În data de 31 ianuarie 2017 se împlinește un an de la proclamarea canonizării Sfântului Ioan Iacob în Patriarhia Ierusalimului.

Ceremonia de proclamare a canonizării sfântului român a fost condusă de Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, care a oficiat atunci Sfânta Liturghie împreună cu unsprezece ierarhi din diferite țări.

Citirea Tomos-ului de canonizare s-a făcut în prezența delegației Patriarhiei Române condusă de Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Hotărârea de proclamare a canonizării Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ a fost luată în şedinţa Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului din toamna anului 2015.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinţilor în 20 iunie 1992, sub numele de Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, având zi de prăznuire 5 august, data trecerii sale la Domnul.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crainiceni, județul Botoșani, primind la botez numele de Ilie. Rămas orfan de mic, a fost crescut de bunica sa Maria, iar mai apoi de unchiul său Alecu Iacob, care l-a ajutat să continue gimnaziul şi liceul.

In anul 1933, intra în obştea Mănăstirii Neamț, condusă atunci de viitorul Patriarh al României, Nicodim Munteanu, unde peste trei ani este călugarit cu numele de Ioan.

Pleacă în Ţara Sfântă unde trăieşte mai întâi ca pustnic, iar după doi ani intră în Mănăstirea Sfântul Sava. În anul 1947 a fost hirotonit preot şi instalat ca egumen al Schitului românesc Sfântul Ioan Botezatorul de pe Valea Iordanului, unde a rămas până în anul 1952.

Ultimii opt ani din viață i-a petrecut într-o peșteră greu accesibilă, numită Sfânta Ana, din apropierea Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul. Aici a murit la 5 august 1960, la vârsta de 47 de ani. La 20 de ani de la trecerea sa la cele vesnice, i-a fost deschis mormântul unde i s-a găsit trupul plin de mireasmă. Acesta a fost așezat spre închinare în biserica Mănăstirii Sfantul Gheorghe Hozevitul.

În contextul declarării de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a anului 2017 drept Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, în Episcopia Caran*se*be*șului s-a statornicit ca anul acesta să se comemoreze Episcopul martir Veniamin Nistor și alți apărători ai Ortodoxiei din Banat, întrucât acest ierarh şi-a pus toată dragostea pentru Biserică, pentru slujitorii ei şi pentru toți credincioșii, cât timp a păstorit la Caransebeș. La 5 februarie 1949, istorica Episcopie a Caransebeşului a fost desfiin*țată, deoarece a fost acuzată de colaborarea şi susţinerea rezistenţei anticomuniste din Munţii Banatului. În acest timp, credin*cioșii eparhiei au fost conduşi pe calea mântuirii de Episcopul Veniamin Nistor, cel care a fost obligat să se retragă ca pensionar la Alba Iulia, unde îndeplineşte funcţia de stareţ al Mănăstirii „Sfânta Treime” (Catedrala Reîntregirii). Tot în data de 5 februarie 1963, în vârstă de 77 ani, Episcopul martir al Caranse*beșului, Veniamin Nistor, a trecut la Domnul şi a fost înmormântat lângă Schitul „Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba Iulia. Ținând cont de aceste fapte, duminică, 5 februarie 2017, în toate bisericile parohiale, precum și în toate așezămintele monahale din cuprinsul Episcopiei Caransebe*șului se va oficia o slujbă de pomenire pentru Episcopul martir Veniamin Nistor, la sfârșitul căreia se va da citire unui cuvânt în care se evocă personalitatea ierarhului, precum și importanța contribuției pe care și-a adus-o la activitatea Episcopiei Caran*se*beșului. „Datoria noastră de a ne cinsti înaintașii și activitatea lor nu se rezumă strict la comemorarea lor în activități culturale, ci în primul rând se rezumă la manifestarea recunoștinței noastre față de aceștia prin rugăciune. Episcopul Veniamin Nistor este considerat martir pentru că, odată cu martirizarea Episcopiei Caransebeșului în anul 1948, și el a fost retras din scaunul episcopal și trimis cu domiciliul forțat. De aceea, episcopia noastră mai ales prin rugăciune, în ziua trecerii lui la cele veșnice, face pomenire prin aceste slujbe întru amintirea episcopului martir”, a concluzionat arhim. Casian Rușeț, consilier cultural al Episcopiei Caranse*beșului.

Se împlinesc astăzi 92 de ani de la înfiinţarea Patriarhiei Române.

În data de 4 februarie 1925, Sfântul Sinod, întrunit la Bucureşti, lua hotărârea înfiinţării Patriarhiei Ortodoxe Române. Însă, procesul care a dus la această ridicare în rang a Bisericii noastre a început imediat după Marea Unire din anul 1918.

Această idee a fost formulată pentru prima dată de Gheorghe Ciuhandu în cadrul Congresului preoţimii ardelene de la Sibiu, în 1919. După aceea, alte personalităţi de marcă ale culturii româneşti, istorici precum Nicolae Iorga sau Ioan Lupaş, în frunte cu mitropolitul primat Miron Cristea, ales la sfârşitul anului 1919, dar şi Regele Ferdinand au continuat să prezinte această necesitate ca un fapt firesc, a declarat pentru Trinitas Tv Pr. Cons. Florin Șerbănescu de la Sectorul Cultură și Patrimoniu Religios al Patriarhiei Române.

La sfârşitul anului 1924, Mitropolitul Pimen al Moldovei şi Sucevei a redactat propunerea ca Mitropolia Ungrovlahiei, cu scaunul mitropolitan la Bucureşti, să fie ridicată la rangul de Patriarhie. În acest fel, Mitropolitul primat urma să poarte titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Naţionale Române. Documentul a fost semnat de Mitropolitul Nectarie al Bucovinei, de Arhiepiscopul Gurie al Chişinăului şi de Episcopii Lucian al Romanului, Roman al Oradiei, Nicolae al Clujului şi Ilarie al Constanţei.

Propunerea a fost inclusă pe Ordinea de zi a Sfântului Sinod, în şedinţa din 4 februarie 1925 condusă de Arhiepiscopul Gurie al Chişinăului.

În urma tuturor luărilor de cuvânt, Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului a prezentat „Actul de înfiinţare al Patriarhatului românesc“. Cu acest prilej s-a amintit de rolul important al Ortodoxiei româneşti de-a lungul timpului.

În încheierea istoricei întruniri sinodale a luat cuvântul Mitropolitul primat Miron, care a adresat mulţumiri tuturor celor ce pregătiseră înfiinţarea Patriarhiei. De asemenea, a prezentat câteva gânduri ce urmau să constituie un adevărat program al anilor de patriarhat. Printre aceste dorinţe se număra şi aceea de a înălţare a unei Catedrale, în concordanţă cu rangul de Patriarhat al Bisericii Ortodoxe Române.

Să nu uităm că, printre altele, în cuvântul rostit de Patriarhul Miron Cristea îndată după înscăunare a vorbit răspicat şi despre necesitatea înfiinţării unei catedrale a mântuirii neamului, a relatat pr. Cons. Florin Șerbănescu.

Apoi, înfiinţarea Patriarhiei Române a fost recunoscută şi aprobată, cu unanimitate de voturi, de Senat şi Camera Deputaţilor. La 23 februarie 1925, legea în cauză a fost promulgată de Regele Ferdinand.

Atât Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române în 1885, cât şi ridicarea ei la rang de Patriarhie în 1925, au fost rezultatul unei strânse cooperări între Biserică şi Stat, mai ales în plan diplomatic, precizează Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

În data de 12 martie 1925, Bisericile Ortodoxe surori au fost înştiinţate, printr-o scrisoare irenică, de cele împlinite.

Într-un cadru solemn, înscăunarea ca prim Patriarh al României a Mitropolitului Miron Cristea a avut loc la 1 noiembrie, în acelaşi an.

Anul acesta, în data de 19 februarie 2017, se împlinesc 141 ani de la nașterea lui Constantin Brâncuşi. De-a lungul anilor de activitate, sculptorul român a reușit să creeze obiecte artă care au fost apreciate la nivel global.

Viața

Constantin Brâncuşi s-a născut la data de 19 februarie 1876, în localitatea Hobița, județul Gorj. Școala primară a urmat-o la Peștișani și Brădiceni.

La Craiova, în timp ce lucra ca ucenic, își face cunoscută îndemânarea la lucrul manual prin construirea unei viori din materiale găsite în prăvălie. Mai târziu, este înscris cu bursă la Școala de Arte și Meserii din Craiova.

După ce a urmat Școala de Arte și Meserii (1894 – 1898) vine la București unde absolvă Școala de bellearte în 1902.

Artistul părăsește România în anul 1903 pentru a se îndrepta spre Franța. Doi ani mai târziu, în anul 1905 este admis la cea mai importantă academie de arte plastice a momentului, École Nationale Supérieure des Beaux-Arts.

În anul 1906 expune pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts și la Salon dʼAutomne, Paris. 8 ani mai târziu deschide prima expoziție în Statele Unite ale Americii, la Photo Secession Gallery din New York. Din acel moment devine tot mai faimos în întreaga lume.

În data de 16 martie 1957, Constantin Brâncuși trece la cele veșnice. Pe 19 martie, după slujba prohodirii, este înmormântat în Cimitirul parizian Montparnasse.

Volumul Brâncuși Sculptor Creștin Ortodox

Apărut la editura Trinitas, volumul Brâncuși Sculptor Creștin Ortodox al Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, prezintă credința și spiritualitatea creștin-ortodoxă în opera lui Constantin Brâncuși.

Într-un cuvânt adresat cu ocazia comemorării lui Constantin Brâncuși, Preafericirea Sa a evidențiat că publicarea acestui text este un omagiu pios adus memoriei celebrului sculptor român.

Acum 116 ani, în data de 22 februarie, s-a născut vrednicul de pomenire Patriarhul Justinian Marina, în satul Suiești din județul Vâlcea.

Al treilea Patriarh al României a avut o activitate importantă în apărarea și afirmarea ortodoxiei românești în vremuri grele. Anul 2017 a fost declarat Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al Apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română.

Ioan Marina s-a născut la 22 februarie 1901, în satul Suieşti, din judelul Vâlcea, în familia unor agricultori, buni creştini, de la care a moștenit educația creștină și calitățile de bun administrator.

Preoţia mea – mărturisea el – a fost visul sfânt al mamei mele şi primii paşi pe drumul înţelegerii slujirii lui Dumnezeu printre oameni i-am făcut sub călăuzirea ei curată şi evlavioasă. Am avut privilegiul să respir în casa părinţilor mei duhul unui creştinism autentic, întemeiat pe faptele iubirii lui Dumnezeu şi aproapele. Mireasma acestui duh din căminul copilăriei mele, moştenit de la bunicii, moşii şi strămoşii mei, vrednici slujitori ai Bisericii şi ai ţării, pomeniţi întotdeauna la mari praznice de credincioasa mea mamă, cu evocări despre trecutul lor religios şi patriotic, nu s-a dezlipit de mine niciodată (Almanah Bisericesc 2001)

Preotul și învățătorul Ioan Marina

În perioada 1915 – 1923 a studiat la Seminarul teologic Sfântul Nicolae din Râmnicu Vâlcea, apoi a urmat cursurile la Facultatății de Teologie din București, devenind licențiat în teologie în anul 1929.

În perioada 1923 – 1926 a fost învățător la sat, în județul Vâlcea; în 1924 s-a căsătorit cu Lucreția Popescu și a devenit preot în satul Băbeni. În 1932 este numit director al Seminarului pe care îl absolvise.

La vârsta de 34 ani a suferit pierderea soției în data de 18 noiembrie 1935, urmând să crească singur cei doi copii ai săi: Silvia și Ovidiu. La 25 august 1939 preotul Ioan Marina a fost mutat de la direcția seminarului la conducerea tipografiei eparhiale.

Preasfințitul Justinian Vasluianul

La propunerea Mitropolitului Irineu Mihălcescu, Sfântul Sinod, în ședința din 30 iulie 1945, a aprobat alegerea preotului Ioan Marina în cel de-al doilea post de arhiereu-vicar, nou înființat, la Mitropolia Moldovei, și i-a acordat rangul ierarhic de Arhiereu, cu titulatura de Vasluianul.

Mitopolitul Justinian

În data de 16 august 1947, mitropolitul Irineu Mihălcescu, fiind înaintat în vârstă și bolnav, s-a retras din scaun. Arhiereul-vicar Justinian Vasluianul a fost numit de Patriarhul Nicodim locțiitor al scaunului mitopolitan, până la alegerea titularului. Întrunit la București, în ziua de 19 noiembrie 1947, sub președinția Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales ca Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei pe arhiereul Justinian Marina. În cei trei ani cât a păstorit la Iași ca arhiereu-vicar și apoi mitropolit al Moldovei, PS Justinian a depus eforturi imense pentru refacerea Eparhiei, crunt lovită de război și pârjolită de secetă.

Patriarhul Justinian Marina

La data de 27 februarie 1948, Patriarhul Nicodim Munteanu a trecut la cele veșnice, în vârstă de 83 de ani. Colegiul Electoral Bisericesc, întrunit în capitala țării, la 24 mai 1948, a ales arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al României pe mitropolitul Moldovei Justinian Marina, care s-a arătat vrednic prin statornicia sa în dreapta credință, prin lucrarea fără preget în slujirile sale de până acum, printr-o muncă rodnică în folosul poporului și al Bisericii, printr-o blândețe părintească îndeajuns de cunoscută, dând întru îndeplinirea tuturor însărcinărilor și vredniciilor la care a fost chemat dovezi de neclintită ascultare față de Sfântul Sinod și de supunere față de legile țării (din Gramata Sinodală de instalare).

În 29 de ani de patriarhat au avut loc o seamă de evenimente care au crescut prestigiul Ortodoxiei românești în lumea creștină și l-au făcut pe Patriarhul Justinian o figură reprezentativă a întregii ortodoxii:

Canonizarea primilor Sfinți Români (1955) și generalizarea cultului sfinților ale căror moaște se găsesc în țara noastră;
Înființarea unor așezăminte sociale pentru clericii bătrâni și bolnavi;
Reorganizarea învățământului teologic ortodox (1948);
Revenirea a 37 de preoți și protopopi greco-catolici, în cadrul Bisericii Ortodoxe Române (1 octombrie 1948);
Întreținerea legăturilor cu Bisericile Ortodoxe surori și cu alte Biserici creștine;
Inițierea unor relații cu Bisericile Vechi Orientale, prin vizite reciproce;
Reintrarea Bisericii Ortodoxă Române în Consiliul Mondial al Bisericilor (1961);
Activitate tipografică importantă: Biblia Sinodală (1968 și 1975) multe cărți de cult, lucrări, periodice, traduceri.
Locașe de cult: s-au construit din temelie 302 biserici și au fost reparate sau restaurate alte 2345 biserici.
Patriarhul Justinian a fost ținut la domiciliu forțat, la schitul Dragoslavele, timp de 6 luni, atunci când a protestat împotriva Decretului 410 din 19 noiembrie 1959, care prevedea că puteau fi primite în monahism doar persoanele care au împlinit vârsta de 55 de ani, bărbații, și de 50 de ani femeile, și în baza căruia, au fost scoși din mănăstiri aproximativ 5.000 de monahi și monahii.

Cu mult curaj și echilibru, diplomație și tenacitate, a încercat să apere Biserica de loviturile sistematice ale puterii politice, alegând calea unei dârze rezistențe, camuflate sub un discurs «favorabil» pentru liderii comuniști. S-a opus din răsputeri abuzurilor și ingerințelor partidului-stat în viața Bisericii și încercării acestuia de a transforma Biserica într-o instituție neputincioasă, tolerată și discreditată, cu un rol nesemnificativ în societate. (Părintele Patriarh Daniel)

Patriarhul Justinian a încetat din viață în data de 26 martie 1977, la vârsta de 76 de ani, după o lungă perioadă de spitalizare. A fost depus într-un mormânt în zidul interior al Mânăstirii Radu Vodă din București.

*****editat

Se implinesc 10 ani de când mulțimea de cler și popor adunată la Gledin în fața icoanei Episcopului Pahomie al Romanului și-a unit glasul cântând pentru prima dată imnul cuvenit unui sfânt ierarh.

Viața de sfințenie, evlavia și înțelepciunea în păstrarea dreptei credințe și chipul de părinte duhovnicesc[1] sunt temeiuri pentru care ierarhul Pahomie a fost înscris alături de ceilalți sfinți români în calendarul ortodox, având ca zi de prăznuire data de 14 aprilie. Iniţiativa canonizării Sfântului Ierarh Pahomie, Episcopul Romanului, născut spre sfârșitul secolului al XVII-lea în micul şi străvechiul sat românesc Gledin, a aparţinut Mitropolitului Bartolomeu Anania. Acesta a inclus spre sfârșitul vieții și în testamentul său ca cinstirea și cultul Sfântului Pahomie să fie neîntreruptă peste generații.

Pe 14 aprilie 2007, în prezența a 25 de ierarhi înconjurați de preoți și credincioși, s-a dat citire Tomosului Sinodal de canonizare a Sfântului Ierarh Pahomie. La acest eveniment desfășurat la Gledin a participat și Preafericitului Vladimir, Mitropolitul Kievului și al întregii Ucraine, care a răspuns invitației Înaltpreasfințitului Bartolomeu, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. Prezența delegației Bisericii Ortodoxe din Ucraina a fost un semn de aleasă prețuire arătat sfântului care a fost viețuitor și al Lavrei Pecerska din Kiev. La eveniment a participat și o delegație din partea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, din care au făcut parte Arhimandritul Timotei Aioanei, exarhul cultural al Arhiepiscopiei Iașilor și Arhimandritul Benedict Sauciuc, starețul Mănăstirii Neamț.

Isihia trăită în rugăciune și în studiul scrierilor patristice a fost idealul pentru care a luptat călugărul nemțean Pahomie, numit și „liniștitorul de sub Muntele Chiriacu” sau „liniștitorul din Sihăstria Pocrovului”[2]. În Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ierarhul ardelean este consemnat ca un vrednic slujitor al Bisericii strămoșești, contribuind prin râvna și osteneala sa la îmbunătățirea vieții spirituale din eparhia Romanului, pe care a păstorit-o.

Însă Sfântul Pahomie rămâne cunoscut mai ales ca un iubitor al rugăciunii și scrierilor Sfinților Părinți. Astfel, cu bucurie sfântă scria într-una dintre însemnările sale: „Dumnezeu Care a zis să lumineze lumina, adică întunericul, Acela a descoperit aceste sfinte scripturi neamului nostru, cel ce şedea întru întunericul neştiinţei şi în umbra legii şi a nepriceperii, iar acum a strălucit soarele dreptăţii al credinţei celei bune. Tot neamul nostru românesc, toată suflarea, să-L laude pe Domnul Iisus Hristos”[3].

Inima lui a rămas legată o dată pentru totdeauna de Schitul Pocrov din Poiana Raiului, locul unde a aflat iluminarea spirituală. După ce renunță la stăreția Mănăstirii Neamț, cu binecuvântarea Sfântului Dimitrie, Mitropolitul Rostovului, se retrage aici și întemeiază o comunitate mică de sihaștri. La scurt timp este ales episcop de Roman, iar după șapte ani de păstorire revine la sihăstria sa, ridicând în anul 1714 o biserică de lemn închinată Acoperământului Maicii Domnului. Vitregiile vremii au încercat credința și liniștea sfântului, astfel încât, aflat departe de locul său drag și de neamul său, s-a săvârșit la Lavra Pecerska pe când era abia trecut de 50 de ani.

Marele istoric Nicolae Iorga îl remarca pe ierarhul Pahomie ca fiind „cel mai de seamă cărturar dintre clericii moldoveni din acel timp.[4]. Este necesar să amintim că Episcopul Melchisedec al Romanului are cea mai importantă contribuție la biografia înaintașului său, pe care îl admira ca pe un iubitor de liniște. Astfel, în ,,Cronica Romanului şi a Episcopiei de Roman”[5], redă viaţa și petrecerea întemeietorului Schitului Pocrovului, scrise de un ucenic anonim în Pomelnicul mare al schitului. În anul 1885, căutând mormântul episcopului Pahomie în lavra kieviană, Melchisedec găsește doar inscripția de pe capacul cutiei în care s-au aflat moaștele Sfântului Arhidiacon Ștefan duse la Kiev de Episcopul Pahomie, în care era menționat că: „a vieţuit opt ani în Lavra Pecerska, unde a murit şi a fost îngropat înaintea marilor uşi ale bisericii. Anul 1724 luna aprilie 26 zile”[6].

Dragostea Sfântului Pahomie față de locașul de la Pocrov, cât și prezența lui după moarte, simțită de către monahii viețuitori aici, au fost confirmate de descoperirea cinstitelor sale moaște. Astfel, în data de 9 octombrie 2013, în urma unor lucrări de renovare, în pronaosul bisericii s-au aflat în chip minunat osemintele unui sfânt. La scurt timp s-a descoperit în Cazania lui Varlaam și însemnarea lui Lazăr Ursu, ucenicul ierahului Pahomie, care menționează că: „Această sfântă carte, cu bune învăţături şi de mare folos sufletesc, o am cumpărat eu, smeritul ieromonah Lazăr, de la Kiev, din cămara Pecerskii din care se vând cărţile la Podolia, când am fost după rămăşiţele răposatului Pahomie, carele a fost episcop la Roman. Văleat 7234 (1725), luna septemvrie, 16 zile”[7]. Aceaste mărturii ne-au determinat să credem că moaștele descoperite în chip minunat în biserica de la Pocrov sunt ale Sfântului Pahomie.

Rugăm pe Sfântul Pahomie, la această sărbătoare, să ne ocrotească cu dragostea lui și să ne dăruiască tuturor bucuria Învierii lui Hristos!

[1] Tomos Sinodal, text definitivat de Comisia Sinodală pentru Canonizarea Sfinţilor Români la 13 noiembrie 2006 şi aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin hotărârea nr. 4778 din 14 noiembrie 2006. apud Slujba, viața și canonizarea Sfântului Cuvios Ierarh Pahomie de la Gledin, Editura Renașterea 2007, p. 61

[2] Constantin Voicescu, Schitul Pocrov și importanța lui pentru viața și cultura bisericească din Moldova în sec. al XVIII-lea, în „Biserica Ortodoxă Română”, 1972 XC, nr.7-8 p. 16; Nicolae. Iorga, Istoria Bisericii Române, p. 95.

[3] Pr. Nicolae Feier, Cuviosul Ierarh Pahomie de la Gledin, Editura Renașterea, 2007, p. 57.

[4] Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor, ediţia a II-a, vol. II, Bucureşti, Editura Ministerului de Culte ,1928, p. 35.

[5] Episcopul Melchisedec Ştefănescu, Cronica Romanului şi a Episcopiei de Roman, vol. II, Bucureşti, 1874-1875, pp. 322-352.

[6] Cronica Romanului şi Huşilor, Academician Melchisedec Ștefănescu, Episcop al Romanului ‒ Volum omagial dedicat unui veac de la moartea sa, 1892-1992, p. 196.

[7] I. Caproșu și E. Chiaburu, Însemnări de pe manuscrise și cărți vechi din Țara Moldovei, vol. I, Editura Demiurg, Iași, 2009, p. 434.

În fiecare an, în data de 1 mai, este celebrată Ziua internaţională a muncii. Reducerea normei orare zilnice de lucru stă la originea semnificaţiei zilei de 1 mai, ca Ziua internaţională a muncitorilor. În anul 1872, circa 100.000 de muncitori din New York, majoritatea din industria construcţiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore.

Sfântul Apostol Pavel a legat munca de învăţătura despre mântuire, căci fiecare, din lucrarea mâinilor sale, să facă şi milostenie, să dea celui care are nevoie (Efeseni IV, 28) şi „să faceţi fiecare ce are de făcut, şi lucraţi cu mâinile voastre precum v-am dat porunca” (I Tes. IV, 11).

De asemenea, acelaşi apostol, în prima epistolă către Tesaloniceni spune dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce (cap. III, vs. 10).

Sfinţii Părinţi ne îndeamnă la o activitate prin muncă, spre iubirea aproapelui, pentru ajutorarea celor lipsiţi. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că munca este un factor de desăvârşire personală, căci ea curăţă mintea de gânduri deşarte şi ţine mintea trează şi oferă sănătate trupească.

Să nu dispreţuim munca şi să nu învinuim lucrarea. Căci chiar înainte de a obţine Împărăţia Cerurilor, ne procură pe pământ cea mai mare răsplată, o plăcere curată: şi nu numai o plăcere curată, ci ceea ce este mai însemnat ca plăcerea, o sănătate neschimbăcioasă, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Sfântul Vasile cel Mare, în cap. 37 al Regulilor monahale, consideră că munca este o poruncă divină: vrednic este lucrătorul de hrana sa (Matei X, 10). Totodată, îndeamnă ca evlavia sa să nu fie un pretext spre lene, ci un îndemn la muncă întrucât muncim şi din dragostea aproapelui, iar cel ce nu vrea să muncească, nici să nu mănânce.

Astăzi se împlinesc 359 ani de la târnosirea Bisericii Sfinții Împărați Constantin și Elena din București, ctitoria domnitorului Constantin Șerban Basarab, actuala Catedrală Patriarhală.

În data de 6 mai 1658, Patriarhul Macarie III al Antiohiei și Mitropolitul Ștefan al Țării Românești, împreună cu ierarhi, egumeni, preoți și diaconi, în prezența ctitorului și a familiei sale, a oficiat slujba de sfințire a locașului care va deveni în 1668 Catedrală mitropolitană, iar din 1925 Catedrală Patriarhală.

De-a lungul a trei secole și jumătate de existență, Catedrala din Dealul Mitropoliei a fost locul în care s-a scris istoria Bisericii noastre, de la întronizări de mitropoliți și patriarhi și până la impresionantele pelerinaje la moaștele Cuviosului Dimitrie cel Nou sau la ale altor sfinți.

Monument de arhitectură dintre cele mai reușite ale secolului al XVII-lea, Catedrala și-a păstrat până astăzi caracteristicile și aspectul inițial, cu toate modificările suferite de-a lungul timpului.

Înrudită îndeaproape cu biserica Arhiepiscopală de la Curtea de Argeș, ctitoria lui Neagoe Basarab, atât în ceea ce privește planul, cu naosul în formă de treflă, cât și numărul, și dispoziția coloanelor din pronaos și a turlelor, Catedrala prezintă totuși, față de modelul argeșean, însemnate deosebiri: este mai mare, are pronaosul supralărgit, spre a fi mai încăpător, și un pridvor spațios la intrare cu arcade pe stâlpi robuști de zidărie.

Înălţată ca biserică de mă*năstire şi închinată Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, ctitoria domnitorului Constan*tin Şerban Basarab (1654-1658) şi a lui Radu Leon Voievod (1664-1669) a fost zidită pe locul unei mai vechi biserici de lemn, construită de Oprea Iuzbaşa, şi a fost sfinţită în 6 mai 1658, în Duminica Tuturor Sfinţilor, de Patriarhul Macarie III al Antiohiei, împreună cu Mitropolitul Ştefan al Ungrovlahiei, Epis*copul Dionisie al Râm*ni*cului şi Serafim al Buzăului.

În acest sfânt locaş, care a devenit, la zece ani de la ctitorire, Catedrală mitropolitană (1668), iar după alţi aproxi*mativ 260 de ani, Cate*drală Patriarhală (1925), s-au petrecut cele mai importante eve*nimente ale Bisericii Orto*doxe Române: Sfinţirea Sfân*tului şi Marelui Mir – începând cu 25 martie 1882, lecturarea Tomos-ului de recunoaştere a autocefaliei Bise*ricii Ortodoxe Române (25 apri*lie 1885), instalarea multor mitropoliţi, ridica*rea Bise*ricii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie (1925), iar din anul 1925, întronizarea patriarhilor României, hirotonii de arhierei şi numeroşi clerici, evenimente bisericeşti şi politice ale Ţării Româneşti şi mai târziu ale României.

Surse bibliografice:

Colina Bucuriei. Catedrala Patriarhală. Vol. I – Editura Cuvântul Vieții, București, 2008.
Slujind lui Dumnezeu în Catedrala Patriarhală, Arhim. Timotei Aioanei, Editura Basilica, București, 2013.

Vasile Militaru
 

Este un mare scriitor şi poet creştin. Iar după unii critici, cel mai mare fabulist român din secolul XX. A ştiut să convertească în mod autentic credinţa într-o creaţie poetică profundă. Vasile Militaru a fost arestat în 1959 de Securitate pentru „vina” de a „deţine publicaţii interzise”, adică religioase, şi a fost condamnat, potrivit unei hotărâri a Tribunalului Militar Craiova, fără drept de apel, la 20 de ani de temniţă şi confiscarea totală a averii. Bolnav, încolţit de torţionari nemiloşi, şi-a dat sufletul în ziua de 8 iulie 1959, în închisoarea vâlceană Ocnele Mari.
Vasile Militaru s-a născut la 21 septembrie 1886, într-o familie numeroasă, din comuna ilfoveană Dobreni-Câmpurelu. Cu toate că au fost oameni simpli, părinţii săi, Gheorghe şi Dinca, au ştiut să-şi crească copiii în pură tradiţie creştin-ortodoxă românească. Cel care avea să ducă mai departe cu onor numele neamului, Vasile, s-a remarcat din primele clase primare ca un mare iubitor al cărţii. Citea cu nesaţ volume din biblioteca şcolii şi pe cele ale unui vecin din sat. Autodidact, cu o inteligenţă peste medie, cunoştinţele desprinse din lecturile timpurii l-au ajutat să-şi dezvolte orizontul cunoaşterii şi să scrie versuri de la vârsta de 15 ani. Compoziţiile sale au fost văzute de Alexandru Vlahuţă, Barbu Delavrancea şi Duiliu Zamfirescu, care îi fac intrarea în lumea literaţilor. La vârsta de 18 ani a debutat în revista „Literatură şi artă română”, condusă de M. Pătraşcu, moment în care a început colaborarea şi cu alte reviste, ca „Flacăra”, „Drum nou” şi la ziarul „Universul” al lui Stelian Popescu. În anul 1919, a publicat volumul de poezii „Stropi de rouă”. Au urmat tipăriturile cu basme, poezii patriotice („Cântare neamului”, „Doina”), precum şi primul volum de „Fabule” în 1928. Totodată, îşi consacră timp poeziei religioase. În anul 1933, a apărut „Psaltirea în versuri”, în 10.000 de exemplare, lucrare premiată de Academia Română. Între anii 1926-1955, a trudit neobosit la „Divina zidire”, carte rămasă în manuscris, care cuprinde poeme în versuri concepute pe temeiul Sfintei Scripturi.
Animat de un puternic spirit civic, în anul 1936, a publicat volumul „Cântecile crinului” cu intenţia clar exprimată de poet „de a contribui la propaganda împotriva alcoolismului care face atâta prăpăd la noi”. De asemenea, a însoţit Armata română în războiul de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei. A îmbărbătat ostaşii cu cântece şi poezii patriotice, versuri adunate mai apoi în volumele „Eroii de la Stalingrad” (1943) şi „Atacul”.
După bolşevizarea României, Vasile Militaru nu a mai putut publica nici un rând. Aşa se face că în ultimii 15 ani de viaţă, după al Doilea Război Mondial, a compus poezii religioase care alcătuiesc „Poemele nemuririi”, „Şoaptele îngerilor”, poemul „Biserica Bucur Ciobanul”, „Cartea lui Iov”, „Scară către Dumnezeu”, toate tipărite postum după 1999.
Nedreapta condamnare
Sentinţa nr. 390 din iunie 1959 a Tribunalului Militar din Craiova consemnează: „Condamnă pe inculpatul Militaru Vasile, născut în anul 1885, luna septembrie, ziua 21, în comuna Dobreni-Câmpurel, regiunea Bucureşti, fiul lui Ghiţă şi Dinca, de profesie funcţionar, domiciliat în com. Bucureşti, str. Luiblanc (sic!) nr. 8, la 20 (douăzeci) ani de temniţă grea, 10 (zece) ani de degradare civică, cu aplicarea art. 31 CP, pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale, la 12 (doisprezece) ani închisoare corecţională pentru delictul de deţinere de publicaţii interzise (sublinierea noastră, n.t.)… Conform art. 101 CP, va executa pedeapsa cea mai mare. Conform art. 25 pct. 6 CP s-a dispus confiscarea totală a averii personale. I s-a comutat detenţia preventivă de la 8 ianuarie 1959 şi a fost obligat la 1.000 (una mie) lei cheltuieli de judecată”. La data condamnării, funcţionarul Ministerului Lucrărilor Publice avea vârsta de 74 ani. Printre „publicaţiile interzise”, despre care se face vorbire în sentinţa dată de tribunal s-au numărat „Divina zidire”, „Poemele nemuririi”, „Cartea lui Iov” în versuri, precum şi „Dumnezeiasca liturghie”.
Poetul patriot a fost arestat la 8 ianuarie 1959 de către Securitate. O parte din detenție a făcut-o la Pitești, apoi la închisoarea din Craiova, unde se va judeca și procesul său. Sentința a fost dată la 20 iunie 1959. Ancheta s-a axat pe creaţia poetică religioasă, întrucât la percheziţia care i s-a făcut la domiciliu, Securitatea i-a găsit mai multe înscrisuri, printre care poezii religioase.
La puţin timp de la condamnare, la 8 iulie 1959, poetul Vasile Militaru a trecut la cele veşnice în penitenciarul Ocnele Mari, Vâlcea. După 25 de ani, prin strădania devotatei sale soţii, Ecaterina Militaru, Tribunalul Militar din Bucureşti a dispus încetarea urmăririi sale penale, „incriminarea fiind stinsă prin deces”. Rămăşiţele pământeşti ale poetului odihnesc la Cimitirul Bellu.
Rugăciune
Mărire Ţie, Doamne Sfinte,
Că mi-ai dat viaţă, o comoară,
Mi-ai dat lumină, mi-ai dat minte
Şi toate câte mă-nconjoară.
Să fiu mereu iubit de Tine
Eu voi munci din răsputere,
Mereu voi face numai bine
Şi voi fi numai mângâiere.
Voi înflori prin fapte bune
Aşa cum înfloreşte mărul
Şi-n toată vorba mea voi spune
De-a pururi numai adevărul.
Cu toţi copiii voi fi frate
Şi nu voi şti ce este ura
Spre clevetiri şi nedreptate
Eu, Doamne, n-oi deschide gura.
Flămândului s-astâmpăr chinul
Voi frânge pâinea mea în două,
Voi fi curat precum e crinul
Scăldat în boabele de rouă.
Cu milă inima-mi va bate
Şi voi iubi cu milă sfântă
Pe orişicare vietate
Ce-n lumea asta nu cuvântă.
Aşa mă leg, cu dor fierbinte,
Să-mi fie fapta şi cuvântul
Şi-aşa ajută-mi, Doamne Sfinte,
Cum îmi voi ţine legământul.

Astăzi se împlinesc 24 de ani de la trecerea la Domnul a arhimandritului Sofronie Saharov (1896-1993), ilustrul ucenic al Sfântului Siluan Athonitul. Unul dintre cei mai remarcabili călugări ai secolului trecut, părintele Sofronie s-a impus în conștiința noastră atât prin scrierile dedicate îndrumătorului său în Duh, cât și prin mesajul vieții lui de rugăciune, prin cărțile și sfaturile lui duhovnicești. Mulți ucenici de-ai lui sunt astăzi ei înșiși îndrumători în ale mântuirii, unii chiar episcopi. Ei sunt cei mai îndreptățiți să vorbească despre el, iar învățăturile pe care le-au cules de-a lungul sfătuirilor ce i-au legat de acest călugăr vrednic ne pot ușura și nouă calea către Împărăție.
Născut în Rusia la sfârșitul secolului trecut, părintele Sofronie a îmbrățișat în tinerețe arta, talentul său permițându-i să-și expună picturile alături de pânzele lui Renoir, chiar în „Salon des Tuileries” din Paris.
Iubitor de tânăr al frumosului
Încă de atunci, el tânjea însă după o altă artă, una nevăzută și mult mai anevoie de deprins. Iată de ce a abandonat pictura pentru a trăi 22 de ani călugărește în Sfântul Munte Athos, fiind hiroto*nit diacon, în 1930, chiar de Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici.
După adormirea stareţului Siluan (24 septembrie 1938), părintele Sofronie a părăsit Mănăstirea „Sfântul Pantelimon” pentru a viețui șapte ani în pustia Karoúlia și alți trei ani în Peștera Sfintei Treimi de lângă Mănăstirea „Sfântul Apostol Pavel”. Primind harul preoției, el a devenit duhovnic pentru mulți monahi aghioriți. Anii de pustie i-au șubrezit însă grav sănătatea, obligându-l după cel de-al Doilea Război Mondial să vină în Franța. Setea de rugăciune îl va determina să părăsească din nou Parisul și să întemeieze în 1959, sub oblăduirea Mitropolitului Antonie Bloom al Surojului, comunitatea mixtă din actuala Mănăstire „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia, care, în 1965, va deveni stavropighie a Patriarhiei Ecumenice.
Liniile unui portret duhovnicesc
Portretul personalității duhovnicești a părintelui Sofronie a fost creionat într-un mod magistral de Înaltpreasfințitul Părinte Ierótheos Vlachos, unul dintre ucenicii acestuia, în lucrarea „Știu un om întru Hristos” (Ed. Sophia, București, 2013). După numeroase vizite la mănăstirea situată nu departe de Londra, Preasfinția Sa remarca despre acest mare trăitor: „Privindu-l pe stareţ cum mergea pe drum, vedeai o îngemănare între un nobil și un ascet sihastru. Ochii îi erau albaștri, iar barba și părul ce-i cădea ușor pe umeri − albe complet. Pe față i se citea liniștea, dar și adunarea minții. Avea o voce gravă, vorbea rar, limpede și cu străpungere. Când râdea, o făcea din inimă; se oprea însă brusc și, după ce rostea un «da» pe rusește, continua cu seriozitate discuția. Era foarte adunat în sine, dar totodată și foarte plăcut. Aceste două semne îi vădeau ascetismul și adâncul inimii sale, fără nici o legătură cu seriozitatea egoistă sau cu îndrăzneala ușuratică. Îndeobște, chipul îi dezvăluia profunzimea lumii lăuntrice” (IPS Ierótheos Vlachos, „Știu un om întru Hristos”, p. 226).
Pedagog al ospitalității mănăstirești
Părintele Sofronie era un adevărat om duhovnicesc. Copiii își găseau locul în mănăstirea lui, iar pelerinii, de câte ori veneau, simțeau o ospitalitate mănăstirească ce-i făcea să revină tot mai des: „Față de copii, stareţul se purta cu o dragoste aparte. Îi îmbrățișa, le împărțea dulciuri, sărbătorea împreună cu ei și le cânta «La mulți ani». Într-un cuvânt, se purta cu copiii asemenea unui copil” („Știu un om întru Hristos”, p. 214).
Părintele iubea rugăciunea în comun și avea o dragoste aparte față de Sfânta Liturghie: „Atunci când slujea, întreg trupul și sufletul îi erau pe deplin adunate în sine, ca într-un pumn strâns. Era vădit că avea mintea adâncită în inimă, încât parcă nici nu îndrăzneai să-l privești, cu atât mai puțin să-i vorbești. Mișcările îi erau blânde, pline de sfințită cuviință. Binecuvânta poporul cu conștiința gestului săvârșit, privindu-i pe toți cei din jur” („Știu un om întru Hristos”, p. 212).
Disponibilitatea sfătuirii
Arhimandritul Sofronie s-a dovedit un sfătuitor inestimabil în problemele vieții interioare. Identifica repede problema, nu se grăbea aproape niciodată în dialogul său cu pelerinul încercat de vreo ispită și se ruga întotdeauna pentru ca vorbele lui să-i fie trimise de la Domnul: „Dăruia ore întregi pentru a sta de vorbă cu ceilalți despre diverse probleme duhovnicești. [...] Întâlnirea avea loc în micul birou al mănăstirii. Înainte de a începe, fiind încă în picioare, stareţul făcea o rugăciune, rostind rar și apăsat „Împărate Ceresc”, pentru ca discuția să fie binecuvântată. Pe toate le așeza sub acoperământul și lucrarea lui Dumnezeu. Apoi, făcând o mică introducere, își mărturisea bucuria de a-l întâlni pe oaspete și adesea, fără ca acesta să-și dea seama, călăuzea discuția spre întrebarea sau problema pentru care venise. Când interlocutorul dorea să se și spovedească, stareţul își punea epitrahilul cu mișcări lente, citea slujba Spovedaniei într-un ritm foarte domol și, după ce asculta mărturisirea, spunea un cuvânt tămăduitor, de-Dumnezeu-insuflat - căci spovedania nu era o discuție oarecare, ci stareţul grăia ceea ce-i descoperea Dumnezeu, primul cuvânt care i se vădea -, apoi citea rugăciunea de iertare rar și cu străpungere” („Știu un om întru Hristos”, p. 215).
O viață închinată rugăciunii neîncetate
Părintele Sofronie este moștenitorul unui mare tezaur al Bisericii Ortodoxe din secolul trecut, experiența duhovnicească a stareţului său, Sfântul Siluan, și a altor părinți îmbunătățiți din Muntele Athos, rodind prin el mai departe în aceia care au dorit să-și dedice viața rugăciunii. Despre eforturile dobândirii rugăciunii neîncetate vorbește chiar el într-una din cărțile sale: „S-a întâmplat de multe ori următorul fapt. Seara, după apusul soarelui, închideam fereastra chiliei mele și o acopeream cu trei cuverturi, așa încât să creez cât mai mult posibil condiții de liniște și de întuneric. Și îmi aplecam fața către podeaua chiliei mele, rostind rar cuvintele rugăciunii unul după altul și părăsind simțirea îngustimii chiliei mele mici și a minții mele și nesimțindu-mi trupul, ci simțind lumina cuvântului Evangheliei. Duhul meu îndreptat către înțelepciunea cea veșnică a cuvântului lui Hristos se elibera de toată lucrarea materială și rămânea nemișcat în strălucirea Soarelui celui înțelegător, ca trupul care se întinde sub soarele de la amiază. O pace blândă îmi umplea atunci sufletul și mă părăseau orice nevoie și orice tulburare a vieții” („Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, pp. 282-283).
Rugăciunea neîntreruptă este pentru marele stareţ o datorie pentru orice creștin, iar încadrarea ei într-un program prea strict dăunează dezvoltării și adâncirii sale:
„Trebuie să luăm aminte cum trăim în lume, îndeosebi noi, călugării și clericii. Neîncetat să ne rugăm, chiar și atunci când mergem pe drum. Să zicem: «Doamne Iisuse Hristoase, mântuiește lumea Ta și pe mine». De asemenea, este nevoie să facem rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul» câte puțin timp dimineața și puțin seara. Nu trebuie să rânduim însă dintru început cât să dureze rugăciunea, ca să nu devină obișnuință. Să ne rugăm după căldură, după «pofta» ce apare, după însuflare. Și atunci timpul pe care îl dăruim rugăciunii va crește cu fiecare zi” („Știu un om întru Hristos”, p. 231).

Astăzi se împlinesc 10 ani de la trecerea din această viaţă în veşnicie a vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist. Cel de-al cincilea Patriarh al României s-a aflat în această demnitate între anii 1986 şi 2007. Atunci când a fost întronizat patriarh afirma în cuvântul său: „Socotesc ca pe o înaltă datorie ce îmi stă în faţă, la începutul noii mele slujiri, hotărârea de a păşi statornic, împreună cu ierarhii, slujitorii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române, pe acelaşi drum al înaintaşilor şi de a continua, cu noi împliniri, lucrarea lor pilduitoare, împletind armonios firul vieţii noastre bisericeşti cu firul vieţii neamului nostru, cu convingerea că acestea se desprind din acelaşi caier al fiinţării noastre creştine şi româneşti~. Timp de peste două decenii a împlinit acest cuvânt de început al noii slujiri având tot timpul înainte statornicia în credinţa strămoşească a neamului românesc.
Născut în Moldova Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, în ţinutul Botoşanilor, la 7 februarie 1915, în satul Tocileni, Patriarhul Teoctist şi-a dedicat întreaga sa viaţă slujirii lui Dumnezeu şi Bisericii. Într-un interviu pe care l-am realizat cu Preafericirea Sa la Mănăstirea Vorona în data de 7 septembrie 2005, mărturisea despre locurile natale: „Puritatea și frumusețea negrăită a satului meu mi-au rămas model de lucrare creștină. La biserică se mergea în mod firesc, dintr-o nevoie care izvora în mod natural din sufletele noastre. Momentele cele mai vii ale copilăriei mele le păstrez în ambianța satului meu de poveste, alături de tovarășii de joacă, de vecini și scumpa mea familie de care mă leagă și astăzi fire nevăzute. (…) Un sat aidoma unei mănăstiri, unde, deși existau familii, era o adevărată mănăstire unde se păstrau legile morale foarte frumos: plângeau împreună, se îndurerau împreună când murea cineva, dar se și bucurau împreună. Satul constituia un stup de virtuți, de frumuseți morale și de datini foarte frumoase. L-am prețuit și îl voi prețui întotdeauna. (…) Cum am spus, satul acesta rămâne pentru mine imaginea ideală a unei comunități creștine, trăind valorile căsătoriei, ale familiei”.
Drumul cel lung
Intrând de la începutul adolescenţei în ascultare de frate la Schitul Sihăstria Voronei, şi-a închinat viaţa timp de aproape opt decenii nevoinței monahale. Despre primii paşi în drumul desă*vârşirii duhovniceşti a vieţuirii călugăreşti, în acelaşi interviu Patriarhul Teoctist mărturisea: „E cu neputință de exprimat însemnătatea acelui moment din 1928, din Duminica Tomei, când am ajuns, după un drum destul de anevoios și necunoscut geografic, direct până la această mănăstire (Vorona), unde însă nu se primeau minori. Din acest motiv, deși era la apusul soarelui, a trebuit să continuăm drumul repede, încă patru kilometri, până la schit (Sihăstria Voronei), unde ne-a primit sfântul părinte Ghedeon Verenciuc și unde am rămas apoi până când am fost repartizat la ascultare aici, la mănăstirea mare. Însemnătatea acestui fapt a fost covârșitoare pentru un adolescent la 14 ani neîmpliniți, care s-a avântat la un astfel de drum. De aceea este și greu de exprimat prețuirea momentului, pentru că, iată, drumul acela de atunci ne conduce acum, aici, după atâtea decenii”.
Drumul său în ierarhia Bisericii a început cu hirotonia întru ierodiacon de către arhiereul Ilarion Băcăoanul, în Biserica Precista din Roman, moment despre care îşi amintea în acelaşi interviu: „M-a impresionat figura Prea*sfințitului Ilarion, care era înalt, voinic. După săvârșirea ritualului diaconiei, am mers acasă împreună, ca să-mi scrie confirmarea pe adresă, cum că în ziua de cutare am fost hirotonit. Și acasă, la chilia lui din incinta Episcopiei, în dreapta, el avea două camere. Camera din dreapta, unde am intrat noi, era caldă, soba fiind aprinsă, căci era iarnă, era luna lui ianuarie (1937). Și el îi zice părintelui director: «Părinte director, să servim cu o cafea!» Și el se pleacă - era voinic -, se pleacă la sobă cu ibricul, la focul care era acolo pregătind cafeaua. În sfârșit, a luat ceșcuța, a pus-o pe masă - eu, venit de la mănăstire, stând cu multă sfială - și i-a spus directorului seminarului: «Măi Vlade, măi, trebuie să-i dăm o cafea, că acesta are să ajungă om mare! Nu vezi că-i seminarist și e la Ghenadie, la Bistrița!…» - Ghenadie fiind starețul de la Bistrița, o personalitate în rândul stareților din vremea aceea, căci altfel era măsurată personalitatea decât acum”.
S-a îngrijit de împlinirea nevoilor spirituale ale credincioşilor
A urmat hirotonia în ieromonah la 25 martie 1945, după care cea în treapta de arhiereu, la 5 martie 1950. În această demnitate a slujit Biserica vreme de 57 de ani, mai întâi ca Episcop-vicar, apoi din 1962 Episcop al Eparhiei Aradului, din1973 Mitropolit al Olteniei, iar din 1977 Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, ajungând Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1986 şi păstorind până în anul 2007. Ca întâistătător, s-a îngrijit de împlinirea nevoilor spirituale ale credincioşilor români din ţară şi străinătate. În toată perioada de slujire a Bisericii, Patriarhul Teoctist a desfăşurat o activitate statornică de slujire liturgică, predicatorială, a scrisului bisericesc şi de gospodărire a instituţiilor şi eparhiilor încredinţate spre păstorire.
Actualul Patriarh al României, Preafericitul Părinte Daniel, mărturiseşte despre activitatea înaintaşului său: „După anul 1990, Părintele Patriarh Teoctist a folosit libertatea pentru a urma tradiţiei româneşti privind prezenţa activă a Bisericii în societate. A răspândit lumină şi speranţă prin multele biserici construite din temelie, prin multe canonizări de sfinţi români, prin reintroducerea religiei în şcolile publice, prin reactivarea asistenţei religioase a preoţilor de caritate în unităţile militare, în spitale şi în penitenciare, prin înfiinţarea multor centre social-filantropice pentru persoanele defavorizate, precum şi prin înfiinţarea de cabinete ori centre social-medicale”. Aceste cuvinte ne arată continuitate în misiunea de slujire a Bisericii noastre în demnitatea de patriarh, mai ales când vedem că dorinţa atât de mare a vrednicului de pomenire Părinte Patriarh Teoctist de a se construi în Bucureşti o Catedrală reprezentativă pentru Ortodoxia românească prinde viaţă prin lucrarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care împlineşte visul patriarhilor României de a avea în Capitală o Catedrală Naţională.

In memoria celui care a fost directorul IAS Husi- inginer Ioan Neamtu.

Un articol publicat in revista Costachel.

În episodul de astăzi din seria noastră dedicată marilor oenologi români care ne-au părăsit, dl. inginer Viorel Ralea ni-l prezintă pe „celebrul Neamțu de la I.A.S. Huși”, ca să folosesc expresia lui Radu Anton Roman. Un personaj cvasi-legendar ce nu poate, firește, să lipsească din galeria marilor personalități ale viei și vinului românesc.


Cu toate lucrurile îngrămădite într-un geamantan, tânărul inginer Ioan Neamțu (avea doar 26 de ani) părăsea Iașiul, în toamna anului 1959, îndreptându-se spre Huși. Când a ajuns pe dealul Dobrina, de unde i se deschidea o superbă panoramă a „orașului dintre vii”, șoferul i-a înmânat un plic (nu se putea un loc mai pe măsură și nici moment mai potrivit) în care se găsea decizia prin care era numit inginer șef la Gospodăria Agricolă de Stat. Dacă n-ar fi fost tocmai în preajma culesului – avea să se confeseze, ulterior, inginerul Neamțu – ar fi făcut, imediat, cale întoarsă. Uneori însă cineva potrivește în așa fel lucrurile, încât ceea ce, la un moment dat, pare o improvizație, chiar o ușoară aventură, ajunge să însemne, cu timpul, un destin, viața însăși.

Există, fără îndoială, astfel de locuri și de clipe, care îți hotărăsc soarta fără a prinde de veste. Câți, poate, nu se întreabă, ca și mine: a ales tânărul inginer Ioan Neamțu, până la urmă, Hușiul, sau așezarea, cu duhul ei tainic, l-a ținut anume la sine, nevrând nici în ruptul capului să-1 mai slobozească? Nu vom ști, desigur, niciodată… Știm bine, în schimb, că nu peste multă vreme avea să încolțească o adevărată legendă, încât, încet-încet, cele două nume s-au îngemănat: când spuneai Huși, îți venea imediat în gând numele directorului Ioan Neamțu și invers.

Sunt puțini cei ce ajung la o asemenea ispravă, care înseamnă, deopotrivă, vocație și fidelitate, credință și – chiar dacă nu se vede imediat ori nici nu se bănuiește – un adevărat sacrificiu de sine, în numele unui ideal. Nu trebuie să ne ferim de vorbe mari, atunci când ele își merită, în chipul cel mai convingător, locul. Se confirmă, și de această dată, zicerea bătrână: omul potrivit la locul potrivit. Așa se face că, rostind Huși și Ioan Neamțu, gândul nu te poate duce decât la fericita plantă a lui Bachus, la struguri, la vin.

În toamna lui 1959, când venea la Huși cu gândul de a se întoarce cât mai repede la Bucium – Iași, unde lucrase doi ani, după ce absolvise, în 1957, Institutul Agronomic Iași, tânărul inginer Neamțu se năștea, metaforic vorbind, a doua oară. Nu putea să se producă această reintrare în destin, cum se zice, decât toamna, la fel cum tot în acest anotimp, la 25 septembrie 1933, vedea lumina zile, pentru prima oară, în Blîndeștii Botoșaniului. Atât pentru generațiile mai tinere, cât și pentru a fi aduse în prim-plan câteva dintre reperele unei vieți închinate cu râvnă și sinceritate viei și vinului, este interesant de știut ce putea găsi la G.A.S. Huși încă, pe atunci, proaspătul absolvent al prestigioasei Facultăți de Horticultură din vechea capitală a Moldovei. Unitatea hușeană – din start aureolată, neîndoielnic, de consistenta faimă a podgoriei în care Ștefan cel Mare își stabilise „al doilea al meu paharnic” – pornea la drum cu vreo 126 de hectare de vie ca, la apogeul carierei celui ce devenea director, la nici treizeci de ani, să atingă o suprafață de aproape 2.000 de hectare.

Nu vom intra în alte detalii – bunăoară, e poate suficient de amintit înălțarea noului combinat de vinificație, cu o capacitate de 18.000.000 litri – spre- a nu se ivi, ferească Dumnezeu, nu știm ce nostalgii. Adevărul este că apariția acestor „trupe”, atât de disciplinat rânduite în impresionantul amfiteatru hușean, au însemnat nu numai înavuțirea remarcabilă a patrimoniului viticol, ci și o spectaculoasă remodelare a peisajului, a locului, a orașului, în general. Nu vom comite greșeala de a pune toate aceste isprăvi în seama exclusivă a regretatului dr. ing. Ioan Neamțu. Nici n-ar fi fost posibil așa ceva. Nu pot fi omise în nici un chip și niciodată meritele acestui „om-orchestră”, plin de inițiativă, dar și de autoritate, bătăios, dar și atins, nu de puține ori, de delicata aripă a melancoliei, o personalitate puternică, parcă înnăscut să fie lider. O stea norocoasă ori mai știrbă străluminează, de fapt, calea tuturor celor care îndrăznesc să parieze, în felul lor, cu destinul. Acești oameni merită să fie însoțiți, de fiecare dată, de gândul nostru cel teafăr și curat. Și dacă viața directorului dr. ing. Ioan Neamțu s-a împletit, aproape zi și noapte, cu vița de vie, două soiuri din marea împărăție a lui Dionysos îi vor rămâne cu totul îndatorate. Este vorba de Busuioaca de Bohotin și de Zghihara de Huși, vițe de vie autohtone, care și-au rezemat cu încredere soarta de specialistul pe care î1 invocăm în aceste rânduri și de orașul care le-a devenit un nou loc de naștere. Poate mai bine zis, renaștere.

Ca orice om care a vegheat, cu frumoasă trudă, existența „acestor ființe lichide” – nu mai insistăm aici asupra șampaniei ori a distilatelor – dr. ing. Ioan Neamțu, în preajma căruia mi-am format cariera de oenolog, a fost ispitit și de vraja cuvintelor, dovedind, nu de puține ori, un adevărat har. A scris multe lucrări, mai ales de specialitate, în care intuiția și rigoarea au avut, aproape fără excepție, câștig de cauză Pe unele le-a semnat singur, pe altele le-a realizat în colaborare. Cele editate în ultimii ani sunt, fără îndoială, și cele mai elaborate, aburul talentului în arta scrisului închegând excelente pagini de carte. Ne gândim la titlurile „Sub zodia lui Bachus” (în colaborare) (1991), „Treimea cea de o ființă” (1991), „Pioasă închinare” (1995), „Rădăcini adânci” (1996), „Pion contra nebun” (1999), „Veacul sânzienelor” (2001).

Nu putem mântui aceste rânduri fără a aminti un detaliu care are o putere aparte. Dr. ing. Ioan Neamțu a fost un om cu frica lui Dumnezeu, cum se spune. Drept mulțumire pentru trecerea pe pământ, ca un evlavios rob al Celui de Sus, dânsul a ctitorit o impresionantă biserică în Hușiul care s-a dovedit, alături de vița de vie, sensul existenței sale. Nu este puțin pentru o viață care, la fel pentru noi toți, nu se întâlnește în fiecare zi cu fericirea…

Dintre performantele IAS Husi, realizate atunci sub conducerea lui Ioan Neamtu, se pot aminti: constructia modernului combinat de vinificatie (cu o capacitate de 18.000.000 litri, extinderea plantatiilor de vita de vie la peste 2000 hectare, utilizarea tehnicilor avansate (inclusiv lucrari de stropire a viilor cu elicopterul), constructia Castelului dintre vii (locul unde se caza si Nicolae Ceausescu când venea la Husi), realizarea de blocuri pentru salariatii IAS Husi, etc.

Datorita reputatiei si relatiilor pe care le aveea la nivel national, a reusit in unele cazuri sa intervina la conducerea judetului si la conducerea tarii- avand relatii inclusiv in cadrul CC-ului- pentru aprobarea unor investitii in orasul Husi.

Tata l-a cunoscut personal si a colaborat cu Ioan Neamtu inainte de 1990, in multe probleme.

PS Timotei Prahoveanul a oficiat luni o slujbă de pomenire pentru cei care și-au pierdut viața în incendiul ce a avut loc în urmă cu doi ani la clubulColectiv din Capitală, îndemnând la compasiune cu cei care suferă: „Să plângem cu cei care plâng!”.
Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor a rostit rugăciuni pentru cei adormiți în Biserica „Sfântul Nicolae” – Broşteni din apropierea clubului și în faţa crucii de marmură ridicată în memoria celor decedaţi în curtea locașului de cult.
În cuvântul rostit la final, Preasfinția Sa a subliniat faptul că Biserica se alătură celor care îi plâng pe cei apropiați.
La rugăciunile făcute de familiile celor decedați, de prietenii și cunoscuții lor, de slujitorii sfintelor altare de la biserici și mănăstiri se adaugă și rugăciunile făcute în această zi. Aceste rugăciuni ne învață că moartea nu are ultimul cuvânt și că mormântul nu înseamnă nicidecum un spațiu al uitării, ci doar o ușă de la viața trecătoare la cea veșnică.
Ierarhul a mai spus că legăturile de iubire trec dincolo de mormânt:
În lumina învățăturii Bisericii noastre, cei care au avut aici pe pământ comuniune, legături de iubire: părinții cu fiii lor, prietenii, cu prietenii și cunoscuții lor, vor continua această legătură de iubire în împărăția lui Dumnezeu.
PS Timotei Prahoveanul a îndemnat la compasiune și s-a rugat pentru iertarea păcatelor celor adormiți.
De aceea noi îl rugăm pe Cel care stăpânește peste viață și peste moarte să ierte păcatele celor pomeniți și să aducă mângâiere celor care plâng, pentru că Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani ne învață pe toți să plângem cu cei care plâng.
Lacrimilor celor care îi pomenesc pe cei adormiți se adaugă și rugăciunile Bisericii săvârșite cu credința că cei care cred în Mântuitorul Hristos chiar dacă au murit trăiesc în veci. Veșnica lor pomenire și Dumnezeu să îi ierte!
În continuare, în jurul orei 12:00, au fost citite rugăciuni la monumentul de la ClubulColectiv în prezența rudelor și prietenilor victimelor, dar și a supraviețuitorilor incendiului. Din soborul slujitor a făcut parte Arhim. Ciprian Grădinaru de la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului, dar și alți clerici.
64 de persoane și-au pierdut viața în urma incendiului din 30 octombrie 2015 de la clubul bucureștean Colectivdin sectorul 4 al Capitalei.
La momentul izbucnirii incendiului în club se aflau aproximativ cinci sute de persoane, din care peste 140 au fost spitalizați.
Imediat după tragicul eveniment, Biserica Ortodoxă Română s-a implicat în ajutorarea victimelor din clubul Colectiv, precum și a familiilor acestora.

În ziua de cinstire a Sfântului Ioan Gură de Aur sărbătorim şi ziua Bibliei. În cadrul şedinţei de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din 14-15 noiembrie 2006, a fost hotărâtă instituirea unei zile din cursul anului dedicată Bibliei, cartea ce cuprinde cuvântul lui Dumnezeu, comoara cea mai preţioasă de lumină şi mântuire pe care El a dat-o oamenilor.
Ziua Bibliei are drept scop să reamintească fiecăruia datoria morală şi de conştiinţă de a citi Sfânta Scriptură, având în vedere rolul acesteia în viaţa liturgică şi formarea duhovnicească a credincioşilor.
În acest sens, Sfântul Sinod a hotărât instituirea Zilei Bibliei în data de 13 noiembrie, ziua pomenirii Sfântului Ioan Gură de Aur.
Despre Biblie, Sfântul Ioan Hrisostom spune că nu este nimic în paginile ei care să nu fie spus cu scop, care să nu aibă ascuns mare folos; nimic nu este inutil, totul a fost dictat de către Duhul Sfânt. În ceea ce priveşte eternitatea învăţăturilor din Sfânta Scriptură, acelaşi ierarh spune că mai lesne este să se stingă soarele decât să treacă cuvintele Domnului nostru.
Sfântul Ioan Gură de Aur evidenţiază că Sfânta Scriptură este de la Dumnezeu şi o numeşte adevăr capital, dogmă esenţială şi fundamentală pe care n-ar trebui s-o uite niciodată savanţii, interpreţii şi lingviştii.
Marele teolog român Dumitru Stăniloae afirmă că Sfânta Scriptură este Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care s-a tălmăcit pe Sine în cuvinte, în lucrarea Lui de apropiere de oameni, pentru ridicarea lor la El, până la Întruparea, Învierea şi Înălţarea Lui ca om. Scriptura redă ceea ce continuă să facă Fiul lui Dumnezeu cu noi din această stare de Dumnezeu şi om desăvârşit, deci Scriptura tălmăceşte lucrarea prezentă a lui Hristos.
Pe teritoriul ţării noastre, prima biblie în limba română a apărut în anul 1688. Supranumită Biblia de la Bucureşti, aceasta a fost realizată de către episcopul Mitrofan al Huşilor şi de fraţii Radu şi Şerban Greceanu şi revăzută de arhiereul Gherman din Nissa Capadociei. Tipărirea Bibliei a început la data de 5 noiembrie 1687 şi s-a încheiat în septembrie 1688.
Biblia de la Bucureşti reprezintă o operă de mari proporţii pentru vremea în care a fost tipărită: are 944 de pagini, format mare. Textul este imprimat cu litere mici, chirilice, dispus pe două coloane, cu excepţia celor două prefeţe unde există o singură coloană.

La Timişoara este, duminică, zi de doliu în memoria celor care au murit în timpul Revoluţiei din Decembrie 1989, iar în Cimitirul Eroilor a avut loc o slujbă de pomenire şi rudele celor morţi au participat la un parastas, transmite corespondentul MEDIAFAX.
La nivelul oraşului Timişoara este zi de doliu, duminică, 17 decembrie, zi în care acum 28 de ani erau împuşcaţi primii oameni pe străzile oraşului. Astfel, instituţiile au arborat drapelul României în bernă.
De asemenea, duminică, în Cimitirul Eroilor din Timişoara, locul în care sunt înmormântaţi cei care au murit în urmă cu 28 de ani, rude şi prieteni ai acestora au participat la o slujbă de pomenire.
Îndurerate, familiile celor care au pierit în Decembrie 1989 s-au aşezat în spatele unei mese pe care au fost aşezate fructe, colivă, vin sau dulciuri, pe care le-au oferit de pomană, la finalul slujbei.
“Fiul meu a decedat în 17 decembrie 1989. A fost împuşcat pe stradă, la catedrală. Era un copil, avea doar 15 ani. Eu eram la serviciu şi probabil că a plecat de acasă să vadă ce se întâmplă. L-am găsit la spital abia vinerea, când l-am luat din morgă. Sub nicio formă nu a meritat acel sacrificiu, noi suntem distruşi şi acum, îi simţim lipsa, ceea ce nu merită. Viaţa nu e mai bună ca să zic da, a meritat sacrificiul ca eu să duc o viaţă extraordinară. Nu este aşa, noi suntem tot mai rău”, a povestit Aurica Vărcuş, mama lui Claudiu-Ioan, care a murit în Revoluţia din Decembrie 1989.
La finalul slujbei de pomenire, revoluţionari, precum şi reprezentanţi ai autorităţilor locale şi judeţene au depus coroane de flori la monumentul ce veghează mormintele eroilor de la Timişoara. În faţa monumentului au fost aşezate şi aproximativ o sută de candele personalizate cu chipurile martirilor Revoluţiei.
La Timişoara au murit, în timpul evenimentelor din Decembrie 1989, aproximativ o sută de persoane.
Potrivit reprezentanţilor Asociaţiei “Memorialul Revoluţiei”, au fost 73 de morţi şi 296 de răniţi în perioada 16 - 22 decembrie 1989, iar după 22 decembrie, 20 de morţi şi 77 răniţi.

93 de ani de la înfiinţarea Patriarhiei Române.
În data de 4 februarie 1925, Sfântul Sinod, întrunit la Bucureşti, hotăra înfiinţarea Patriarhiei Ortodoxe Române. Însă, procesul care a dus la această ridicare în rang a Bisericii noastre a început imediat după Marea Unire din anul 1918.
Această idee a fost formulată pentru prima dată de Gheorghe Ciuhandu în cadrul Congresului preoţimii ardelene de la Sibiu, în 1919. După aceea, alte personalităţi de marcă ale culturii româneşti, istorici precum Nicolae Iorga sau Ioan Lupaş, în frunte cu mitropolitul primat Miron Cristea, ales la sfârşitul anului 1919, dar şi Regele Ferdinand au continuat să prezinte această necesitate ca un fapt firesc, a declarat pentru Trinitas Tv Pr. Florin Șerbănescu de la Sectorul Cultură și Patrimoniu Religios al Patriarhiei Române.
La sfârşitul anului 1924, Mitropolitul Pimen al Moldovei şi Sucevei a redactat propunerea ca Mitropolia Ungrovlahiei, cu scaunul mitropolitan la Bucureşti, să fie ridicată la rangul de Patriarhie. În acest fel, Mitropolitul primat urma să poarte titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Naţionale Române. Documentul a fost semnat de Mitropolitul Nectarie al Bucovinei, de Arhiepiscopul Gurie al Chişinăului şi de Episcopii Lucian al Romanului, Roman al Oradiei, Nicolae al Clujului şi Ilarie al Constanţei.
Propunerea a fost inclusă pe Ordinea de zi a Sfântului Sinod, în şedinţa din 4 februarie 1925 condusă de Arhiepiscopul Gurie al Chişinăului.
În urma tuturor luărilor de cuvânt, Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului a prezentat „Actul de înfiinţare al Patriarhatului românesc“. Cu acest prilej s-a amintit de rolul important al Ortodoxiei româneşti de-a lungul timpului.
În încheierea istoricei întruniri sinodale a luat cuvântul Mitropolitul primat Miron, care a adresat mulţumiri tuturor celor ce pregătiseră înfiinţarea Patriarhiei. De asemenea, a prezentat câteva gânduri ce urmau să constituie un adevărat program al anilor de patriarhat. Printre aceste dorinţe se număra şi aceea de a înălţare a unei Catedrale, în concordanţă cu rangul de Patriarhat al Bisericii Ortodoxe Române.
Să nu uităm că, printre altele, în cuvântul rostit de Patriarhul Miron Cristea îndată după înscăunare a vorbit răspicat şi despre necesitatea înfiinţării unei catedrale a mântuirii neamului, a relatat pr. Cons. Florin Șerbănescu.
Apoi, înfiinţarea Patriarhiei Române a fost recunoscută şi aprobată, cu unanimitate de voturi, de Senat şi Camera Deputaţilor. La 23 februarie 1925, legea în cauză a fost promulgată de Regele Ferdinand.
În data de 12 martie 1925, Bisericile Ortodoxe surori au fost înştiinţate, printr-o scrisoare irenică, de cele împlinite.
Într-un cadru solemn, înscăunarea ca prim Patriarh al României a Mitropolitului Miron Cristea a avut loc la 1 noiembrie, în acelaşi an.

În anul 1937 arhiereul Ilarion Mircea Băcăoanul hirotonea în treapta de ierodiacon pe monahul Teoctist, în Biserica Precista Mare din Roman, pe seama Mănăstirii Bistrița, a amintit IPS Ioachim în cadrul slujbei de pomenire oficiate miercuri în Catedrala din Roman, la 103 ani de la nașterea Patriarhului Teoctist.
În cadrul Sfintei Liturghii au fost pomeniți împreună cu Patriarhul Teoctist toți ierarhii Bisericii Ortodoxe Române trecuți în odihna veșnică, notează site-ul oficial al Eparhiei.
Arhiepiscopul Romanului și Bacăului a evidențiat activitatea pastorală și misionară a celui de-al cincilea patriarh al României și a rememorat perioada în care a îndeplinit misiunea de secretar al său în cadrul Cancelariei mitropolitane din Iași.
IPS Ioachim a vorbit și despre perioadele din istorie în care atât ierarhii cât și credincioșii români au fost greu încercați.
„Poporul român a fost înviat din calea răutăților de câte ori a fost răstignit. Având credință în Dumnezeu, poporul nostru a biruit pe vrăjmași și și-a statornicit identitatea. Sperăm ca Biserica, cea care este mama poporului român, să dăinuiască până la sfârșitul veacurilor”, a spus ierarhul.
În cadrul Sfintei Liturghii, diaconul Blănaru Florin a fost hirotonit preot pe seama Mănăstirii „Nașterea Maicii Domnului” Caraclău, județul Bacău, iar teologul Baciu Bogdan Ionuț a fost hirotonit diacon pe seama Parohiei Berești-Tazlău, Protopopiatul Moinești.

Acum 117 ani, în data de 22 februarie 1901, s-a născut vrednicul de pomenire Patriarhul Justinian Marina, în satul Suiești din județul Vâlcea.
Al treilea Patriarh al României a avut o activitate importantă în apărarea și afirmarea ortodoxiei românești în vremuri grele. Anul trecut a fost declarat Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al Apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română.
Ioan Marina s-a născut la 22 februarie 1901, în satul Suieşti, din judelul Vâlcea, în familia unor agricultori, buni creştini, de la care a moștenit educația creștină și calitățile de bun administrator.
Preoţia mea – mărturisea el – a fost visul sfânt al mamei mele şi primii paşi pe drumul înţelegerii slujirii lui Dumnezeu printre oameni i-am făcut sub călăuzirea ei curată şi evlavioasă. Am avut privilegiul să respir în casa părinţilor mei duhul unui creştinism autentic, întemeiat pe faptele iubirii lui Dumnezeu şi aproapele. Mireasma acestui duh din căminul copilăriei mele, moştenit de la bunicii, moşii şi strămoşii mei, vrednici slujitori ai Bisericii şi ai ţării, pomeniţi întotdeauna la mari praznice de credincioasa mea mamă, cu evocări despre trecutul lor religios şi patriotic, nu s-a dezlipit de mine niciodată (Almanah Bisericesc 2001)
Preotul și învățătorul Ioan Marina
În perioada 1915 – 1923 a studiat la Seminarul teologic Sfântul Nicolae din Râmnicu Vâlcea, apoi a urmat cursurile la Facultatății de Teologie din București, devenind licențiat în teologie în anul 1929.
În perioada 1923 – 1926 a fost învățător la sat, în județul Vâlcea; în 1924 s-a căsătorit cu Lucreția Popescu și a devenit preot în satul Băbeni. În 1932 este numit director al Seminarului pe care îl absolvise.
La vârsta de 34 ani a suferit pierderea soției în data de 18 noiembrie 1935, urmând să crească singur cei doi copii ai săi: Silvia și Ovidiu. La 25 august 1939 preotul Ioan Marina a fost mutat de la direcția seminarului la conducerea tipografiei eparhiale.
Preasfințitul Justinian Vasluianul
La propunerea Mitropolitului Irineu Mihălcescu, Sfântul Sinod, în ședința din 30 iulie 1945, a aprobat alegerea preotului Ioan Marina în cel de-al doilea post de arhiereu-vicar, nou înființat, la Mitropolia Moldovei, și i-a acordat rangul ierarhic de Arhiereu, cu titulatura de Vasluianul.
Mitopolitul Justinian
În data de 16 august 1947, mitropolitul Irineu Mihălcescu, fiind înaintat în vârstă și bolnav, s-a retras din scaun. Arhiereul-vicar Justinian Vasluianul a fost numit de Patriarhul Nicodim locțiitor al scaunului mitopolitan, până la alegerea titularului. Întrunit la București, în ziua de 19 noiembrie 1947, sub președinția Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales ca Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei pe arhiereul Justinian Marina. În cei trei ani cât a păstorit la Iași ca arhiereu-vicar și apoi mitropolit al Moldovei, PS Justinian a depus eforturi imense pentru refacerea Eparhiei, crunt lovită de război și pârjolită de secetă.
Patriarhul Justinian Marina
La data de 27 februarie 1948, Patriarhul Nicodim Munteanu a trecut la cele veșnice, în vârstă de 83 de ani. Colegiul Electoral Bisericesc, întrunit în capitala țării, la 24 mai 1948, a ales arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al României pe mitropolitul Moldovei Justinian Marina, care s-a arătat vrednic prin statornicia sa în dreapta credință, prin lucrarea fără preget în slujirile sale de până acum, printr-o muncă rodnică în folosul poporului și al Bisericii, printr-o blândețe părintească îndeajuns de cunoscută, dând întru îndeplinirea tuturor însărcinărilor și vredniciilor la care a fost chemat dovezi de neclintită ascultare față de Sfântul Sinod și de supunere față de legile țării (din Gramata Sinodală de instalare).
În 29 de ani de patriarhat au avut loc o seamă de evenimente care au crescut prestigiul Ortodoxiei românești în lumea creștină și l-au făcut pe Patriarhul Justinian o figură reprezentativă a întregii ortodoxii:
Canonizarea primilor Sfinți Români (1955) și generalizarea cultului sfinților ale căror moaște se găsesc în țara noastră;Înființarea unor așezăminte sociale pentru clericii bătrâni și bolnavi;Reorganizarea învățământului teologic ortodox (1948);Revenirea a 37 de preoți și protopopi greco-catolici, în cadrul Bisericii Ortodoxe Române (1 octombrie 1948);Întreținerea legăturilor cu Bisericile Ortodoxe surori și cu alte Biserici creștine;Inițierea unor relații cu Bisericile Vechi Orientale, prin vizite reciproce;Reintrarea Bisericii Ortodoxă Române în Consiliul Mondial al Bisericilor (1961);Activitate tipografică importantă: Biblia Sinodală (1968 și 1975) multe cărți de cult, lucrări, periodice, traduceri.Locașe de cult: s-au construit din temelie 302 biserici și au fost reparate sau restaurate alte 2345 biserici.
Patriarhul Justinian a fost ținut la domiciliu forțat, la schitul Dragoslavele, timp de 6 luni, atunci când a protestat împotriva Decretului 410 din 19 noiembrie 1959, care prevedea că puteau fi primite în monahism doar persoanele care au împlinit vârsta de 55 de ani, bărbații, și de 50 de ani femeile, și în baza căruia, au fost scoși din mănăstiri aproximativ 5.000 de monahi și monahii.
Cu mult curaj și echilibru, diplomație și tenacitate, a încercat să apere Biserica de loviturile sistematice ale puterii politice, alegând calea unei dârze rezistențe, camuflate sub un discurs «favorabil» pentru liderii comuniști. S-a opus din răsputeri abuzurilor și ingerințelor partidului-stat în viața Bisericii și încercării acestuia de a transforma Biserica într-o instituție neputincioasă, tolerată și discreditată, cu un rol nesemnificativ în societate. (Părintele Patriarh Daniel)
Patriarhul Justinian a încetat din viață în data de 26 martie 1977, la vârsta de 76 de ani, după o lungă perioadă de spitalizare. A fost depus într-un mormânt în zidul interior al Mânăstirii Radu Vodă din București.

Maine se implinesc 169 de ani de la nasterea marelui nostru poet Mihai Eminescu.
"Daca vrem sa ne iubim patria, neamul, biserica, sa-l citim pe Eminescu!"
„La 169 de ani de la nasterea poetului, il cinstim si ne rugam pentru odihna sufletului sau, a celui care s-a identificat cu interesul acestui popor, cu dorintele lui; cred ca nu este un altul care sa fi iubit neamul, cultura, limba, asemenea lui. Cred ca si sfarsitul vietii pamantesti a lui Eminescu a venit din cauza durerii pe care el a simtit-o vazand ca cei care au in maini destinele unui neam, cei care au datoria de a promova binele, adevarul, frumosul, nu o fac.
Prezenta lui Mihai Eminescu la Serbarea de la Putna din anul 1871, la hramul manastirii. A fost cea dintai Serbare a Romanilor de Pretutindeni, cu ocazia careia a avut loc si primul Congres al Studentilor Romani de Pretutindeni. Dupa incheierea ei, Eminescu scrie: «Sa deie Ceriul ca sa ajungem asemenea momente mai adeseori, sa ne intalnim la mormintele stramosilor nostri plini de virtute, si sa ne legam de suveranitatea lor cu credinta si aspiratiile vietii noastre. Numai cu chipul acesta vom putea conserva patria ce avem; numai cu chipul acesta neamul romanesc poate spera slava si pomenire in viitor».
Cu durere în suflet trebuie să recunoaştem că tinerii din ziua de azi nu mai pun preţ pe adevăratele valori strămoşeşti, naţionale, creştineşti. Nu mai cunosc ce înseamnă jertfa pentru un ideal, dragostea de adevăr, dragostea de dreptate, de ţară, care nu sunt altceva decât dragostea de Dumnezeu. Înainte, cei mai buni români erau şi cei mai buni creştini. Strămoşii noştri şi-au vărsat sângele şi şi-au jertfit libertatea tocmai pentru ca noi să trăim azi în libertate şi să-L iubim mai mult pe Dumnezeu. Însă, ce-am făcut noi cu această libertate? Am vândut-o pe lucruri de nimic şi ne-am transformat în sclavii propriilor patimi.Iată că înţelegând greşit această libertate, am ajuns să ne deplângem singuri soarta pe care noi înşine ne-am făurit-o. Aceasta este recunoştinţa noastră faţă de jertfa strămoşilor şi martirilor noştri? Cât de scump au trebuit să plătească, iar noi trăim tot în nepăsare şi-n păcate. Numai noi suntem de vină, nu Dumnezeu şi nimeni altcineva. E dureros şi faptul ca prin şcoli nu se prezintă adevărata faţă a lucrurilor, suntem îndoctrinaţi cu fel de fel basme, minciuni, de teorii inutile şi concepţii anticreştine şi de aceea nu se mai cunoaşte adevărul sacru. Chiar şi despre poetul nostru român, Mihai Eminescu, tinerii sunt învăţaţi să creadă că a fost un nebun, însă care este de fapt adevărul?
Corupţii vremii de atunci, împotriva cărora a scris Eminescu, au tăbărât mai la urmă asupra lui şi l-au băgat în spitalul de nebuni de la Socola, din Iaşi. Acolo, un doctor l-a injectat cu o doză puternică, cu un medicament nociv, în urma căruia, la scurt timp i-a venit sfârşitul. Cam aşa se întâmplă cu toţi aceia care au curajul să mărturisească adevărul şi să demaşte minciuna…Preţul adevărului este moartea! Este Crucea !
Şi un lucru mai puţin cunoscut am citit într-o carte: „Părintele Arsenie Boca a deplâns viaţa marelui poet Mihai Eminescu, înzestrat de Dumnezeu cu atâta talent. Dacă şi concepţia poetică ar fi unit-o cu concepţia de viaţă creştină, ar fi suferit mai puţin în lumea aceasta şi nu ar fi trecut atâţia ani prin iad, era de părere Părintele Arsenie. Dar prin evlavia pe care a avut-o la Maica Domnului, se mângâia şi uneori se refugia la mănăstire, cu prietenul lui de suflet, scriitorul Ion Creangă, care avea seminarul de teologie de la Mănăstirea Neamţ. Şi totuşi, Eminescu, prin Maica Domnului, a avut parte înainte de moarte de Sfânta Împărtăşanie, după însemnarea care a rămas pe o carte veche de cult.
Regretatul preot Constantin Galeriu, care a fost şi întemniţat pentru credinţă, i-a alcătuit marelui Eminescu, din preţuire, un Acatist. Părintele Nicodim Bujor s-a rugat pentru sufletul lui Eminescu şi i s-a arătat marele poet, în chilia lui, şi i-a zis zâmbind: „Acum văd faţa Maicii Domnului în ceruri.” Aceasta pentru că a preamărit-o pe pământ…” (Pr. Arsenie Boca “Mărturia mea” Pr. Petru Vamvulescu).
Odihneste Doamne cu dreptii sufletul marelui nostru poet Mihail Eminescu.

În data de 30 martie 1989 trecea la Domnul Părintele Nicolae Steinhardt, personalitate semnificativă a Bisericii și culturii noastre, care s-a convertit la Ortodoxie pe când era închis la Jilava de către regimul comunist și a devenit mai apoi monah.

Părintele Nicolae s-a născut în data de 29 iulie 1912, într-o familie evreiască, și a fost fiul inginerului și arhitectului Oscar Steinhardt.

Între anii 1919–1929 a urmat cursurile școlii primare și ale liceului Spiru Haret, printre colegii de aici numărându-se Constantin Noica, Mircea Eliade, Arșavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu.

Devine licențiat în Drept și Litere la Universitatea din București în 1934, ca mai apoi, în 1936 să își susțină lucrarea de doctorat în drept constituțional cu tema Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit.

În data de 31 decembrie 1959 este convocat de Securitate şi i se cere să fie martor al acuzării lui Constantin Noica. Refuză şi este condamnat în „lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică sub acuzația de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”.

În urma experiențelor mistice trăite alături de mărturisitorii creștini încarcerați la Jilava, eseistul, criticul literar, juristul și publicistul Nicolae Steinhardt se convertește la ortodoxie, fiind botezat în 15 martie 1960 de ieromonahul Mina Dobzeu.

„Străduindu-ne a ierta şi învăţându-ne a practica şi iertarea sub formele ei mai subtile (pe cei cărora le-am greşit noi, pe noi înşine după ce ne-am căit cu adevărat), ne apropiem de înţelegerea iertării divine”.

Eliberat în august 1964, a intrat mai târziu în monahism la Mănăstirea Rohia (16 august 1980).

Despre personalitatea monahului Nicolae de la Rohia vorbește Episcopul Iustin, cel care l-a cunoscut personal, într-un interviu oferit pentru*Basilica.ro.

„Fidelitatea în prietenie, suferința pentru Hristos, credința și mărturisirea până la martiriu” sunt virtuţile despre care Episcopul Iustin al Maramureşului și Sătmarului a spus că se regăseau în personalitatea părintelui Nicolae Steinhardt – un model pentru tinerii de astăzi”.

Cu 81 de ani în urmă, la 1 aprilie 1941, în Bucovina istorică, la Fântâna Albă – Varnița (azi în Ucraina), a avut loc masacrul grupului de români care doreau să trăiască liberi în România.

Nu le cerem si noi Ukrainienilor pamantul romanesc luat de rusi si dat altora?

Nu putem sa le cerem sa fie corecti fata de o istorie in care noi am patimit ce acum ei acuza?

Nu poate cineva din tara asta sa le ceara Ukrainienilor restituirea a ce a fost luat de la noi, asa cum ei acuza Rusia acum ca ia de la ei?


Rusine tarii astea si conducatorilor ca nu sunt in stare sa deschida gura pentru ce e romanesc.

Se împlinesc 101 ani de la naşterea Arhiepiscopului Justinian Chira. Ierarhul s-a născut în data de 28 mai 1921, în satul Plopiș din județul Maramureș.

Arhiepiscopul Iustinian a urmat școala primară în satul natal (1928-1934).

Între 1934-1941 a rămas alături de părinți pentru sprijin în gospodărie, apoi a urmat doi ani cursurile Liceului ortodox „Simion Ștefan” din Cluj.

A intrat frate de mănăstire la Rohia, în 1941, fiind tuns în monahism sub numele de Justinian un an mai târziu.

În data de 15 august 1942 a fost hirotonit diacon, iar la 17 aprilie 1943 preot la Mănăstirea Rohia de Preasfințitul Nicolae Colan, Episcopul Vadului, Feleacului și Clujului.

A fost numit stareț la Rohia la vârsta de 23 de ani.

Pentru meritele sale în conducerea mănăstirii, la propunerea Preasfințitului Teofil al Clujului, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a conferit, în anul 1967, rangul de arhimandrit, iar în anul 1973 a fost ridicat la rangul de arhiereu, fiind ales Episcop vicar la Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului.

În septembrie 1990 a fost ales episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului.

În data de 13 decembrie 2009 a fost ridicat la rang de Arhiepiscop onorific, de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, în Catedrala *Sfânta Treime*din Baia Mare.

Arhiepiscopul Justinian a trecut la cele veşnice duminică, 30 octombrie 2016, la ora 10:30, în urma unui infarct miocardic. Slujba de înmormântare a avut loc în data de 3 noiembrie 2016 la Catedrala Episcopală din Baia Mare.

După oficierea slujbei, trupul ierarhului a fost transportat la mănăstirea de metanie, Sfânta Ana – Rohia, unde a fost așezat în locul de veci pe care și l-a pregătit chiar la poarta lăcașului de cult.