” (De cele mai multe ori, bărbații o spun crezând că merită o statuie pentru asta.)
Dacă te surprinzi vreodată gândind aşa, sper că ai să-ţi aduci aminte de scrisoarea aceasta şi ai să îţi revizuieşti atitudinea. În ziua nunţii voastre aţi jurat să fiţi împreună „la bine şi la rău”. Soţul care uită asta poate face mai mult rău în viitor, decât crede el că ar face astăzi dacă se deschide şi îi împărtăşeşte soţiei toate problemele sale.
Bineînţeles, sunt moduri şi momente mai puţin potrivite în care să îi comunici aceste lucruri, iar câteodată e bine să amâni, depinzând de situaţie. Dar regula trebuie să rămână că problemele trebuie împărtăşite între soţi şi îi faci un rău lui Marilyn, dacă nu înţelegi acest lucru.
În primul rând, îi distrugi acea atmosferă de parteneriat, care este unul dintre elementele (şi motivele) de bază ale căsniciei. „Împreună” este unul dintre cele mai frumoase cuvinte inventate vreodată şi el capătă o frumuseţe şi mai specială, atunci când el semnifică o femeie și un bărbat care se apropie unul de altul trăgând la jugul vieţii, umăr la umăr.
În afară de asta, îi jigneşti inteligenţa, dacă îi dai de înţeles că nu te poate ajuta să găseşti soluţia oricărei probleme. Iar la cât de inteligentă este Marilyn, întotdeauna va simţi când te apasă ceva. Dacă de fiecare dată va trebui să te descoasă, ca să afle ce se întâmplă, mai devreme sau mai târziu firea ei femeiască o va face să-şi pună întrebări.
„Oare e ceva în neregulă cu mine? De ce nu are încredere în mine?”, „Oare crede că nu sunt suficient de deşteaptă ca să îl ajut cumva?”, „Nu cumva discută problemele astea cu altcineva, în care are încredere mai mare?”... şi aşa mai departe..
Am cunoscut cupluri în care el era foarte deştept, iar ea era, ca să folosesc o frază de-a ta, „de pe altă planetă”. Dar a găsit întotdeauna un ajutor în a gândi cu voce tare orice problemă, iar ea a apreciat asta de fiecare dată. Dacă îţi foloseşti inteligenţa în locurile în care are ea nevoie, va fi încântată de încrederea pe care i-o arăţi. Şi, mai important decât asta, va depozita aceste amintiri într-un colţ al minţii şi le va folosi ca să întâmpine acele întrebări de care vorbeam mai devreme.
Mai există un rău, pe care i-l faci dacă nu te deschizi în faţa ei la momentul potrivit şi în felul potrivit. Dacă îi ascunzi problema şi o rezolvi singur, îi răpeşti bucuria de a fi participat la acest succes, care îţi aparţine acum numai ţie. Bineînţeles că te bucuri atunci când cineva reuşeşte să facă ceva, bravo lor! Dar este cu totul altceva atunci când ai participat şi tu, câtuşi de puţin, la acel succes.
Dacă pui totul cap la cap, ai să ajungi tot la ce a spus doctorul atunci: „E o mare greşeală să te porţi aşa cu o femeie”. Oricât de ciudat ar suna, un mod de a o menţine fericită este a duce împreună cu ea toate nefericirile tale.
(Charlie W. Sheed, Scrisori către Filip - sfaturi unui tânăr căsătorit, Editura Bizantină, 2011, p. 108-112)

Telul nostru este să adorăm pe Dumnezeu şi să iubim pe semenii noştri. Fericirea constă în împlinirea poruncilor Lui.
Cea mai importantă filantropie este să vorbeşti de bine pe ceilalţi.
Şi să vreau, nu pot să mă supăr. Când ne supărăm e ca şi cum am spune lui Dumnezeu: Nu sunt de acord. Nu le faci bine. După care este nemulţumirea.
În faţa şi înlăuntrul Frumuseţii, predica este inutilă. Aceasta turbură armonia.
Prin chemarea Numelui lui Hristos, ne ţintuim eul.
Candela sufletului nostru este aceea care trebuie să fie totdeauna aprinsă. Neadormită.
Dând bucurie altora, tu o înţelegi întâi.
Mai bine să faci Rugăciune cu gura, decât să nu faci deloc.
Dumnezeu să se interpună între tine şi scopul tău. Nu scopul tău între tine şi al lui Dumnezeu.
Agonia morţii este încercarea pe care o face sufletul de a se elibera şi de a alerga să dea răspuns Domnului.
Corespondenţa este singurul mod de a fi singur, dar în acelaşi timp şi împreună cu ceilalţi.
Minunea este cursul normal al lucrurilor, aşa cum o vrea Dumnezeu. Ceea ce noi numim minune, pentru Dumnezeu este firesc.
(Maica Gavrilia Papaiannis)

Intreaga lume se află parcă sub influenţa unei puteri, a unei forţe, care stăpâneşte mintea, voinţa şi toate puterile sufleteşti ale omului. O aristocrată mi-a povestit că avea un fiu. Era evlavios, neprihănit... S-a luat cu prietenii şi a devenit necredincios, destrăbălat, ca şi cum cineva îl stăpânea şi îl obliga să facă toate acestea. Evident că aceasta este o forţă străină, o forţă a răului. Izvorul ei este diavolul, iar oamenii sunt doar arme. Acesta este Antihristul care vine în lume... Omul rămâne parcă fără apărare, cu cât este stăpânit de această forţă a răului şi nu este conştient de ceea ce face... Îl inspiră şi gândul sinuciderii... Dar cum se petrec acestea? Toate acestea se întâmplă pentru că oamenii nu îşi iau cu sine armele, nu au cu sine rugaciunea lui Iisus şi semnul Sfintei Cruci. Nimeni nu se învoieşte să facă rugăciunea lui Iisus şi semnul Crucii: sunt lucruri învechite, antichităţi arheologice care şi-au trăit veacul.
(Sfântul Varsanufie de la Optina )

Nu uitați că viața pământească ne este dată doar ca să ne pregătim pentru viața veșnică, căci după cum veți trăi viața pământească, astfel va fi și viața veșnică pentru voi. Fiți credincioși lui Hristos, fiți credincioși Lui așa cum El Însuși a poruncit în Apocalipsa Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan Teologul. El vorbea despre cei șapte îngeri ai bisericilor din Asia Mică. Îi numea pe episcopii acestor biserici îngeri. Și iată, unuia dintre acești îngeri El i-a spus: Fii credincios până la moarte, și-ți voi da ție cununa vieții.

(Sfântul Luca al Crimeei )

Trebuie să lăsăm libertatea harului şi intervenţiei lui Dumnezeu, în ceea ce priveşte căsătoria.

Oricât de sigur ar fi cineva, oricât de bine ar înţelege, oricât de ascuţită ar avea mintea, trebuie să se lase în mâinile lui Dumnezeu şi să se roage Lui, pentru a se căsători. Lucrul acesta nu se mai întamplă astăzi.

Eu v-aş îndemna, tinerilor şi tinerelor - preot fiind, să mi se ierte ceea ce voi grăi din multă iubire - ca tema căsătoriei să fie rugăciunea voastră ascunsă. Să faceţi o rugăciune tainică, de care să ştiţi doar voi. Să vă rugaţi ca Dumnezeu să vă ajute să reuşiţi în căsătorie. Dumnezeu să vă ajute şi să rânduiască astfel lucrurile, încât să vă trimită persoana care vi se potriveşte, care vă este pe măsură. Dumnezeu să rânduiască în aşa fel lucrurile, încât să deveniţi una, iar căsătoria voastră să fie reuşită.

(Arhimandrit Simeon Kraiopoulos )

Eu as zice si mai mult. Dumnezeu si rugaciunea sa fie temelia vietii noastre.
Si orice lucru mare din viata noastra sa-l facem cu stradanie proprie dar si cu ragaciune multa.
Pentru ca degeaba te rogi daca nu muncesti (examen, altceva), si degeaba muncesti daca nu te rogi.
Fara rugaciune mergi pe directia pe care o arunca vantul si intamplarea, cu rugaciune mergi pe directia pe care o aseaza Dumnezeu corect in viata.


Iar Sfantul Paisie Aghioritul spune atat de frumos ca sa lasam pe Dumnezeu sa rezolve problemele noastre grele, pentru ca sa le rezolve corect si frumos, altfel ne chinuim si nu facem nimic sau stricam lucrurile.

Asa dar Apostolul a spus că toate problemele căsniciei pot fi rezolvate, dacă bărbatul îşi iubeşte femeia şi femeia îşi respectă bărbatul. N-a explicat însă în ce fel se vor realiza acestea. Vă voi explica eu: nesocotind banii, năzuind la virtuţile sufletului şi având frică de Dumnezeu.

„Orice va făptui cineva, bun sau rău, va fi răsplătit pe măsură de Domnul” (Parafrază la Efeseni 6, 8). Aşadar nu de dragul ei, ci de dragul lui Hristos şi ascultând de El, s-o iubească soțul pe femeia lui. Dacă se gândeşte aşa, ispita sau cearta nu se vor cuibări între ei. Femeia să nu creadă pe nimeni când soţul ei este vorbit de rău. Dar nici nu trebuie să urmărească bănuitoare unde intră şi de unde iese tovarăşul său de viaţă. Bărbatul, de asemenea, nu trebuie să îngăduie calomnii despre femeia sa, însă nici să nu-i nască bănuieli prin purtarea lui. De ce, omule, rătăceşti de colo-colo toată ziua şi te aduni acasă abia seara, fără să-i dai explicaţii mulţumitoare soţiei tale? Dacă-ţi va reproşa asta, să nu-ţi pară rău. Reproşurile ei dovedesc iubire, nu îndrăzneală şi răceală. Şi iubirea ei pentru tine o face să-i fie teamă. Îi e teamă ca nu cumva vreo alta să i te răpească, ca nu cumva să-i ia tot ce are mai de preţ, ca nu cumva să-i rupă legătura căsniciei. Eşti dator, deci, să faci tot ce poţi pentru a n-o amărî pe femeia ta.

Dar nici femeia nu trebuie să-l nesocotească pe bărbatul ei pentru vreun motiv, mai ales dacă este sărac. Să nu cârtească şi să nu hulească, spunând, de pildă, „Laşule şi fricosule, leneşule, nesârguinciosule şi somnorosule! Cutare, chiar dacă se trage dintr-o familie săracă, prin multe osteneli şi primejdii a făcut avere mare. Şi iată, femeia lui poartă haine scumpe, umblă cu trăsura, are atâţia slujitori, iar eu te-am luat pe tine, care eşti măcinat de sărăcie şi trăieşti fără rost!”. Femeia nu trebuie să-i spună bărbatului ei asemenea vorbe. Însă cum va răbda sărăcia? De la cine va afla mângâiere? Să se gândească la femeile mai sărace ca ea. Să cugete câte fete provenite din familii bune nu numai că n-au primit nimic de la bărbaţii lor, ci şi-au cheltuit şi averea lor pentru ei. Să socotească primejdiile care însoţesc o astfel de bogăţie, şi va prefera atunci viaţa săracă, dar liniştită. În general, dacă-şi iubeşte soţul, nu va grăi nicicând cârteli sau vorbe de ocară la adresa lui. Va prefera să-l aibă lângă ea fără averi, decât să fie bogat, dar ea să trăiască în nesiguranţa şi neliniştea care însoţesc lucrările negustoreşti.

Nici bărbatul însă, auzind cârtelile şi ocările femeii sale, nu trebuie s-o înjure sau s-o lovească, sub pretext că are putere asupra ei. Mai bine s-o sfătuiască şi s-o povăţuiască liniştit, fără ca vreodată să ridice mâna asupra ei. S-o înveţe filosofia cerească, creştină, care este adevărata bogăţie. S-o înveţe nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte, că sărăcia nu este deloc rea. S-o înveţe să nesocotească slava şi să iubească smerenia; şi atunci ea nici cârteli n-ar mai rosti, nici bani nu şi-ar mai dori.

(Sfântul Ioan Gură de Aur )

Încercați să vă comportați normal. Să vă spun un lucru: e nefiresc vara să mergi cu paltonul și cu căciulă rusească pe cap. Că suntem tineri și ne îmbrăcăm mai ușor. La bătrânețe e altfel. Deja eu simt că trebuie să-mi înfășor picioarele, că-mi îngheață. Mă doare un rinichi.
Complexitatea simplității e cea care ne roade pe toți. Noi vrem să fim cinstiți în complicații. Să vadă lumea. Uitați-vă cât de ușor sunt abordabil. Priviți-mă! Dar asta este idolatrie, narcisism.
Simplitatea omului se naște din firescul relației lui cu Dumnezeu. Hristos, Dumnezeul nostru, vine în primul rând ca Unul Care combate idolatria. De aia-l iubim pe Sfântul Gheorghe și îi iubim pe
mucenici , pentru că se fac frații lui Hristos în a combate idolatria.
Iar cel mai greu este cu idolatria complexității noastre sau a simplității noastre cu orice preț.
(Părintele Constantin Necula , Cum să ieșim din mediocritate, Editura Agnos, Sibiu, 2014, pp. 99-100)

Pe cuvantul meu, unul din defectele ortodocsilor este ca vorbesc mult despre
ceea ce ar trebui sa faca si nu FAC MAI NIMIC din ceea ce vorbesc.
Si pt asta se da socoteala in fata lui Dumnezeu.

Sfântul Nicolae Velimirovici :
 

Prin Invierea Sa, Domnul a biruit pe cei doi dintre cei mai aprigi vrajmasi ai vietii si ai cinstei omenesti: moartea si pacatul. Acesti doi vrajmasi ai oamenilor s-au nascut atunci cand primul om s-a despartit de Dumnezeu, calcand peste poruncile despre ascultare, fata de Facatorul sau. In Rai, Omul nu a cunoscut nici moartea nici pacatul, nici frica nici rusinea. Pentru ca, despartindu-se de Dumnezeul Cel viu, omul nu a putut cunoaste nimic despre moarte si traind in ascultare desavarsita fata de Dumnezeu, el nu putut cunoaste nimic despre pacat. Acolo unde nu se cunoaste moartea nu exista frica; si acolo unde nu se cunoaste pacatul, nu s-a nascut nici rusinea din pacat. De indata ce omul a pacatuit impotriva ascultarii mantuitoare fata de Dumnezeu, atat frica, cat si rusinea, au venit impreuna cu pacatul: omul s-a simtit la o departare nemarginita fata de Dumnezeu, si a simtit dinainte secerea mortii asupra lui. De aceea, atunci cand Dumnezeu l-a chemat pe Adam si a intrebat: “Adame, unde esti?”, el a spus: “Am auzit glasul Tau in rai si m-am temut caci sunt gol, si m-am ascuns” (Facerea 3:9-10). Pana atunci, glasul lui Dumnezeu il incurajase, il bucurase si il insufletise pe Adam, dar atunci, cand se savarsise pacatul, acelasi glas aducea slabiciune, groaza, moarte. Pana atunci Adam se stia invesmantat in acoperamantul fara de moarte al ingerilor, dar atunci el s-a stiut stricat de pacat, jefuit, pangarit si coborat pana la treapta animalelor si coborat pana la masura unui pitic. Asadar, fratii mei, vedeti cat de ingrozitor este cel mai mic pacat al neascultarii fata de Dumnezeu. Capatand frica fata de Dumnezeu, Adam s-a ascuns printre pomii raiului – ca o pisica de casa care, atunci cand se salbaticeste, o porneste pe dealuri si incepe sa se ascunda de stapanul ei si de mana care a hranit-o! Adam a inceput sa caute ocrotire in afara Ocrotitorului sau, de la animalele lipsite de judecata, pe care le stapanise pe deplin pana atunci. Un pacat a atras cu viteza luminii fulgerului pe cel de al doilea, pe al treilea, al sutalea, al miilea, pana cand omul s-a facut in cele din urma ca animalul intre animale si ca pamantul intre cele pamantesti, atat in trup cat si in suflet. Calea pacatoasa pe care a pornit-o Adam l-a dus catre pamant si in pamant. Si astfel Dumnezeu a spus: “Pamant esti si in pamant te vei intoarce” (Facerea 3:19), aratand nu numai judecata lui Dumnezeu ci si o socotinta mai mare asupra celor pamantesti si a risipirii omului, care, odata inceput, a crescut
grabnic.
Urmasii lui Adam, neam dupa neam, s-au legat din ce in ce mai mult de pamant si s-au tot faramitat, si s-au imprastiat, pacatuind cu rusine si murind cu frica si groaza. Oamenii se ascundeau de Dumnezeu printre pomi, pietre, aur si tarana; dar, cu cat se ascundeau mai mult, cu atat se lepadau mai mult de adevaratul Dumnezeu si cu atat L-au uitat mai mult. Natura, care se intindea odinioara la picioarele oamenilor, treptat a crescut pana deasupra capului lor, astfel ca in cele din urma, aceasta a ascuns cu totul fata lui Dumnezeu de la ei si a luat locul Lui.
Si omul a inceput sa-si faca un dumnezeu din natura: ascultand de ea, purtanduse potrivit cu ea, rugandu-se ei si aducandu-i jertfe. Dar inchinarea la natura nu a fost in stare sa o izbaveasca nici pe aceasta nici pe om de la moarte si stricaciune.
Calea cumplita pe care o urma omenirea era calea pacatului; si aceasta cale pierzatoare ducea neinduplecat catre cetatea cea una intunecata si numai una: cetatea mortii. Imparatii pamantului au carmuit oamenii; pacatul si moartea au carmuit atat oamenii cat si imparatii. Cu cat calea ducea mai departe, cu atat sporea greutatea pacatului, precum bulgarul de zapada care se rostogoleste la vale. Omenirea ajunsese in adancurile deznadejdii cand a aparut Biruitorul cel ceresc ca sa-i mantuiasca.
Biruitorul era Domnul Iisus Hristos. Vesnic fara de pacat si vesnic fara de moarte, El a trecut prin mormintele oamenilor, presarand florile nemuririi odata cu venirea Lui. Suflarea Lui a spulberat duhoarea pacatului si mortii au inviat la cuvantul Lui.
Dar El, din iubirea Sa pentru oameni, a luat muntele de pacate asupra Lui, in acelasi chip in care, din iubirea Sa pentru oameni, S-a imbracat in vesmant de om, muritor. Dar pacatul omenesc era atat de greu si de cumplit ca, sub povara lui, Fiul lui Dumnezeu a pogorat in mormant. Insutit fie binecuvantat acel mormant din care a tasnit rau intreg de nemurire pentru intreaga omenire! Biruitorul a pogorat dincolo de morminte, pana in iad, unde a rasturnat tronul lui Satan si a stricat pamantul roditor al tuturor uneltirilor impotriva oamenilor. Din adancimea mormantului, Biruitorul S-a inaltat in cerurile cele mai inalte, deschizand o cale noua – catre cetatea vietii. El a stricat iadul intru toata taria Lui si, intru taria Lui, a slavit trupul Sau si S-a inaltat din mormant – intru puterea Lui, care este nedespartita de aceea a Tatalui si a Duhului Sfant. Bland ca un miel, bunul Domn Iisus a mers la suferinta si la moarte, si puternic fiind ca Dumnezeu, El a rabdat suferinta si a biruit moartea. Invierea Sa este adevarata si este in acelasi timp proorocirea si chipul invierii noastre – caci trambita va suna si mortii vor invia nestricaciosi (I Corinteni 15:52).

nvierea Lui Hristos este unul dintre cele mai cutremurătoare evenimente din istoria umanității, fiindcă și moartea este văzută ca cea mai mare tragedie a existenței omenești. Însă, când vorbim despre moarte, trebuie să știm că moartea nu este doar biologică. Putem vorbi, de asemenea, despre moartea existențială, socială, națională, dar, mai ales, moartea duhovnicească. În istoria noastră personală există momente pe care, fără Hristos, le trăim ca moarte existențială.
Prin Învierea Sa, Hristos a învins moartea (Romani 6, 9). Hristos nu a biruit doar Moartea, ci a biruit moartea fiecăruia dintre noi, ori de câte ori viața Sa devine propria noastră viață, prin Înviere (II Cor. 4, 10-11). Pentru toate aceste situații în care, fiecare dintre noi moare puțin câte puțin, Hristos răspunde într-un mod unic și irepetabil, ,,înviind din mormânt” și ,,cu moartea pre moarte călcând”.
În lumina Învierii Lui Hristos nu există urmă de deznădejde, impas, prăbușire morală. Prin Înviere, toate se însuflețesc, totul devine ,,făptură nouă”. Chiar și moartea însăși, din proces de stricăciune și degradare a celor lumești, create, devine trecere către viață. După cum spunea fericitul gheronda Gheorghe (Kapsánis), ,,ce ar fi fost lumea fără Hristos Cel Înviat, și fără Învierea pe care o așteptăm să ne-o dăruiască? Un cimitir nesfârșit…Iar noi ce-am fi fost? Niște bieți muribunzi care ne așteptăm moartea pentru a dispărea o dată pentru totdeauna. Viața nu ar mai fi avut nici un rost, nici un scop. Foarte bine a spun Sfântul Iustin Popovici că nu ar fi crezut în Hristos dacă El nu ar fi biruit moartea”.
Relatările Sfinților Evangheliști, precum și imnografia Bisericii ne învață că Hristos a mers de bunăvoie către Patimă, însă ucenicii săi nu au înțeles acest lucru. Iar ca martori ai Patimilor Mântuitorului, nu au mai putut gândi limpede și nu mai trăgeau nici o nădejde despre ceea ce urma să se întâmple. Tristețea, suferința și frica îi cuprinsese pe toți, în mod justificat. Doar după Înviere, ucenicii au prins iarăși curaj: ,,Deci, s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul” (Ioan 20, 20).
Nu doar orele Patimilor Mântuitorului au fost clipe grele. Și clipele morții noastre de zi cu zi, ispitele, nereușitele sunt momente grele. Simțim că în acele momente nu mai suntem noi înșine, nu mai avem nici un gând optimist. Atunci, în acele momente, gândurile noastre, sentimentele sunt învăluite de tristețe și pesimism. Ele nu sunt pe placul Lui Dumnezeu și nu ne ajută să trăim bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, bucuria relației cu semenii, bucuria de a fi noi înșine.
În aceste momente grele, trebuie să ne gândim la cei care au trăit ceea ce trăim noi. Avem exemple de viață pe Sfinții noștri, care, ca fii ai Învierii, au gustat din roadele Ei și au devenit, astfel, martori de netăgăduit ai ei. Din viața sfinților noștri învățăm că mergerea , de bunăvoie, alături de Hristos către Patimă, este chezășia pentru Învierea alături de el. Dacă, din dragoste pentru Hristos, de bunăvoie, vom suporta moartea noastră zilnică, aceasta va fi prilejul, dar și calea care duce la învierea, în Hristos, a fiecăruia dintre noi: ,,Dacă rămânem întru El, vom și împărăți împreună cu el; de-L vom tăgădui, și El ne va tăgădui pe noi. Dacă nu-I suntem credincioși, El rămâne credincios, căci nu poate să se tăgăduiască pe Sine însuși”. (II Timotei 2, 12-13). Atunci, bucuria și pacea Învierii, vor fi daruri inalienabile ale Lui Hristos, care ne vor însoți în această viață vremelnică a noastră, dar și în veșnicie. Acest lucru este dezvoltat foarte bine de Sfântul Grigorie Palama în epistola sa către monahia Xenia.
Au trecut, deja, câțiva ani, de când țara noastră, Grecia, a început să urce pe Golgota reprezentată de criza de care se vorbește în zilele noastre. Cei mai mulți frați ai noștri suferă de pe urma acestei crize care are mai multe aspecte. Mulți și-au pierdut zâmbetul, bucuria, pacea, optimismul, visele, așteptările. Viața este dominată de o atmosferă cenușie, tristețe, deznădejde, frustrare și furie. Însă, omul nu poate trăi astfel și caută soluții. Iar cei care caută cel mai mult soluții sunt tinerii.
Să ne ridicăm, și anul acesta, privirea, către Hristos Cel Înviat. Vom vedea, atunci, că El este rezolvarea tuturor problemelor noastre. Domnul Cel Înviat aduce în inimile noastre adevărata pace, și adevărata bucurie pe chipurile noastre. În acest sens, Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul spunea: ,,Hristos este izvorul vieții, al bucuriei, al luminii și al adevărului. Hristos este totul”.
Într-adevăr, Hristos este totul. ,,Totul” este Hristos al Bisericii Ortodoxe, Hristos al Tradiției noastre Ortodoxe, Hristos al Sfinților noștri Părinți, al mărturisitorilor și al cuvioșilor, Hristos, care, acum este alungat din sărmana noastră țară. Da, Hristos este alungat odată cu introducerea în programa școlară a materiei denumită ,,religie” dar care promovează sincretismul religios. Da, Hristos este alungat odată cu legiferarea Duminicii ca zi de lucru, odată cu votarea unor legi ce contravin învățăturilor evanghelice, odată cu crearea secției de Studii Islamice în cadrul Facultății de Teologie din Tesalonic, lucruri care întristează foarte mult poporul nostru binecredincios.
Însă, poporul nu l-a părăsit pe Hristos și se opune din răsputeri celor care vor să îi schimbe identitatea și credința ortodoxă. Poporul rămâne credincios, fidel moștenirii primite de la sfinții și învățătorii neamului nostru. Crede, nădăjduiește și așteaptă, pentru că ultimul cuvânt nu îl are moartea, ci viața.
Hristos a înviat! Adevărat a înviat!
Arhimandritul Hristofor
Noul Egumen al Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte

Cineva m-a întrebat: „Ce uneşte mai mult pe bărbat cu femeia?”. „Recunoştinţa” , îi răspund. Unul iubeşte pe celălalt pentru ceea ce îi dăruieşte. Femeia îi dă bărbatului ei încrederea, devotamentul şi ascultarea sa. Iar bărbatul îi dă femeii siguranţa că o poate proteja. Femeia este doamna casei, dar şi o mare servitoare, iar bărbatul este stăpânul casei, dar şi hamalul ei. Soţii trebuie să aibă dragoste curată între ei pentru ca, existând un climat paşnic în familie, să-şi poată îndeplini îndatoririle lor duhovniceşti.
Pentru a trăi în chip armonios, soţii trebuie dintru început să pună ca temelie a vieţii lor dragostea , dragostea cea scumpă, care se află în nobleţea duhovnicească, în jertfirea de sine, iar nu în dragostea cea mincinoasă, lumească şi trupească. Atunci când există dragoste şi jertfire de sine, întotdeauna unul se pune în situaţia celuilalt, îl înţelege şi-l doare. Iar atunci când cineva îl primeşte pe aproapele său în inima sa îndurerată, Îl primeşte pe însuşi Hristos, Care îl umple cu şi mai multă veselie duhovnicească.
Atunci când există dragoste, chiar şi departe de s-ar afla unul de celălalt, siliţi fiind de împrejurări, totuși se află aproape, pentru că dragostea lui Hristos nu poate fi limitată prin distanțe. Însă atunci când, Doamne fereşte!, soţii nu au dragoste între ei, chiar de s-ar afla aproape din punct de vedere spațial, în realitate se află departe anul de celălalt. De aceea, soții trebuie să se străduiască să păstreze dragostea în toată viața lor şi să se jertfească unul pentru celălalt .
(Cuviosul Paisie Aghioritul )

Trebuie restaurata comunicarea dintre oameni. Acest lucru este cu putinţă numai prin compasiune, suferind pentru ei, jertfindu-ne pentru ei; doar astfel poţi deschide poarta celuilalt. Oamenii sunt foarte neîncrezători. Numai o dovadă de iubire, care merge până la jertfa prin care omul se dăruiește celuilalt, poate câştiga inima celuilalt. Atunci însă, Îl imităm pe Hristos. Dar această „imitaţie” a lui Hristos este o unire cu El; trebuie ca Hristos să Se încorporeze în noi şi să ne refacă în Sine după El, Modelul nostru originar. Iertarea este legată de înţelegerea slăbiciunii celuilalt şi a propriei noastre slăbiciuni, de nevoia pe care o avem de celălalt. De ce să nu-l iertăm pe celălalt, când eu însumi mă simt plin de păcate? Care om poate spune că a făcut tot ce putea pentru ceilalţi? Deşi ştiu că este bolnav, din comoditate personală spun că sunt obosit. Predic tot timpul pentru că nu-mi împlinesc toate datoriile faţă de ceilalţi. Nu fac poate rău, dar nu fac nici bine, iar aceasta înseamnă a-i lăsa pe ceilalţi în singurătatea şi neputinţa lor. Se întâmplă atât de des ca cineva să simtă nevoia de a fi încurajat, ajutat, mângâiat; şi nu o fac; sunt mereu păcătos. Atunci de ce să nu iert celorlalţi; de ce să pretind altora mai mult decât pot să dau eu însumi?”

Venim la biserică ca să cerem iertarea păcatelor noastre. Avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu, pentru că avem conştiinţa stării noastre de păcătoşi: avem datorii faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, fiii Săi, şi nu suntem în stare să le plătim. Un părinte din vechime spunea că omul se simte iertat atunci când nu mai face păcatul, când simte puterea pe care i-o dă Dumnezeu de a nu mai păcătui. Iertarea nu este o achitare; e puterea lui Dumnezeu pe care omul o simte venind în el. Odată ce ne-am mărturisit păcatul şi am primit iertarea lui Dumnezeu prin preot, ne vine adeseori să spunem: acum mă simt bine, simt puterea lui Dumnezeu în mine; simt că El se bucură de mine. Când încetez să mai judec pe vreun om, când îl iert, acesta începe să-mi devină simpatic. Relaţia mea cu el se schimbă. Acelaşi lucru se întâmplă atunci când mă iartă Dumnezeu. Sfântul Chiril al Alexandriei spunea adeseori că „Dumnezeu ne priveşte ca pe fiii Săi”. Vede pe faţa Fiului Său, feţele noastre. De aceea, spune el, trebuie să ne rugăm lui Iisus, să ajungem într-o dispoziţie de jertfă, de oferire de noi înşine în faţa Tatălui. Atunci vom simţi iubirea Tatălui. Iertarea este un act de iubire. Dacă iert pe cineva, încep să-l iubesc. Ne putem încorpora în Iisus, invocându-L neîncetat. Primim atunci comunicarea iubirii Sale compătimitoare pentru toţi oamenii. Primim disponibilitatea Sa de a Se dărui. Rugându-ne lui Iisus, ne împărtăşim de Cel care este într-o permanentă dispoziţie de dăruire de Sine.

Nu noi ne punem în stare de jertfă: nu suntem în stare de aceasta. El singur are în permanenţă dispoziţia de a se dărui. Compasiunea este „o sfâşiere interioară pentru oameni”. Hristos e în permanenţă în această stare. Slava Lui veşnică e slava iubirii care se dăruieşte în mod gratuit şi bucuros pentru a-l ajuta pe celălalt. Atunci când ne dăruim celorlalţi şi pentru ceilalţi prin iubire, devenim cu adevărat umani. Această compasiune biruie asupra morţii. Ea este iubirea mai puternică decât moartea. Murind Lui Însuşi pe Cruce, Hristos a omorât moartea. De aceea, întreaga experienţă a iertării se identifică în grade diferite cu o experienţă a învierii. Simţirea spirituală a legăturii cu Hristos este o experienţă a comuniunii noastre cu Hristos Cel înviat, prin care avem o pregustare a învierii. Când îl iert pe celălalt, când sunt iertat, înaintez spre înviere. Sfântul Duh, Care ne ajută să restabilim comuniunea prin iertare, actualizează într-o experienţă din ce în ce mai accentuată ceea ce cunoaştem prin credinţă despre Hristos Cel înviat. Ne face să simţim duhovniceşte legătura cu Hristos. Gustând astfel viaţa veşnică, anticipăm învierea universală pentru care trebuie să se pregătească întreaga creaţie. Biserica îi ajută pe oameni în această lucrare de pregătire personală şi a lumii, în vederea învierii lor obşteşti şi a transfigurării lumii.

(Pr. Dumitru Staniloae )

Preotul Constantin Necula, către părinți și profesori: „Nicio notă nu reprezintă cu adevărat ce știe un copil”
Preotul român Constantin Necula s-a făcut remarcat prin mai multe stand-upuri amuzante pe care le realizează în special pentru a instrui tinerii creștini. Pentu că umorul e cea mai ușoară cale de a ajunge la inimile lor, preotul a oferit un răspuns ușor, dar cât se poate de serios la întrebarea legată de educația copiilor în școli și acasă.
„Terminați cu frica. Noi nu ne pierdem copiii niciodată. Copiii ne sunt dați de Dumnezeu oricum cu împrumut. Ei sunt ai lui Hristos. Nu-l puteți înlocui pe Hristos în convertirea lui.

Tot ce putem noi face este să asistăm cu demnitate, cu motoarele pornite, la întoarcerea copilului nostru, indiferent unde merge. Să știți că s-ar putea ca nu tot ceea ce credeți dumneavoastră, să fie credință. Copiii nu pot fi sufocați cu biserica și nici noi nu putem fi. Și pe preoți ne sufocați uneori, noi nu suntem pompă de benzină, suntem niște oameni, putem da cât avem.

Respirați adânc, îmbrățișați-l seara înainte de culcare chiar dacă are 2 metri. Iubiți-i, copiii trebuie iubiți, trebuie să fie încurajați, trebuie să li se spună: indiferent de ce ți se întâmplă, eu sunt lângă tine.


Și nu mai deschideți carnetele de note. Aruncați-le. Terminați cu prostiile. Nicio notă nu reprezintă cu adevărat ce știe un copil. Nota reprezintă ceea ce nu știe profesorul despre copilul nostru.

Le-am spus odată unor profesori: unui copil îi moare, seara, câinele din curte. Cum reacționați dimineața la școală? Copilului ăluia i-a murit câinele care era prietenul lui de 10 ani. Chiar credeți că moartea unui câine nu contează pentru un copil? Aveți senzația că o fetiță, la primul ciclu, în clasă, are aceeași forță ca o femeie care n-a dormit toată noaptea ca să știe cum să-și spânzure elevii a doua zi? De aia e școală, pentru că e instituție și e imperfectă.

Pe de altă parte, profesorilor și părinților, vă recomand să vă faceți o listă cu pomelnic cu toți elevii din clasă, cu numele mic. Și când mergeți seara la culcare, chiar dacă nu vă rugați, spuneți: Doamne, binecuvântează pe:…

Rugați-vă pentru ei! Copiii vă vor simți sinceritatea. Știți ce ne-au zis nouă copiii de la Sibiu? I-am întrebat depre prima trăsătură de caracter a unui profesor sau preot. Știți ce au zis? Sinceritatea. Copiii trebuie să simtă că atunci când vorbești de „Joc Secund” a lui Ion Barbu, o faci din dragoste pentru ei și nu de Bacalaureatul de la sfârșitul anului. Să nu-i batjocorești cu examenele care îi așteaptă. Sunt examene mai grele decât admiterea în liceu și Bacalaureatul – examenul comunitar”, spunea preotul Constantin Necula, la un eveniment din luna decembrie.

Exista pericolul ca tinerii sa vada un fel de stand-up comedy cu teme religioase
si doar atat. Adica mai exact tinerii sa priveasca aceste intalniri doar in scop
recreativ si doar atat."Hai sa mai radem cu parintele" dupa care ne intoarcem iarasi la pacatele noastre.

E adevarat ca o astfel de apropriere atrage tineretul si pe cei care au ca activitate numai televizorul insa
pe o perioada scurta.
Parintele spune adevaruri in gluma insa trendul este sa se rada
la gluma si sa se ignore adevarul, si astfel se risca ca astfel de intalniri sa fie
doar stand-up comedy.Iar aici este si vina parintelui Necula.Pentru ca de multe
ori vorbeste profesorul Necula peste preotul Necula.

PS:deja presa eticheteaza drept un "stand-up spiritual" adica un show

E acea parte a presei anticrestine si mai ales antiortodoxe , indiferent de "tema" dezbătută!

E fortul constant de a sta alături de Hristos, de a nu te rușina de El și de Evanghelia Lui (Marcu 8, 28), te învață care este prețul sufletului tău. Că
nemuririi pe care Dumnezeu i-a dăruit-o sufletului nu-i putem adăuga nimic din ceea ce ne formează idealurile, prea ades sub-umane, în care ne zbatem astăzi.
A-ți mântui viața înseamnă a o pune în slujba Evangheliei lui Iisus Hristos (Mc 8, 35), nelimitat nici măcar de teama morții , darămite a pierderii vreunei punctuale afirmări sociale ori latitudini de guvernare.
De aceea, orice om așezat în valorile Evangheliei devine, mai devreme sau mai târziu, insuportabil acelora care nu sunt dispuși să trăiască în Evanghelie, pentru a nu mai muri niciodată.
(Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula ,
Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?... , Editura Agnos, Sibiu, 2013, pp. 13-14)

"Dăruind, iubeşti! Iubind, dăruieşti! Eşti atât de important pentru mine ,
* încât nu-mi pot explica lumea fără prezenţa ta în ea, dar dacă prezenţa mea în lumea ta nu mai dă sens lumii tale, îngăduie-mi să te las să ieşi din lumea mea, ca să devii sens lumii în care iubeşti." (Pr. Constantin Necula)

" De ce nu mă iubește cel pe care îl iubesc eu? De ce? Pentru că nimeni nu răspunde la o pretenție. Dacă pretinzi cuiva să te iubească pentru că tu îl iubești, e un abuz și omul se apără cum poate. Iubirea nu se pretinde, ci se dăruiește. Iar ceea ce ai numit adineauri iubire poate fi doar o pretenție de a ți se răspunde la dorințele tale. Suntem cu toții bolnavi de nevoia de iubire. Vom învăța-o numai în clipa în care vom învăța să respectăm creația lui Dumnezeu, să vedem prezența lui Dumnezeu în toate făpturile, să vedem în cel din fața noastră taina lui Dumnezeu. Până nu vom vedea că acolo e o taină, o minune, nu avem cum să iubim [...] Nu poți să iubești un om dacă nu știi ce fel de unghii are, ce fel de gene, cum merge, cum calcă, cum se uită la flori, cum se uită la icoane, cum răsfoiește o carte. [...] Iar cu iubirea întreabă așa: Doamne, eu acum ce pretind? Să mă iubească? Ce drept am eu? Noi n-avem dreptul oameni buni să pretindem nimic. [...] Să avem curajul să ne asumăm, să nu pretindem. " (Maica Siluana Vlad)

Părintele Calistrat :
 

Ce-i cu voi oameni buni?
Asta vă întreb şi eu!
Aveţi Învierea!
"Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! "
Noi am vazut-o!
Apostolii au fugit de frică până ce au văzut Învierea!
Au stat ca speriaţi!
Prorocii şi profeţii Vechiului Testament, au rămas doar cu gândul că va fi Învierea!
Şi au murit acolo în adâncimea de 5508 ani, aşteptând învierea lui Hristos!
"Lumină spre descoperirea nemurilor.".. aşa cum spunea Dreptul Simion.
Dar noi, avem Învierea şi avem şi Mărturia lui Hristos!
Avem Lumina de la Ierusalim care vine în fiecare an!
Avem cele 7 Taine ale Bisericii!
Avem arătările, avem vinecările pe care le-a facut!
Iar Hristos nu a înviat singur! Drepţii care stăteau în străfundurile iadului, care erau morţi de multă vreme, au fost văzuţi prin Cetatea Ierusalimului, înviaţi!
Hristos i-a adus la viaţă! De ce? Pentru a confirma Învierea!
Este foarte important să ştim că începutul văzut al Bisericii şi al propovăduirii Evangheliei stă sub influenţa arătărilor Domnului Înviat după cum ne spune şi Sfântul Evanghelist Luca: „Cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre Împărăţia lui Dumnezeu“ (Fapte 1, 3).
https://www.youtube.com/watch?v=b-u-z2AEbOA

"Speranţa" este un cuvânt Ateu!
"Credinţa" este un cuvânt divin!
Să nu mai folosim în ortodoxie termenul de "speranţă"!
Credinţa este atotîmplinitoare, pe când speranţa este ceva hazardist! Poţi să aştepţi să se împlinească sau să nu se împlinească!
Pentru cei puternici, care nu neagă dărnicia lui Dumnezeu nici în momentele dificile, drumul în viaţă nu se îngustează. Pentru aceştia, Dumnezeu este o "stâncă", iar credinţa nu se clinteşte din sufletele lor. Aşa cum spun psalmii, şi atunci când suntem întristaţi, trebuie să ne aducem aminte de Dumnezeu. Atunci când Dumnezeu îi spune lui Iacov să nu se teamă, îi aminteşte că îi va oferi mereu sprijin şi că nu îl va părăsi, indiferent de situaţie. Să avem deci, într-un colţ al minţii, săpate aceste cuvinte:"Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare. Iată, înfruntaţi, şi acoperiţi de ruşine, vor fi toţi cei ce sunt mâniati pe tine; vor fi nimiciţi şi vor pieri, cei ce ţi se împotrivesc. Îi vei căuta, şi nu-i vei mai găsi, pe cei ce se certau cu tine; vor fi nimiciţi, vor fi pierduţi cei ce se războiau cu tine. Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te iau de mâna dreaptă şi-ţi zic: "Nu te teme de nimic, Eu îţi vin în ajutor!" (Isaia 41:10-13)
https://youtu.be/uDR0zA75kz4

Da...
Alternativa la "sper ca/sa..." ar fi
"nadajduiesc (in Domnul) ca/sa".
Dar ce ne facem cu expresia atat de raspandita pe la noi: "speranta moare ultima"?!...:)

Cine trăieşte cu speranţa, moare cu deznădejdea.

Eu cred că fiecare dintre noi a văzut măcar o dată în viaţă o familie în care soţii se înţeleg unul pe celălalt din priviri, din „jumătate de vorbă”. Aceştia au trăit împreună mulţi ani, se cunosc bine unul pe celălalt, au ajuns la unirea de cuget. Uneori, exprimându-şi părerea cu privire la o anumită temă, folosesc aceleaşi cuvinte (adeseori, soţii care au trăit mult timp în dragoste şi înţelegere încep să semene şi fizic).

Ei n-au de ce să se certe, n-au nimic de împărţit, nu simt nevoia să-si dovedească unul altuia ceva, fiindcă știu şi aşa ce crede jumătatea lor cu privire la o problemă sau alta - şi asta nu din cauză că s-au „topit” cu totul unul în celălalt şi au încetat să mai existe ca personalităţi distincte, ci deoarece, pur şi simplu, au ajuns în căsnicie la armonia dorită şi ştiu că în problemele principale au aceeaşi perspectivă, pe când în cele secundare, sub călăuzirea dragostei, se pot face concesii.

(Pr. Pavel Gumerov )

Sfanta Scriptură spune: „Femeile înţelepte zidesc casa, iar cele nebune o dărâmă ca mâna lor” (Pilde 14, 1), iar poporul nostru spune din experienţă: „Femeia ţine casa”. De ce? Ce are special femeia, şi bărbatul nu? Dumnezeu a dăruit-o cu astfel de „arme” (iubire şi gingăşie), pe care, atunci când le foloseşte, îl robeşte, îl înmoaie pe bărbatul ei, oricât de barbar ar fi.

Un psiholog spune că mişcările femeii, modul de a vorbi, comportamentul, iubirea, dragostea, gingăşia ei ‒ toate au o subţirime, ceva distinctiv care îl răpune pe bărbat. Aceste însuşiri îl fac pe bărbat să nu se dezlipească de lângă soția lui. Şi deja casa este zidită pe o temelie adâncă și nezdruncinată.

(Arhimandrit Vasilios Bacoianis )

Gânduri de ziua copilului :)
 

Ne nastem lin în planul lui Dumnezeu, ne naştem în primele gânduri de dragoste ale tinerilor părinţi, în inimile lor pasionale şi în rugăciune nerăbdătoare.

Ne naştem într-un dans sau cântec, într-o dedicaţie sau urare.

Ne naştem în jocul părinţilor noştri, în vremea copilăriei lor.

Copilul dorit se naşte într-o lacrimă de Cer, coboară în inima părinţilor într-o lacrimă de vis, creşte în pântecele mamei ca pâinea spre coacere, frământată în lacrimi de răbdare, speranţă şi împlinire a celor neîmplinite.

Răsare în pasiune, îmboboceşte la termenul rânduit în geamăt de durere, într-o înrourare şi contopire de lacrimi.

Deschide lumea în lacrimi şi în veselia părinţilor.

Creşte în râset şi în plânset, apoi dorinţe şi dureri în lacrimi, bucuria părinţilor în lacrimi.

Gustă şi muşcă din viaţă la primele dureri de dinţişori.

Reuşeşte în lacrimi, pierde în lacrimi.

Pleacă în viaţă în lacrima de dor a părinţilor.

Apoi dorul de mamă, de casă, de gustul sărbătorilor, de vişinul de la poartă, de patimi neîmplinite şi de iubiri curate.

Copilul dorit vine ca o împlinire a vieţii spre voia lui Dumnezeu şi spre împlinirea poruncilor Lui.

Fără copii, viaţa este ca un „pământ netocmit şi gol”.

Aşa intervenim cel mai simplu în planul Creaţiei şi dăinuim opera lui Dumnezeu.

Aşa ne va privi Dumnezeu şi va vedea că toate „sunt bune foarte”!

C.Stoica

Astazi vedem pe cei mai mulţi că au alte motive de prietenie. Unul iubeşte pentru că este iubit, celălalt pentru că a fost cinstit, altul pentru că cineva l-a ajutat la vreo problemă lumească de-a lui, un altul pentru vreun oarecare motiv asemănă*tor, însă pentru a găsi pe cineva să iubească pe aproapele lui cu adevărat în numele lui Hristos, şi aşa cum trebuie, este greu. Pentru că cei mai mulţi încheagă între ei prietenii pentru motive lumeşti (din Omilia a 6-a la Evanghelia după Matei).

Dacă cercetăm lucrurile, vom găsi că de cele mai multe ori oamenii se leagă între ei având ca motiv prietenia, şi nu iubirea. Şi dacă cineva mi-ar fi dat această posibilitate să fac această cercetare la o mare masă de oameni, ar fi fost cu putinţă să dovedesc că cei mai mulţi sunt uniţi între ei, având ca motiv problemele lumeşti. Iar acest lucru este dovedit de motivele care produc duşmănia. Şi pentru că aceştia sunt uniţi între ei datorită acestor motive fără importanţă, de aceea legătura dintre ei nu este una caldă, şi nici continuă, ci imediat ce apare vreo jignire, stricăciune în bani, invidie, dragoste zadarnică, şi orice altceva asemănător, întrerupe iubirea. Fiindcă nu-şi găseşte rădăcină spirituală. Cât timp ar fi existat această rădăcină spirituală, nici unul din lucrurile lumeşti nu ar fi fost cu putinţă să distrugă pe cele duhovniceşti. Pentru că iubirea care-L are ca motiv pe Hristos este una stabilă, neîntreruptă şi nestricăcioasă, şi nimic nu va putea să o distrugă. Nici bârfele, nici primejdiile, nici moartea, nici altceva asemănător. Mai mult, cel care iubeşte aşa, şi păţeşte răutăţi nemăsurate, nu va distruge această legătură a lui, fiindcă se sprijină pe această împărătească temă a iubirii. Pentru că cel care iubeşte fiindcă este iubit, chiar şi în cazul când i se întâmplă ceva neplăcut, distruge iubirea, în timp ce acela care este legat datorită acelei iubiri a lui Hristos, niciodată nu va întrerupe legătura lui. Pentru aceasta şi Pavel zicea: „Iubirea niciodată nu se sfârşeşte” (I Corinteni) .

(Sfântul Ioan Gură de Aur )

Nu-mi ajung zilele să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Nu-I mai cer nimic, doar mă minunez şi Îi mulţumesc din toată inima pentru toate! Slavă Ţie Doamne! Îţi mulţumesc Doamne pentru apă, pentru pâine, pentru aer, pentru căldură, pentru viaţă, pentru sănătate, pentru că m-ai trezit dimineaţă, pentru că m-ai adormit aseară, pentru cele arătate şi pentru cele nearătate, pentru că ne dai vreme de pocăinţă, pentru oamenii pe care ni-i scoţi pe Cale, pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim!
Nu avem nevoie de anumite zile ca să fie sărbătoare, că să fim mai buni, mai frumoşi, mai calzi, mai iertători, mai iubitori, mai… Toate zilele noastre pot deveni o sărbătoare nesfârşită. Conştiinţa curată e cea mai bună sărbătoare.

Unde este iubire, acolo este Dumnezeu.

Hrisostom Filipescu

Inaltarea Domnului - Sfantul Ioan Gura de Aur


Cuvant la Inaltarea Domnului
"Deci, Domnul Iisus, dupa ce a grait cu ei, S-a inaltat la cer si a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu" (Marcu 16, 19)


Ce sarbatoare este astazi? Este o sarbatoare inalta si mare, care covarseste mintea omeneasca, si vrednica de marea bunatate a Aceluia ce a asezat-o, adica a lui Dumnezeu. Astazi neamul omenesc iarasi s-a impacat cu Dumnezeu. Astazi vrajmasia cea indelungata s-a ridicat, razboiul cel indelungat s-a sfarsit. Astazi s-a incheiat o minunata pace, care mai inainte niciodata nu se putea astepta. Caci cine ar fi nadajduit ca Dumnezeu iarasi se va impaca cu oamenii? Nu pentru ca Domnul era vrajmas al oamenilor, ci pentru ca robul era usuratic la minte; nu pentru ca Stapanul era aspru, ci pentru ca robul era nemultumit.
Voiesti sa stii cum noi am intaratat asupra noastra pe acest Domn plin de dragoste si de prietenie? Este neaparat trebuitor sa cunoastem fondul vrajmasiei de mai inainte, pentru ca atunci cand vedem ca noi, care eram vrajmasii lui Dumnezeu, iarasi am fost cinstiti, sa ne minunam de dragostea Aceluia. Si sa nu credeti ca acea schimbare s-ar fi facut in urma propriilor noastre merite, ci mai vartos sa nu incetati a recunoaste marimea harului dumnezeiesc si de-a pururea sa multumiti Lui pentru marimea darurilor Sale.
Asadar, voiesti sa stii cum am intaratat asupra noastra pe acest Domn iubitor de oameni, plin de dragoste, bun, care toate le-a intocmit spre binele nostru? Dumnezeu hotarase odinioara a starpi tot neamul nostru, si asa de tare Se maniase asupra oamenilor, incat voia sa-i starpeasca impreuna cu femeile, cu copiii, cu dobitoacele si cu tot pamantul. El chiar spusese: "Voi pierde de peste tot pamantul pe omul pe care l-am facut! De la om pana la dobitoc si de la taratoare pana la pasarile cerului, tot voi pierde, caci imi pare rau ca le-am facut" (Facerea 6, 7). Dar nu omenirea in sine ura El, ci rautatea ei.
Si noi, care paream nevrednici de pamant, astazi ne-am inaltat la cer. Noi, care nu eram vrednici de nici o cinste pe pamant, ne-am inaltat la imparatia cea de sus si am trecut peste ceruri si am ajuns la tronul cel dumnezeiesc; si acea natura, care fusese alungata din rai de catre heruvimi, astazi s-a ridicat mai presus de heruvimi. Dar cum s-a savarsit aceasta mare minune? Cum ne-am ridicat noi la aceasta inaltime, noi care am maniat pe Domnul si nu paream vrednici nici de pamant? Cum s-a inlaturat acel razboi? Cum s-a imblanzit acea manie? Cum? Caci aceasta este de mirare, ca nu noi, ci El, Care cu dreptate Se maniase pe noi, ne-a chemat la pace si a intemeiat pacea. Cum, El a fost atacat si El cheama la pace? Negresit, caci El este Dumnezeu si de aceea ne cheama pe noi, ca un Parinte plin de dragoste.
Sa vedem, cum se face aceasta? Mijlocitorul pacii este Fiul Aceluia Care ne cheama la pace; nu un om, sau inger, sau arhanghel, ori vreun altul dintre slujitorii lui Dumnezeu, ci insusi Fiul lui Dumnezeu este mijlocitor. Si ce face Mijlocitorul? Ceea ce se cuvine mijlocitorului. Precum atunci cand doi sunt invrajbiti se pune intre dansii un al treilea si potoleste mania unuia si a altuia, asa a facut si Hristos. Dumnezeu Se maniase pe noi, si noi ne abatusem de la Dumnezeu, dar Hristos a intervenit intre noi si a impacat amandoua partile. Dar cum S-a facut El mijlocitor? Pedeapsa pe care noi o meritam de la Tatal, El a luat-o asupra Sa; din partea lui Dumnezeu El a suferit pedeapsa, din partea omenirii celei invrajbite cu Dumnezeu - ocara.
Voiesti sa stii cum le-a luat pe amandoua asupra Sa? "Hristos, ne-a rascumparat din blestemul legii, facandu-Se pentru noi blestem" (Galateni 3, 13). Acum vezi ca El a rabdat pedeapsa cea pusa din partea lui Dumnezeu? Dar iata cum a luat asupra Sa si ocara ce vine de la oameni. Zice psalmistul: "Ocarile celor ce Te ocarasc pe Tine au cazut asupra mea" (Psalmul 68, 11). Asa a ridicat El vrajmasia si n-a incetat a face si a suferi toate, pana ce iarasi a impacat cu Dumnezeu pe vrajmasul lui Dumnezeu. Si ziua de astazi este pricina acestor bunatati.
El a luat parga naturii noastre (adica natura omeneasca in a ei desavarsire) si a dat-o iarasi Tatalui, facand ca un lucrator de pamant care aduce lui Dumnezeu parga roadelor, ca prin aceasta Dumnezeu sa binecuvanteze tot campul. El a adus Tatalui parga naturii omenesti, si Tatal a admirat jertfa, si pentru vrednicia Celui ce a adus jertfa, si pentru insasi curatia jertfei. Asa ca Tatal a luat-o cu mainile Sale si a pus-o langa Sine, zicand: "Sezi de-a dreapta Mea" (Psalmul 109, 1).
Dar carei naturi a grait Dumnezeu? Catre natura cea omeneasca, ori catre natura cea dumnezeiasca a lui Hristos?
Eu ma opresc bucuros la injosirea naturii noastre, pentru ca sa recunosc mai bine uimitoarea ei inaltare, prin bunatatea Domnului. Noi eram pulbere si cenusa. Dar cel putin aceasta nu era urmare a vinovatiei noastre, ci din cauza slabiciunii naturii noastre, ca oamenii se facusera mai fara de minte decat dobitoacele, dupa cum zice si psalmistul: "Alaturatu-s-a dobitoacelor celor fara de minte si s-a asemanat lor" (Psalmul 48, 12). A se asemana cu dobitoacele cele fara de minte inseamna a fi inca mai injosit decat ele. Adica, la dobitoace, lipsa de minte este ceva natural, nevinovat, dar o fiinta inzestrata cu minte a se pogori pana la lipsirea de minte, aici este vinovatia vointei. Asadar, oamenii au cazut mai jos decat dobitoacele, s-au facut mai nemultumitori, mai nebuni, mai vartosi, mai injositi, mai nesimtitori decat pietrele.
Ce trebuie sa zic? Cum sa ma exprim? Aceasta nevrednica omenire, cea mai fara de minte decat toate, s-a ridicat astazi peste toate. Astazi ingerii au vazut ceea ce de mult doreau sa vada. Astazi arhanghelii privesc cele pe care de mult asteptau sa le vada. Ei au vazut natura noastra stralucind de pe Tronul cel imparatesc, stralucind in slava si frumusetea cea nemuritoare. Caci acum, cand natura omeneasca i-a covarsit cu cinstea, ei totusi se bucura, asa cum mai inainte jeleau injosirea noastra. Desi heruvimii alungasera omenirea din rai, totusi jeleau soarta ei.
Daca oamenii simt compatimire pentru altii, cu atat mai mult ingerii au simtit compatimire pentru noi, caci ei sunt mai plini de iubire decat oamenii. De aceea se arata ingerii pretutindeni unde se vorbeste despre reinaltarea omenirii, atat la Nasterea lui Hristos, cat si la invierea Sa din mormant.
Astazi, la Inaltarea Mantuitorului la cer, iata ce se zice in istoria Apostolilor despre ingeri: "... doi barbati au stat inaintea lor in haine albe, care au si zis: Barbati galileeni, ce stati cautand spre cer? Acest Iisus, care S-a inaltat de la voi la cer, asa va veni, precum L-ati vazut mergand la cer" (Fapte l, 10-l1).
Ascultati acum cu luare aminte. Pentru ce vorbesc ei asa? Nu aveau oare ucenicii ochi? Nu vazusera ei insisi ceea ce s-a petrecut? Nu spune evanghelistul ca S-a inaltat inaintea ochilor lor? (Fapte l, 9).
Cand noi ne despartim de prieteni si de rude, ne pare rau. Cum ar fi putut acum ucenicii sa nu jeleasca si sa nu simta durerea, cand vedeau ca se desparte de dansii Izbavitorul lor, Dascalul si Sprijinitorul cel plin de dragoste, cel bland si bun? De aceea li s-au aratat ingerii; ei trebuiau sa aline durerea ucenicilor pentru ducerea Domnului de la dansii, prin fagaduinta revenirii Lui. "Acest Iisus, care S-a inaltat de la voi la cer, asa va veni, precum L-ati vazut mergand la cer". Va pare rau ca El se ia de la voi, insa nu va intristati, El iarasi va veni. Aceasta este intaia pricina a aratarii ingerilor.
Pentru a doua pricina, nu mai mica decat prima, ingerul a adaugat: "El S-a inaltat", adica S-a inaltat, S-a ridicat la cer. Distanta era prea mare si ochii omenesti nu puteau sa priveasca trupul ce se inalta pana a ajuns la cer. . . . . . .

Asadar, iubitilor, sa priveghem si sa indreptam ochii duhului nostru la a doua venire a Domnului. Apostolul Pavel zice: "insusi Domnul intru porunca, la glasul arhanghelului, Se va pogori din cer, si cei morti intru Hristos vor invia intai. Dupa aceea, noi cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti impreuna cu ei in nori, intru intampinarea Domnului" (I Tesaloniceni 4, 16-17). Insa nu toti. Asculta ce zice Hristos: "Atunci vor fi doua macinand la moara, una se va lua, alta se va lasa; in noaptea aceea vor fi doi intr-un pat, unul se va lua, altul se va lasa" (Matei 24, 41; Luca 17, 34). Ce inseamna aceste vorbe neintelese? Cele de la moara sunt saracii si chinuitii (la iudeii antici, slujnicele sau roabele erau datoare sa macine faina in rasnita), cei din pat sunt bogatii, care au si comoditate, si prisosinta. Domnul voieste asadar sa spuna ca atat dintre saraci, cat si dintre bogati, numai unii se vor mantui, altii insa vor pieri. Dreptii vor fi rapiti in nori, spre intampinarea Domnului, iar pacatosii vor fi lasati si dati osandei.
Cand un rege viziteaza o cetate, obisnuiesc a iesi inaintea lui cei ce ii sunt favoriti; iar criminalii se tin in cetate, spre a astepta pedeapsa lor. Tot asa va fi cand Domnul va veni la judecata. Vom fi, oare, si noi atunci dusi spre intampinarea Lui? Ah, eu cunosc pacatele mele si nevrednicia mea!
Deci, sa nu se laude bogatul intru bogatia sa si saracul sa nu se creada mizerabil si nenorocit. Mai vartos fericit, si sigur fericit, si de trei ori fericit este cel care se va arata vrednic in ziua aceea a iesi intru intampinarea Domnului, de ar fi el si cel mai sarac decat toti. Iar noi, pacatosii, sa ne tanguim pe noi insine, si nu numai sa ne tanguim, dar sa ne imbunatatim, sa ne schimbam, pentru ca toti sa primim cu vrednicie pe imparatul ingerilor si sa putem gusta acea sfanta fericire intru Hristos Domnul nostru, Care fie proslavit impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, in vecii vecilor. Amin.

Ioan Monahul :
 

,,Domnul, după ce a vorbit cu dânşii, s-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu..!” Prieteni, dacă astăzi va spun: Hristos a Înviat ! Mâine vom spune cu toții Hristos s-a Înalțat! Poporul român sărbatorește mâine și Ziua Eroilor așa ca vom începe cu o rugăciune, după care un cuvânt de învatătură. Rugăciune: Iisuse, Împăratul şi Dumnezeu nostru, fă ca slăvita Ta Înălţare să producă în fiecare din noi roade de sfinţenie, o credinţă mai mare, o iubire mai aprinsă, o îngrijire mai deosebită pentru sufletul nostru. Fă să cunoaştem şi să înţelegem cât de mare este valoarea sufletului nostru şi să nu-l vindem pe orice lucru de nimic. Aprinde în noi o dorinţă mai mare pentru cer şi un dispreţ pentru lucrurile acestea pământeşti. Ajută-ne Dumnezeule cu Harul Tău, ca să Te putem slăvi şi mărturisi prin viaţă şi fapte bune până la sfârşitul misiunii noastre. Amin.
Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după 40 de zile de la Înviere s-a suit la ceruri şi a şezut de-a dreapta Tatălui. Cu puterea dumnezeiască cu care a înviat şi a părăsit mormântul, tot cu aceeaşi putere s-a înălţat de pe pământ la cer; s-a înălţat cu acelaşi trup cu care s-a răstignit şi a înviat. Mântuitorul împlinise opera divină pentru care venise în lume, ne-a adus învăţătura mântuitoare, s-a dat ca pildă de împlinire prin întreaga Sa viaţă şi mai ales prin jertfirea de pe Crucea Golgotei.
După ce a înviat se arătă ucenicilor Lui de mai multe ori vorbindu-le de Împărăţia lui Dumnezeu. Dar iată sosise timpul să se întoarcă iarăşi la Tatăl Său şi să primească cununa luptelor Sale precum şi cinstea biruinţei Sale. Aceasta este taina pe care a explicat-o ucenicilor Săi în ajunul morţii Sale când le-a zis: "Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume, iar acum las lumea şi mă întorc la Tatăl”
Această slăvită taină o serbează astăzi cu bucurie sfântă pretutindeni Biserica Creştină Ortodoxă. Să ascultăm deci cu atenţie şi să scoatem învăţăturile şi foloasele necesare mântuirii sufletelor noastre.
În timpul celor 40 de zile, după ce înviase din mormânt, Iisus a mângâiat neîncetat pe ucenicii Săi prin arătările Sale publice şi particulare. Se arătă de mai multe ori pentru ca să-i convingă de Învierea şi dumnezeirea Sa. În a 40-a zi de la Înviere, se arătă din nou şi îi mustră pentru ultima oară pentru că au fost aşa de zăbavnici şi s-au îndoit de Învierea Sa chiar şi după mărturia celor ce L-au văzut înviat. Le spuse apoi că toate cele scrise despre El în lege, în psalmi şi în prooroci s-au îndeplinit întocmai şi că aşa trebuie să se întâmple, amintindu-le încă o dată că le va trimite putere de sus prin Duhul Sfânt Mângâietorul.
După aceea ieşi cu ei împreună şi cu ceilalţi adunaţi care erau de faţă şi străbătură împreună străzile Ierusalimului, conducându-i în Betania, la casa lui Lazăr, a Martei şi a Mariei acolo unde Prea Sfânta Fecioară Maria cu multe persoane credincioase aştepta venirea Fiului Său. Iată că s-au găsit cu toţii şi o mare bucurie a cuprins inimile tuturor. Mântuitorul Iisus Hristos le-a mulţumit apoi la toţi care au fost alături de El în timpul vieţii Sale şi mai ales în timpul Patimilor şi îngropării Sale.
După ce i-a mângâiat dumnezeieşte, spunându-le că s-a apropiat clipa înălţării Sale la Tatăl şi despărţirea de ei trupeşte, îi invită imediat să-l urmeze. Porniră împreună la drum spre muntele Măslinilor. Acolo unde cu 40 de zile în urmă asudase de sânge, se rugase cu cele mai fierbinţi lacrimi şi căzuse în agonie de moarte; acolo în grădina Ghetsimani unde a venit Iuda trădătorul cu ostaşii şi L-a sărutat; acolo unde I-au legat mâinile cu lanţuri şi ucenicii toţi se risipiră acolo Iisus a găsit cu cale să-I adune iarăşi pe ucenicii Săi, care acum erau înconjuraţi şi de mulţime de popor de peste 500 de suflete.
În faţa acestei impunătoare adunări, Iisus întinse mâinile Sale şi privindu-I pentru cea din urmă oară îi binecuvântă. Cu trupul acela care suferise atâtea răni şi chinuri, Mântuitorul a început să se înalţe spre cer şi pe când se înălţa a apărut un nor luminos care îl înconjură, începând deodată să răsune bolta cerească de cântările triumfale ale puterilor cereşti care-L întâmpinau pe Împăratul Slavei. În jurul dumnezeiescului Biruitor al morţii, au venit şi sufletele patriarhilor, ale profeţilor şi ale tuturor drepţilor din legea veche, întâmpinându-L.
Au fost de faţă acum Adam, care şi-a ispăşit neascultarea printr-o îndelungată pocăinţă Abel, victimă nevinovată ucis de un frate pătimaş şi barbar; apoi Noe, al doilea părinte al neamului omenesc; Avraam, bătrânul patriarh cu o credinţă aşa de mare; Isac, nevinovata figură a lui Iisus Hristos; Iacov, părintele celor 12 seminţii ale lui Israel; Iosif cel vândut de fraţii săi, aşa cum şi Iisus avea să fie vândut; Moise, marele prooroc; David, strămoşul după trup al lui Iisus; Melhisedec, regele păcii şi simbolul preoţiei legii noi; Iov, omul suferinţelor răbdate fără cârtire şi toţi drepţii au însoţit pe Împăratul Slavei în triumf spre cerul care acum s-a deschis ca să intre al doilea Adam.
Cerul era cuprins de cântări şi strigăte de bucurie şi în această atmosferă nemaiîntâlnită, Iisus se înălţa mereu spre ceruri. Ucenicii şi tot poporul îngenuncheaţi şi cu ochii înlăcrimaţi priveau spre Mântuitorul care se ducea la Tatăl şi toată această privelişte minunată.
Pe urmă se uitau ei încremeniţi de cele ce vedeau, deodată norul a învăluit pe Iisus, iar cântările au început să se audă din ce în ce mai puţin. Dar ucenicii continuau să privească, acolo unde se dusese toată bucuria lor, toată dragostea şi nădejdea lor. În timp ce priveau iar lacrimile se scurgeau pe feţele lor, deodată au văzut deasupra lor în văzduh doi îngeri îmbrăcaţi în haine albe şi le-au zis: "Bărbaţi galileeni, ce staţi căutând spre cer? Acest Iisus care s-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni precum L-aţi văzut pe El mergând.
Va veni prin urmare pe norii cerului cu toţi sfinţii îngeri, ca Judecător, la sfârşitul lumii ca să răsplătească fiecăruia după faptele lui. Va veni cu acelaşi trup cu care a suferit, cu rănile deschise, căci de aceea spune Sfânta Scriptură că vor vedea pe Cel ce L-au străpuns. Iisus se înalţă la cer acum ca om şi nu ca Dumnezeu, pentru că dumnezeirea Sa niciodată n-a părăsit cerul şi este pretutindeni.
Mântuitorul şade acum de-a dreapta Tatălui Său pe scaun înfricoşat, înconjurat de cetele îngerilor care se cutremură, iar în mână ţinând sceptrul puterii căci este Împărat şi Domn al cerului şi al pământului, aşa după cum a spus: "Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ”. Domnul Hristos s-a înălţat la cer ca să trimită ucenicilor Săi pe Duhul Sfânt. De aceea la zece zile după înălţare trimite peste ucenicii Săi făgăduinţa Tatălui ceresc, pe Duhul Sfânt Mângâietorul, Duhul Adevărului şi Vistierul Bunătăţilor. Dar Domnul Hristos s-a înălţat la cer ca să ne pregătească şi nouă loc. Ce trebuie însă să facem noi ca să merităm acest loc?
Înainte de toate nu trebuie să uităm niciodată prin ce a trecut Învăţătorul nostru până să intre în slava cerească. El a meritat această slavă prin viaţa Sa atât de curată, generoasă şi răbdătoare, liniştită, devotată, plină de umiliri şi suferinţe. Dacă vrem să ocupăm locul pe care ni l-a pregătit Mântuitorul, trebuie să-L imităm în purtarea Sa şi să luăm parte la amărăciunea paharului Său. Dacă vrem să ne suim cu El întru slavă, trebuie mai întâi să -L însoţim pe Golgota, să ne pironim cu El pe Cruce să suferim nedreptăţile, calomniile şi hulele vrăjmaşilor noştri fără cârtire. Să suferim bolile, lipsurile şi orice prigonire ar veni peste noi din partea lumii şi a diavolului.
Să suferim până la sânge împotriva păcatului şi a uneltirilor satanei. Să suferim Crucea, piroanele şi coroana de spini pe care le întâmpinăm la tot pasul în lumea aceasta plină de răutate, făţărnicie, mândrie şi minciună.
Mândria nu ne înalţă cu Iisus Hristos, care a fost cel mai umilit dintre toţi oamenii. Lăcomia de avere şi toate ale lumii acesteia nu ne înalţă cu Iisus, care a fost cel mai sărac. Desfrânarea nu ne înalţă cu Fiul Fecioarei care a fost cel mai curat. Nici o patimă, nici o boală sufletească nu ne pot înălţa cu Iisus, trebuie neapărat să ne lepădăm de toate defectele noastre, că aşa zice El: "Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia Crucea şi să urmeze Mie!
Viaţa noastră pe pământ este o viaţă de luptă. Noi nu trebuie să încetăm de a lupta cu satana. Noi trebuie să renunţăm la desfătările lumeşti şi la tot păcatul, răstignindu-ne trupul nostru, adică pironind patimile şi poftele păcătoase. Locul pe care ni l-a pregătit Domnul Iisus este o împărăţie cerească, sfinţită, curată şi mai presus de toate veşnică de aceea trebuie s-o cucerim. Această împărăţie este o coroană pe care trebuie s-o merităm, căci ea nu va veni singură să se aşeze pe capul sufletelor reci, trândave şi nepăsătoare.
Coroana aceasta trebuie câştigată, prin urmare, prin osteneală şi statornicie; să muncim deci şi să ne rugăm, să ne spălăm prin pocăinţă cu lacrimile aduse din evlavie către Dumnezeu şi să avem dragoste către toţi fraţii noştri. Suferinţe sunt destule, fiecare-şi are Crucea sa, dar fericiţi sunt cei ce suferă pentru dreptate. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi toţi că uşa împărăţiei cereşti ne este deschisă prin Salvatorul nostru care S-a înălţat la ceruri, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin

FII BUN
PE CAT POTI !!
Dupa cum ne-a spus Însusi Iisus Hristos ; " BUN ESTE DOAR DUMNEZEU ! "
Unii oameni pot fi si ei numiti buni , insa numai in comparatii cu alti oameni. Cel ce cumpara nuci, nu cauta la coaja ci la miez ! DUMNEZEUL tau este un "ADANC " si priveste in adancul sufletului tau , in inima ta , prin coaja trupului ,Caci asa zice Dumnezeu "Fiule Da-Mi inima ta !"
Dumnezeu fiind Mult- milostiv , fii si tu milostiv , Dumnezeu fiind Atot- bun , fi si tu bun ! Dumnezeu fiind indelung-rabdator , fii si tu rabdator !
Un Sfant asa ii indemna pe toti oamenii care -i intalnea ; "FITI BUNI PE CAT PUTETI ! " iar un altul le spunea " FITI BUNI PANA LA MOARTE !"
Asadar : SA FITI BUNI CAT PUTETI , PANA LA MOARTE !
Preot Ioan

Hristos spune: „Eu sunt părintele tău, Eu sunt fratele tău, Eu sunt mirele sufletului tău, Eu sunt scăparea ta, eu sunt hrana Ta, Eu sunt îmbrăcămintea ta, eu sunt rădăcina ta, Eu sunt sprijinul tău, Eu sunt tot ce-ţi doreşti tu.
Când Mă ai pe Mine, nu-ţi lipseşte nimic. Eu sunt slujitorul tău, pentru că am venit să slujesc, nu să fiu slujit.
Eu sunt prietenul tău şi mădular al trupului tău şi capul tău şi fratele tău şi sora ta şi mama ta. Eu sunt toate pentru tine. Nu trebuie decât să stai lângă Mine.
Pentru tine, Eu M-am făcut sărac şi pribeag, pentru tine am ridicat crucea şi am coborât în mormânt, am venit pe pământ pentru tine, trimis de Tatăl, iar în cer Mă rog pentru tine Părintelui Meu.
Tu eşti totul pentru Mine, şi frate şi împreună-moştenitor şi prieten şi mădular al Trupului Meu. Ce vrei mai mult decât atât?
De ce Îl dispreţuieşti pe Cel care te iubeşte atât de mult?”

Sfântul Ioan Gură de Aur

PAGINI DE LECTURĂ :)

"Amagirile si dezamăgirile in relațiile de iubire"

"Se intmplă însă ca omul să-și născocească o dragoste, idealizându-l pe celălalt. Mai ales fetele suferă de această boală; ele încep să fie fascinate de o imagine pe care și-o „zugrăvesc” singure în minte, atribuindu-i celui „zugrăvit” calități inexistente ‒ și ajung foarte des la starea de fascinație, dar fără a primi răspuns, fiindcă nu au de-a face cu un om real, ci cu o imagine fantomatică."

Pentru a ieșit din relațiile inventate, false, trebuie neapărat să privim lucrurile cu luciditate, duhovnicește. Omul care-i deprins să chibzuiască, să gândească, să analizeze, va înțelege că în cazul respectiv nu trebuie să alerge după cel cu pricina, să-l chinuie cu gelozia, cu bănuielile, cu reproșurile, fiindcă acela nu i-a promis nimic. Fiecare om este o persoană, și fiecare persoană posedă darul libertății. „Dragoste cu de-a sila nu se poate” ‒ această vorbă cuprinde un înțeles adânc. Trebuie neapărat să găsim puterea de a recunoaște noi înșine falsul și de a ieși din starea bolnăvicioasă, de a ne elibera pe noi înșine, cât și pe celălalt din robia în care am căzut din pricina propriei închipuiri.

(Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată: taina dragostei înainte și după căsătorie traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București )

Dumnezeu n-are pe nimeni de pierdut…
Bucuria mea se bazează şi pe credinţa mea. Eu de exemplu, sunt foarte pozitiv în felul de a vedea lucrurile. Eu nu mă prea gândesc la pedepsele lui Dumnezeu, ci totdeauna mă gândesc la bunătatea lui Dumnezeu, la iubirea lui Dumnezeu. De aceea, să ştiţi că mie nu mi-e frică de faptul că n-o să ajung în rai. Nu! De ce nu mi-e frică? Nu că fac bine nişte lucruri care mă îndreptăţesc să ajung în rai. Nu! Dar sunt sigur că Dumnezeu n-are pe nimeni de pierdut.

Părintele Arsenie zicea că „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos e mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.” Păi, dacă eu mă silesc să fac voia lui Dumnezeu, şi Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său – cum zice Sfântul Apostol Pavel – pentru noi, oare nu ne va da toate împreună cu El? (cf. Romani 8, 32). Deci, după ce ne-a dat ce-i mult, să nu ne mai dea şi ce-i puţin? Nu cred lucrul acesta! Eu am mare încredere în bunătatea lui Dumnezeu. Nu că asta mă îndreptăţeşte să fac lucruri rele, că doar Dumnezeu mă iartă… Niciodată nu mă gândesc la aşa ceva, ci totdeauna mă gândesc că Dumnezeu nu l-a putut crea pe om ca să-l pedepsească, să-l chinuiască şi aşa mai departe…

Omul într-adevăr poate ajunge în iad, dar mai întâi ajunge în iadul lui, în iadul pe care şi-l face el, prin viaţa lui, prin păcatele lui, prin nepăsarea lui, prin învârtoşarea lui. Da, în felul acesta ajunge în iad. Şi dacă ar fi în rai cu starea asta, tot în iad ar fi.
Aşa că fiecare dintre noi îşi pregăteşte raiul sau iadul.

Părintele Teofil Părăian