Ce este spovedania?
 

Spovedania este o Sfântă Taină a Bisericii noastre în care cei care se spovedesc, adică cei care-şi mărturisesc păcatele, cei care-şi recunosc păcatele, cei care-şi mărturisesc păcatele ca păcate, primesc iertarea păcatelor pentru dorinţa lor de a fi iertaţi şi de a avea o viaţă mai bună, pentru silinţa lor de a părăsi păcatul, pentru că Sfânta Taină a spovedaniei sau a mărturisirii se mai numeşte şi Sfânta Taină a pocăinţei, pocăinţa fiind părăsirea păcatelor. Vă rog să reţineţi. De câte ori auziţi de pocăinţă să vă gândiţi că pocăinţa este părăsirea păcatelor. Cine nu părăseşte păcatele, cine vrea să păcătuiască şi pe mai departe, acela nu se pocăieşte, şi cine nu se pocăieşte nu poate primi iertarea păcatelor. Pocăinţa se face cu faţa spre viitor nu cu faţa spre trecut. Noi nu ne-ntoarcem faţa spre trecut când ne pocăim. Dacă pocăinţa ar fi o întoarcere cu faţa spre trecut - şi trecutul este irecuperabil, adică noi nu putem schimba trecutul nici în afară de noi nici în noi, numai Dumnezeu mai poate schimba din cele ce le-am făcut noi -, în cazul acesta, dacă pocăinţa ar fi cu faţa spre trecut, ar fi o încremenire cu faţa spre trecut şi n-ar avea nici un rost. Sunt puţini aceia care se gândesc că pocăinţa este de fapt o lucrare cu faţa spre viitor în înţelesul de a înlătura păcatul din clipa de faţă înainte, din clipa spovedaniei pe mai departe. Pocăinţa presupune întotdeauna şi hotărârea de a nu mai face păcatele.
*Arhimandrit Teofil Părăian, Prescuri pentru cuminecături, Editura Arhiepiscopiei Timișoarei

Nu e destul să te spovedeşti odată pe an
 

Vin la mine la spovedit oameni care se spovedesc din an în an şi la toţi le spun că nu e destul. Nu e destul să te spovedeşti odată pe an. Nu ştiu ce le-aş putea spune acelora care se spovedesc şi mai rar decât odată pe an. De obicei când vine cineva la mine, totdeauna îi spun că trebuie să se spovedească cel puţin în toate cele patru Posturi. Se întâmplă însă că vin unii care s-au spovedit anul trecut, de pildă în Postul Paştilor, şi zic: când te-ai spovedit ultima dată? - aceasta-i întrebarea generală pe care o pun totdeauna. Şi îmi spune: "Anul trecut în Postul Paştilor". Şi zic: la cine te-ai spovedit? Zice: "La dumneavoastră". Măi frate, dar nu ţi-am spus eu - că eu ştiu, că le spun la toţi - să te spovedeşti mai des decât odată pe an? "Mi-aţi spus părinte, dar acuma ce să fac, a trecut anul şi nu m-am spovedit". Şi la aceştia aşa le spun, că dacă tot aşa fac şi în anul viitor, atunci la mine să nu mai vină, pentru că eu nu sunt dispus să mă ocup de oameni care sunt nepăsători faţă de lucrurile lui Dumnezeu. De obicei întreb: de ce nu te spovedeşti? Unii spun că nu au timp, sunt puţini aceia care recunosc că din neglijenţă. Mai zic: nu te spovedeşti pentru că nu ai păcate sau nu crezi în eficacitatea spovedaniei? Spun: "Ba da părinte, am păcate". Atunci de ce le tragi un an de zile după tine ca să te spovedeşti numai în Postul Paştilor? Pe unii îi mai întreb că dacă într-un an nu ar fi Paşti şi Postul Paştilor, s-ar mai spovedi în anul acela? Bineînţeles că la aceasta oamenii răspund: "Părinte, nu m-am gândit la asta". Şi atunci le spun eu că m-am gândit eu pentru ei şi că în anul acela nu s-ar spovedi. Dacă se spovedesc numai în Postul Paştilor cum să te spovedeşti într-un an în care nu e Postul Paştilor?



*Arhimandrit Teofil Părăian, Prescuri pentru cuminecături, Editura Arhiepiscopiei Timișoarei

Pentru cei care au credinţă, împărtăşania este spre iertarea păcatelor, iar pentru cei ce se împărtășesc cu necredință, este spre muncă şi pedeapsă.



Pentru cei care cu credinţă, în chip vrednic, se împărtăşesc, împărtăşania este spre iertarea păcatelor, spre viaţa veşnică, spre păzirea sufletului și a trupului; dar pentru cei care se împărtăşesc cu necredinţă în chip nevrednic, este spre muncă şi pedeapsă, după cum şi moartea Domnului pentru cei care cred a devenit viaţă şi nestricăciune spre desfătarea fericirii veşnice, iar celor necredincioşi și ucigătorilor Domnului, muncă şi pedeapsă veşnică.



(Sf. Ioan Damaschin, Expunerea credinței ortodoxe, Cap. XIII, Despre Sfintele și Prea Curatele Taine ale Domnului, p. 145)

Importanța Sfintei Spovedanii și a Sfintei Împărtășanii în dobândirea mântuirii
 

Ştim fiecare că ţinta vieţii creştine este Împărăţia Cerurilor, este viaţa de veci, este desăvârşirea şi îndumnezeirea, este preamărirea lui Dumnezeu. Dar că la aceasta nu se poate ajunge decât prin curăţirea inimii, care pe de o parte înseamnă limpezirea minţii şi limpezirea inimii prin strădania de a înlătura gândurile cele rele, de a ocoli pricinile gândurilor celor rele şi de a ne întări în gânduri bune, folosindu-ne de tot ceea ce ne-a dat Dumnezeu la îndemână, folosindu-ne de Sfânta Spovedanie, folosindu-ne de Sfânta Împărtăşanie ca mijloace de îmbunătăţire sufletească.



*Arhimandrit Teofil Părăian, Prescuri pentru cuminecături, Editura Arhiepiscopiei Timișoarei p. 83

Dacă cineva, fiind nedumerit, ar spune că păcatul celui ce se pocăieşte se iartă prin rugăciunea de iertare a duhovnicului - şi deci de ce acestuia nu i se îngăduie să se împărtăşească cu Sfintele Taine, odată ce a fost iertat şi îndreptat? - Acestuia îi răspundem în trei chipuri: 1) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, însa nu de-a dreptul, ci socotind că el va împlini canonul şi va sta departe de Sfânta Împărtăşanie (fiindcă de aceea duhovnicul, înainte de iertare, îi hotărăşte canonul şi lipsirea de Sfintele Taine); 2) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, nu însă şi pedeapsă şi certarea pentru păcat, cu alte cuvinte canonul, în care se cuprinde şi îndepărtarea de la Sfânta Împărtăşanie. Fiindcă şi păcatul lui David s-a iertat cu adevărat de Dumnezeu - când Natan i-a spus:, Domnul a ridicat păcatul tău” - dar nu s-a iertat şi pedeapsa pentru păcatul lui, fiindcă, după aceasta iertare, el a fost izgonit din împărăţia sa de către fiul său, Abesalom, şi sabia nu s-a îndepărtat de casa lui şi alte nenumărate răutăţi a pătimit, după cum însuşi Natan i le proorocise; 3) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, dar este nevoie ca păcătosul să fie pus la încercare şi, cu timpul, să fie întărit în harul lui Dumnezeu.
În sfârşit, îţi spunem, frate, ca acel canon pe care ţi-l va da duhovnicul (după Canoanele Sfinţilor Părinţi n. n.), trebuie să-l împlineşti cât mai repede cu putinţă, adică câtă vreme te afli în harul lui Dumnezeu, şi să nu amâni, fiindcă nu ştii ce ţi se va întâmpla mâine; „că nu ştii la ce poate da naştere ziua de mâine” (Pildele lui Solomon 27:1). [...]
(Sfântul Nicodim Aghioritul, Dulce sfătuire, Editura Credinţa Strămoşească, 2000)

Noi credem în sfinți și pentru faptul că, prin viața lor, au devenit exemple pentru viața noastră, deci ni se constituie ca modele, dar și pentru faptul că pot să fie mijlocitori între noi și Dumnezeu, nu în sensul în care spun neoprotestanții, că Dumnezeu nu are nevoie de intermediari,ci pentru că Dumnezeu este atotputernic. Știm că Dumnezeu este atotputernic, dar se creează această comuniune, pentru că Biserica lui Dumnezeu este o comuniune. Un teolog occidental spunea că ,, Iisus Hristos nu este întreg fără sfinții lui”. Adică sfinții întregesc, la modul nostru logic de a gândi, așa cum Hristos fără Biserică nu ar fi Hristos întreg. Biserica este trupul lui Hristos, un trup al cărui cap este Iisus Hristos Însuși. Iisus Hristos și Biserica alcătuiesc un întreg. Din Biserică, în etajul superior, fac parte sfinții, așa că nu văd cum ar fi eliminați din comuniune și din această rugăciune. Nu în sensul acela vulgar, că este mijlocitor sau că este omul care îl bate pe Dumnezeu pe umăr și-l face atent la ce spui tu. Nu trebuie să gândim lucrurile la modul vulgar, ci să le gândim în forul lor duhovnicesc, prin prisma comuniunii care se realizează între Dumnezeu și omenire prin Biserica Sa.
(Mitropolitul Bartolomeu Anania, Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieții, Editura Doxologia, Iași 2013, p.46-47)

Sufletul nu poate avea pace daca nu va cugeta la legea lui Dumnezeu ziua si noaptea [Ps 1, 2], caci aceasta lege e scrisa de Duhul Sfant; dar din Scriptura Duhul Sfant trece in suflet si sufletul simte in el o dulceata placuta si nu mai vrea sa iubeasca cele pamantesti, pentru ca iubirea celor pamantesti pustieste sufletul si atunci el cade in urat si nepasare si nu mai vrea sa se roage lui Dumnezeu. Vrajmasul insa, vazand ca sufletul nu mai e in Dumnezeu, il zdruncina si ii seamana liber in minte ce vrea el, goneste sufletul de la un gand la altul si astfel acesta isi pierde toata ziua in aceasta neoranduiala si nu poate vedea curat pe Domnul. (Sfantul Siluan Athonitul)

"Viaţa ta sufletească se împarte în mod distinct în două stări, între care există o profundă deosebire. O stare este aceea care înseamnă pace, bucurie, inimă largă şi deschisă; o alta e cea în care domină suferinţa, spaima, iar sufletul se simte în strâmtorare. Cea dintâi stare este rezultatul acordului desăvârşit dintre suflet şi legile Creatorului. La originea celei de-a doua stări stă încălcarea sfintelor sale porunci. Pot observa şi observ realmente cum în*cepe o stare sau alta. Presimt şi pe una, şi pe cealaltă. Ştiu ce se întâmplă întot*deauna: dacă stârpeşti de la început sămânţa născătoare de suferinţă şi strâm*torare, stârpeşti şi roadele ei, adică suferinţa şi strâmtorarea sufletului.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Când diavolul ni se află în inimă, simţim ceva ca o greutate ucigă*toare, neobişnuită, o pară de foc în piept şi în inimă; sufletul simte că ceva îl strânge şi că se întunecă; totul ne irită; simţim repulsie faţă de orice faptă bună; interpretăm anapoda orice cuvânt şi orice gest ale altora faţă de noi, vedem în ele porniri împotriva noastră, făcute cu rea intenţie, o lezare a onoarei şi de aceea nutrim faţă de ei ură adâncă, ucigaşă, gând de mânie şi răzbunare. „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 20). Sunt zile când duhul rău mă tulbură şi pe mine.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

http://imageshack.us/a/img199/3396/1yi6.jpg

Creştinul nu are nici un temei să ţină în inimă ură împotriva cuiva, ura fiind lucrul diavolului. Creştinul se cuvine să ţină în inimă numai dragoste. Şi fiindcă dragostea nu gândeşte răul, nu trebuie să poarte gând rău împotriva nimănui. Când nu am nici o dovadă în această privinţă, nu se cuvine să gândesc despre altul că e rău, trufaş sau altcumva. Să cred, bunăoară, că dacă îi voi arăta respect, el va cădea în trufie, sau dacă îi voi trece cu vederea o jignire, mă va jigni din nou sau îşi va bate joc de mine. Trebuie să nu lăsăm răul să se cuibărească în noi sub nici o formă. Iar răul pe care îl face ura poate fi, de cele mai multe ori, lesne descoperit.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Să purtăm în inimă doar dragostea!

Cum să procedăm atunci când rugăciunea nu-şi face loc în minte?
 

Dacă este vorba de rugăciunea de acasă, o puteţi amâna puţin, pentru câteva minute... Dacă nici după aceea nu-şi face loc, siliţi-vă să vă împliniţi pravila de rugăciune cu forţa, încordându-vă şi pentru a înţelege cele grăite, şi pentru a le simţi... Este ca atunci când pruncul nu vrea să se supună şi este luat de moţ şi cuminţit...
Metaniile pe lângă rugăciunea lui Iisus rămân la libera alegere şi la râvna voastră... Pentru greşelile mici faceţi închinăciune, iar pentru cele mari - metanie. Câte? Câte vrea sufletul, hotărând, totuşi, acest lucru o dată pentru totdeauna... Mai bine să vă rezervaţi timp pentru această rugăciune: un sfert de ceas, sau mai mult, sau mai puţin...
Toate cereţi-le de la Domnul cu supunere deplină faţă de El. Deprindeţi-vă să păziţi neîncetat pomenirea lui Dumnezeu.


(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi întelepte, traducere de Cristea Florentina, Editura Cartea Orodoxă, p. 306)

Sfinţii ascultă rugăciunile noastre şi primesc de la Dumnezeu puterea de a ne ajuta. Aceasta o ştie tot neamul cel creştinesc.
Părintele Roman, fiu duhovnicesc al părintelui Dosifei, mi-a povestit că, pe când era băiat în lume, a trebuit odată să traverseze Donul iarna şi calul lui a căzut într-o crăpătură deschisă în gheaţă şi se cufunda târând după el sub gheaţă şi sania. Atunci micuţul băiat a strigat: „Sfinte Nicolae, ajută-mă să scot calul afară!”, a tras de hamuri şi a izbutit să scoată calul şi sania de sub gheaţă.
Părintele Matvei, care era din acelaşi sat cu mine, păştea, fiind copil, ca şi proorocul David, oile tatălui său. Nu era mai înalt decât un berbec. Fratele lui mai mare lucra de cealaltă parte a unui câmp mare. Deodată, vede o haită de lupi năpustindu-se asupra lui Mişa - acesta era numele părintelui Matvei în lume, dar micuţul Mişa a strigat: „Sfinte Nicolae, ajută-mă!” şi de-abia a strigat că lupii au bătut în lături fară a face nici un rău nici lui, nici turmei. Multă vreme la noi în sat se râdea şi se spunea: „Mişa s-a speriat tare de lupi, dar Sfântul Nicolae l-a izbăvit pe el!”
Cunoaştem încă o mulţime de alte cazuri în care sfinţii au venit în ajutorul nostru, de îndată ce i-am chemat. Din aceasta se vede că toate cerurile ascultă rugăciunile noastre.


(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2000, pp. 146-147)

Dacă omul nu spune totul duhovnicului, calea sa e întortocheată şi nu duce la mântuire, dar cine spune totul acela merge drept în împărăţia cerurilor.
Un monah m-a întrebat: „Spune-mi, ce să fac să-mi îndrept viaţa mea?” îi plăcea să mănânce mult şi în afara soroacelor rânduite. I-am spus: „Scrie în fiecare zi cât ai mâncat şi ce ai gândit, iar seara citeşte-le duhovnicului”. El însă mi-a zis: „Nu pot să fac aceasta”. Şi aşa el n-a putut trece peste mica ruşine de a-şi mărturisi neputinţa şi de aceea nu s-a îndreptat şi a murit de dambla. Domnul să-i dea iertare fratelui nostru şi să ne păzească de asemenea moarte.
În Sfânta Taină [a Mărturisirii] Duhul Sfânt e cel ce lucrează prin duhovnic şi, atunci când vine de la duhovnic, sufletul simte înnoirea lui printr-un simţământ de pace şi iubire faţă de aproapele; dar dacă pleci de la duhovnic tulburat, aceasta înseamnă că te-ai mărturisit nesincer şi n-ai iertat din suflet fratelui tău greşeala lui.


(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2000, pp. 154-155)

Dacă voieşti să dobândeşti adevărata linişte sufletească, ascultă-L pe Domnul, Care ne-a poruncit: Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29). Vezi ce ne porunceşte Domnul să deprindem mai mult - smerenia şi blândeţea, căci numai ele ne pot odihni, însă ştiinţa aceasta nu se dobândeşte dintr-odată, nici într-o singură zi sau an, ci de-a lungul timpului, prin silirea de sine şi cu ajutorul lui Dumnezeu.
Să nu ai niciun necaz şi să dobândeşti dintr-odată liniştea sunt nişte lucruri cu totul imposibile; când vom birui toate patimile noastre, când vom nimici mândria şi vom dobândi smerenia, atunci vom căpăta şi liniştea, căci şi Domnul ne-a poruncit să învăţăm de la El blândeţea şi smerenia, pentru dobândirea liniştii.
(Ne vorbesc Staretii de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2007, p. 142)

Pr. Petroniu Tănase despre Duhul iubirii de sine
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/1...11fvf11cia.jpg


Este un duh al răutăţii, o înţelegere strâmbă a purtării omului faţă de aproapele, un abuz asupra lui, folosindu-l ca unealtă şi mijloc de profit personal.

Duhul iubirii de sine este altceva decât stăpânirea cea rânduită de Dumnezeu, față de care tot omul trebuie să se supună (Rom. 13, 1). Este un duh al răutăţii, o înţelegere strâmbă a purtării omului faţă de aproapele, un abuz asupra lui, folosindu-l ca unealtă şi mijloc de profit personal. Mântuitorul Hristos arată că acest duh este al păgânilor şi cu totul străin de duhul Evangheliei, învăţând astfel pe ucenicii Săi: „Cine dintre voi vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru; şi cine vrea să fie întâi, să vă fie slugă. Precum și Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-și dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 26-28). Ceea ce a şi arătat cu fapta, spălând picioarele ucenicilor şi dându-Şi viaţa pentru mântuirea noastră. De unde înţelegem că adevărata stăpânire nu este profitoare, ci slujitoare, slujire a aproapelui cu dragoste, până la dăruirea vieţii pentru mântuirea lui.

Omul are o mare valoare, este chipul lui Dumnezeu şi valorează cât însuşi chipul pe care-l poartă; este răscumpărat cu scump sângele lui Hristos şi valorează cât preţul acestui sânge. De aceea, slujirea omului este o mare cinste, pentru că este slujire a lui Dumnezeu Însuşi. „Ceea ce aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut”, va zice Domnul la Înfricoşătoarea Judecată (Matei 25, 40).
Slujirea aproapelui este poruncă evanghelică, faptă de mare cinste, desăvârşită cale de mântuire. Duhul de stăpânire, care înjoseşte pe om şi-l coboară în rândul lucrurilor, ne lipseşte dintr-o dată de toate aceste trei. El este strâns legat cu duhul grijirii de multe. Într-adevăr, când toată grija omului este îndreptată spre cele materiale, este firesc ca şi omul să fie transformat în unealtă sau bun material, care nu valorează mai mult decât profitul pe care-l aduce.



(Protos. Petroniu Tănase, Ușile pocăinței, Editura Trinitas, p. 47-48)

Există și o direcție a rugăciunii: de obicei ne orientăm către răsărit, pentru că avem cunoștință de faptul că din partea răsăritului se va arăta Fiul Omului, ca un fulger, atunci când va veni să-i învieze pe toți și să-i judece. Rugăciunea cea mai puternică este aceea care este însoțită de post. Nu de mult s-a citit în biserici o Evanghelie despre un copil demonizat, pe care Sfinții Apostoli, la rugămintea tatălui copilului, nu fuseseră în stare să-l vindece. Întrebat, după aceea, de către ei: Noi de ce n-am putut, Învățătorule, să-l vindecăm? li s-a spus că Acest neam de demoni nu poate fi scos decât cu post și rugăciune. De obicei rugăciunea trebuie asociată cu postul și, din acest punct de vedere, chiar din viața obișnuită, este bine ca, dimineața, rugăciunea să fie făcută înainte de micul dejun. Aceasta presupune și o stare de post; minimă, dar este. Pentru că stomacul îmbuibat nu este prielnic rugăciunii. Asta o știm din practică. Este foarte important ca rugăciunea să fie însoțită de credință, credința însemnând și participarea intelectului de care v-am vorbit, adică o rugăciune conștientă de ceea ce poate ea.
(Mitropolitul Bartolomeu Anania, Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieții, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 16-17)

Cum trebuie făcută rugăciunea ca să fie bineprimită de Dumnezeu?
Rugăciunea să fie făcută cu inimă curată, adică liberă de păcatul de moarte sau, cel puțin, cuprinsă de dorința cinstită de pocăință. Inima curată înseamnă a fi liber nu numai de orice legătură păcătoasă, ci și de orice dragoste pentru tot ceea ce nu este plăcut lui Dumnezeu. Cel ce nu are inimă curată nu are destulă putere să-și ridice gândul spre Dumnezeu pentru că, îndată ce începe să se roage, îi năvălesc în gând închipuirile păcătoase cumplitele aduceri aminte și îi încătușează mintea de pământ... Știm că pe păcătoși Dumnezeu nu-i ascultă... (Ioan 9, 31), fiindcă este drept a-l înlătura de la bunătățile dumnezeiești pe cel ce nu se supune voii Sale. Dar și un păcătos poate nădăjdui să fie auzit de Dumnezeu, dacă se căiește cu tot dinadinsul de greșelile sale. (Luca 18, 13)
(Despre rugăciune, Editura Doxologia, Iași, 2009, p. 22)

Suferina este un dar trimis de Dumnezeu. Prin suferinţă ne cumpărăm veşnicia. Suferinţa înseamnă iubirea lui Dumnezeu... Când suferim să zicem: "Îţi mulţumesc, Doamne, fiindcă prin această suferinţă, Tu ceri ceva mai mult de la mine, ceva mai puternic, mai sfânt". Domnul să dea gândului şi minţii noastre lărgime, astfel încât, în suferinţă şi în încercare, să nu ne mai săturăm să rostim: «Îţi mulţumesc, Doamne, îţi mulţumesc!». Astfel, printr-o înfruntare bună, suferinţa şi greutatea dispar.
Oare poate omul duhovnicesc să se plângă din cauza unei suferinţe? Nicidecum! Ci va zice: A "Slavă Ţie, Dumnezeule!". În astfel de clipe grele se zideşte omul duhovnicesc pe sine. Atunci oamenii, apropiindu-se de cel suferind, se folosesc duhovniceşte. Da! în loc să-l mângâie ei pe bolnav, îi mângâie însuşi bolnavul pe ei..." „}ncercarea pe care o înfruntăm cu mulţumire şi doxologie către Dumnezeu ni se socoteşte ca mucenicie, ne face părtaşi cununilor, împreună cu mucenicii."


(Părintele Eusebiu Giannakakis, Să coborâm cerul în inimile noastre, Editura Doxologia, Iaşi,2014, p.17)

Păcatele nu se spun ci se spovedesc
 

- Părinte, duhovnicul poate fi consultat sau căutat şi în afara spovedaniei? - Da, şi e bine. Sunt lucruri care se spun numai la spovedanie, pentru că păcatele nu se spun, ci se spovedesc - e o vorbă care-mi place foarte mult. Duhovnicul poate fi consultat în chestiuni generale şi în afară de spovedanie. Pentru că nu trebuie neapărat să creăm un cadru de spovedanie ca să rezolvăm nişte chestiuni care nu trebuie rezolvate neapărat în spovedanie.
(Întâmpinări, Interviuri cu Părintele Teofil Părăian, realizate de Sabin Vodă, Editua Sophia, București, 2000, p. 28)

Nu te lăsa amăgit că vei face mâine ce n-ai făcut azi
Nu te lăsa amăgit, lucrătorule fără de minte, cu gândul că vei face mâine ce n-ai făcut azi, căci nu-ți va fi ție de ajuns o zi pentru a achita complet datoria pe care o ai față de Stăpânul ei.

Nouă oamenilor nu ne este cu putință, zice cineva, a petrece cu pietate o singură zi din viață, dacă nu vom cugeta că aceasta este ultima pe care o mai apucăm.


(Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, Editura Amarcord Timișoara - 2000, p.150)

Sfântul Ioan Scărarul despre importanţa Tainei Spovedaniei
Dezgoleşte-ţi, dezgolește-ţi rana în faţa doctorului şi nu te ruşina. A mea e buba, părinte, a mea e rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit, şi nu din a altuia. Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!

Mergi la mărturisire şi cu purtarea şi cu chipul, şi cu gândul, ca un osândit, plecându-te spre pământ şi dacă se poate udând cu lacrimi picioarele doctorului şi judecătorului ca ale lui Hristos.



(Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.4, cap. 56, în Filocalia, vol. IX, p. 110,111)

Domnului cu: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu mântuieşte-ne pe noi?"
 

De ce ne adresăm Maicii


O rugăm pe Maica Domnului să ne mântuiască, iar Maica Domnului Îl roagă pe Fiul ei, Care are această putere. Şi Acela îi face hatârul, pentru că o iubeşte mult pe Maica Sa.


- Gheronda, cineva ne-a întrebat : De vreme ce mântuirea noastră în mâinile lui Dumnezeu, de ce ne adresăm ei: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu mântuieşte-ne pe noi", atunci când o chemăm în rugăciune? .
- Să presupunem că o femeie este vecină cu mama unui ministru. Pe care o roagă să o ajute să-i găsească un loc de muncă pentru copilul ei. Vecina se arată binevoitoare, însă nu-i va găsi ea însăşi locul de muncă, ci-l va ruga pe fiul ei, care ca ministru, are această posibilitate şi va face hatârul mamei sale. Tot aşa şi noi, o rugăm pe Maica Domnului să ne mântuiască, iar Maica Domnului Îl roagă pe Fiul ei, Care are această putere. Şi Acela îi face hatârul, pentru că o iubeşte mult pe Maica Sa.
(Cuviosul Paisie Aghioritul – Despre rugăciune, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2013, p. 82)

Ce facem în cazul în care omul s-a îndrăgostit de un catolic?
Ce să facem, din iubire acela va trece la ortodoxie, îi cununăm şi gata. Nu este o problemă asta, este o problemă simplă să treci la ortodoxie din iubire. Să ţinem cont că de obicei ne îndrăgostim de cine nu trebuie, adică de cineva care nu ne împărtăşeşte dragostea.
Este adevărat că se mai întâmplă, putem crede că nu este de la Dumnezeu această iubire sau că nu este de folos sufletului nostru sau că nu iubim cu adevărat. Putem să credem că n-ai fost atent când ai ales. Trebuie puţină meditaţie, trebuie văzut cine eşti, observată potrivirea, iar pe urmă te îndrăgosteşti. Căci îndrăgostirea nu trebuie să fie doar aşa, orbeşte, adică vezi şi te îndrăgosteşti imediat, ci mai este şi reflecţie, mai studiezi un pic persoana care îţi place.
(Părintele Nicolae Tănase, Sotul ideal, sotia ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, p. 76)

Clevetirea este vorbirea de rău împotriva fratelui, nefiind el de faţă, cu scopul de a-l ponegri măcar de sunt şi adevărate cele spuse (după cuvântul Sfântului Vasile cel Mare). Clevetirea este o fărădelege şi o mare nedreptate pe care o facem împotriva aproapelui. Porunca dumnezeiască spune: „Să iubeşti pe aproapele tău ca însuţi pe tine!”. Deci noi dacă vorbim de rău pe fratele nostru de aceeaşi credinţă, oare mai putem zice că iubim pe aproapele nostru? Însă unii dintre noi poate vor căuta să se îndrepteze zicând: „Dacă spun ce este adevărat, oare fac vreo nedreptate cuiva? Cu asta doară nu răpesc nici averea şi nici dregătoria nimănui. Nu am gând rău ca să-i fac vătămare, când vorbesc de cineva. Dimpotrivă, eu caut să-l folosesc, arătându-i neputinţele şi lipsurile, cu durere de inimă!”. Cam aşa caută să se apere cei care clevetesc pe fraţii şi pe vecinii lor. Dar iată ce ne spun Sfinţii Părinţi pentru asta: Când zugrăveşti către alţii greşalele fratelui tău, pricinuieşti o pagubă negrăit de mare, chiar dacă spui adevărul şi chiar când faci aceasta frăţeşte, din compătimire, fară să ai scop a-i face vreo vătămare.
(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine... Opere complete, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 369)

Viermele băuturii lucrează mocnit, însă merge în plin spre distrugere
 

Să mai fie ştiut şi aceasta, că otrava care se adună în trup din multă băutură, nu stă degeaba nici o clipă. Ea lucrează pe nesimţite ca şi viermii în lemn. Ea atacă organele cele mai gingaşe ale trupului (mai ales plămânii, stomacul, ficatul şi creierii). Dar omul nu pricepe aceasta decât atunci când îl ruinează desăvârşit. Viermele băuturii lucrează mocnit, însă merge în plin spre distrugere. Pot să treacă 5, uneori 10 şi chiar 20 de ani până când se iveşte boala. Însă boala nu vine singură, ci vine mai totdeauna însoţită de alte două sau trei boli grele. Atunci nu mai este vindecare, căci toţi doctorii spun că bolile care se ivesc din alte pricini, se pot vindeca prin leacuri sau prin operaţii, însă cele care se ivesc din băutură, nu mai au sfârşit decât la moarte. (Sfântul Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine... Opere complete, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 368)

Nimeni nu poate să se elibereze de răul febrei dacă nu se supune prescripţiilor doctorului înţelept. De asemenea şi cârmaciul, trăind în sărăcie pe mare, nu poate să îndrepte spre port corabia sa fără vânturi prielnice. Tot astfel şi sufletul: dacă nu spală toate murdăriile lui prin toate poruncile dumnezeieşti, nu poate să ajungă cu bine la portul sigur pentru că nu are harul Sfântului Duh să îl conducă.
(Sfântul Maxim Grecul, Viaţa şi cuvinte de folos, Traducere de Florentina Cristea, Editura Bunavestire, Galaţi, 2002, p. 43)

Cuvinte din Pateric potrivite pentru cei căzuţi în înşelarea "înduhovnicirii egoiste" şi trec în aceste zile prin experienţa delirului mistic sezonier:

Un frate oarecare l-a întrebat pe un părinte, zicând: cum şi în ce chip este, părinte, dragostea de fraţi? Dar nedragostea? Răspuns-a lui bătrânul, zicând: dragostea de fraţi, aceasta este, fiule: să îndemni pururea şi să înveţi şi să povăţui şi pe fratele tău, mai ales pe cel mai tânăr şi de curând călugărit, la calea mântuirii şi spre faptele cele bune, folositoare şi plăcute lui Dumnezeu şi să mângâi pe cel necăjit, supărat şi deznădăjduit, să cercetezi pe cel bolnav şi să adăposteşti pe cel străin. Aceasta este dragostea frăţească şi acestea sunt, fiule, faptele dragostei frăţeşti. Iar nedragostea frăţească, aceasta este: a nu purta grijă pentru cercetarea, îndemnarea, învăţătura şi povăţuirea celor mai tineri spre calea mântuirii şi spre faptele cele bune şi folositoare şi plăcute lui Dumnezeu şi a nu mângâia, după putinţa ta, pe cel scârbit, supărat şi deznădăjduit, a nu odihni pe cel străin, a nu cerceta pe cel bolnav, ci numai de sine şi pentru sine a te îngriji. Cel ce face acestea, este iubitor de sine, nu de fraţi. Aceasta este, fiule, nedragostea de fraţi, pentru care Dumnezeu ridică şi ia darul Său de la purtătorii în zadar ai cinului şi numelui călugăresc.

***

Un frate l-a întrebat pe un părinte oarecare, zicând: pentru ce, părinte, acum fraţii care se ostenesc prin pustie şi prin mânăstiri, nu pot câştiga darurile lui Dumnezeu precum câştigau părinţii cei de demult? Răspuns-a lui bătrânul, zicând: fiule, părinţii cei de demult aveau dragostea frăţească cea desăvârşită şi fiecare ridica în sus, spre cer, pe fratele său. Acum, fiindcă s-a stins dragostea între preoţi fiecare îl trage în jos pe fratele său, şi pentru aceea nu câştigă fraţii noştri darul lui Dumnezeu ca părinţii cei de demult.

***

Un frate l-a întrebat pe un bătrân oarecare, zicând: părinte, sunt doi fraţi şi unul dintr-înşii şade cu tăcere în chilia sa şi posteşte cu mare înfrânare toată săptămâna şi mult lucru lucrează în toate zilele. Celălalt slujeşte bolnavilor în bolniţă cu osârdie şi silinţă. Deci, al cărui lucru dintre aceşti doi fraţi este mai iubit şi mai primit de Dumnezeu? Răspuns-a bătrânul: cel ce şade cu tăcere în chilia lui şi multă rugăciune face şi posteşte şase zile, dar nu are dragoste şi milostenie către fraţi, şi de s-ar spânzura de nările lui, nu poate să fie asemenea celui ce slujeşte bolnavilor.

***

Ziceau bătrânii că ceea ce este al aproapelui trebuie fiecare să simtă şi să pătimească împreună cu el întru toate, să se bucure împreună şi să plângă împreună. Şi aşa să se afle, ca şi cum ar fi purtat trupul aceluia, precum este scris: un trup suntem întru Hristos. Şi iarăşi: a celor ce au crezut, inima era una singură.

***

Un pustnic aflând un om îndrăcit şi care nu putea să postească, s-a rugat lui Dumnezeu să se mute la dânsul dracul şi acela să se slobozească. L-a ascultat deci Dumnezeu şi a intrat dracul în pustnic, depărtându-se de la omul acela. Iar pustnicul fiind îngreuiat de drac, răbda nevoindu-se în post şi rugăciune. După puţine zile, pentru dragostea lui, mai mult a izgonit Dumnezeu şi de la dânsul dracul.

***
Zis-a un bătrân oarecare: fiilor, eu niciodată, din tinereţile mele, n-am vrut să mă folosesc numai pe mine, iar pe fratele meu să-l las nefolosit. Totdeauna m-am silit după putinţa mea, ca să-l folosesc pe fratele meu întâi şi apoi pe mine, ştiind că folosul fratelui meu este roada mea.

***

A fost ponegrit un frate la mănăstire că curveşte şi plecând s-a dus la avva Antonie. Şi venind fraţii din chinovie să-l îngrijească şi să-l ia, zicând: ai făcut aşa. El se apăra zicând: n-am făcut aşa ceva. Şi era acolo din întâmplare avva Pafnutie zis Kefalas, care le-a zis această pildă:
Am văzut pe malul râului un om împotmolit până la genunchi, şi venind alţii să-i dea mâna l-au înfundat până la grumaz.
Atunci le-a spus avva Antonie despre avva Pafnutie: Iată un om de-adevăratelea, în stare să vindece şi să mântuie suflete. Iar ei au încuviinţat cuvântul bătrânului, făcând metanie. Şi îndemnaţi de părinţi au luat fratele în chinovie.

***

A mai spus avva Antonie: de la aproapele vine şi viaţa şi moartea. Că dacă ne câştigăm aproapele, îl câştigăm pe Dumnezeu; dar dacă ne smintim aproapele păcătuim faţă de Hristos.

***

Avva Antonie a zis: într-o zi în care ședeam așezat lângă Avva Arfat, o fecioară a venit la noi și spuse: Părinte am postit două sute de săptămâni, mâncând doar la șase zile, am învățat pe derost Noul și Vechiul Testament, ce-ar mai trebui să fac?”. Zis-a bătrânul:”Disprețul este pentru tine ca onoarea?”. Ea spuse: ”Nu”, ”Pierderea ca și câștigul, străinii ca și părinții, sărăcia ca și bogăția?”. Ea zise:”Nu”. Bătrânul hotărî: ”Deci nu ai postit mâncând la șase zile, nici nu ai învățat Noul și Vechiul Testament, ci te amăgești singură. Du-te și muncește pentru că n-ai nicio virtute.

Şi mai sunt o grămadă.....

Povestirile sunt minunate, fără îndoială.

Mai știam una, care îmi plăcea, despre un frate care ațipea în timpul slujbei, în biserică. Un altul a zis că dacă-l vede așa, îi pune capul pe genunchii săi, să îl odihnească.

Sunt și alte povestiri, care pot exemplifica dreapta socoteală.

Ar trebui să ne cercetăm fiecare, cu sinceritate, pentru a nu ne amăgi.

Multumim mult , Mihailc , si te astept cu drag si aici : http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ead.php?t=5749

Cu mare drag, Cristian, doar că acolo nu-mi dau seama repede care au mai fost postate, ca să nu ne repetăm. Sau nu-i o problemă dacă mai bisăm câteo pildă?

Asta sa fie singura noastra "greseala " !:1:
Slava lui Dumnezeu pentru toate !

Până la lacrimi mi-e milă de oamenii care nu cunosc pe Domnul, care nu cunosc milostivirea Lui. Dar nouă Domnul ni S-a arătat prin Duhul Sfânt, şi noi vieţuim în lumina sfintelor Sale porunci.
Lucru minunat: harul mi-a dat să înţeleg că toţi oamenii care iubesc pe Dumnezeu şi păzesc poruncile Lui sunt plini de lumină şi asemenea Domnului; dar cei ce se împotrivesc lui Dumnezeu sunt plini de întuneric şi asemenea vrăjmaşului.
E şi firesc aceasta. Domnul e Lumină (I Ioan 1, 5) şi El luminează pe robii Săi, dar cei ce slujesc vrăjmaşului au primit de la el întunericul.
Am cunoscut odată un băieţel. Era ca un înger: ascultător, conştiincios şi blând, alb şi îmbujorat la faţă, cu ochi luminoşi, adânci, buni şi liniştiţi. Dar când a crescut, a început să trăiască în necurăţie şi a pierdut harul dumnezeiesc; iar când a ajuns la treizeci de ani semăna în acelaşi timp cu un om şi cu un demon, cu o fiară sălbatică şi un tâlhar, şi toată înfăţişarea lui era aspră şi înfricoşătoare.
Am cunoscut şi o fată foarte frumoasă, cu o faţă atât de luminoasă şi plăcută, că multe fete pizmuiau frumuseţea ei. Dar păcatele au făcut-o să piardă harul, şi abia de te mai puteai uita la ea.
Dar am văzut şi altceva. Am văzut oameni care veneau în monahism cu feţe urâţite de păcate şi de patimi dar care prin pocăinţă şi printr-o viaţă cucernică s-au schimbat şi au ajuns foarte plăcuţi la vedere.
Odată Domnul mi-a dat să văd la Vechiul Russikon un ieromonah duhovnic la vremea mărturisirii, în chipul lui Hristos. Stătea în picioare în locul în care se ascultă mărturisirile strălucind în chip negrăit şi, deşi părul său era cu totul alb din pricina vârstei înaintate, faţa lui era frumoasă şi tânără, ca a unui băiat. Am văzut un asemenea chip la un episcop în timpul Liturghiei. L-am văzut aşa şi pe părintele Ioan din Kronştadt, care prin fire era la înfăţişare un om obişnuit, dar prin harul lui Dumnezeu faţa sa strălucea ca un Înger şi voiai să te uiţi la ea. Astfel, păcatul urâţeşte pe om, dar harul îl face frumos.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, pp. 102-103)

Pr. Sofian Boghiu despre Taina Spovedaniei
 

Spovedania este ca o baie în care ne spălăm de toate întinăciunile lăuntrice, sufleteşti. Ştiţi dumneavoastră, dacă cineva, fiind murdar, nu s-ar spăla măcar o săptămână, cred că ar mirosi foarte urât ! Dar, dacă măcar un an nu s-ar spăla ? Sunt unii oameni care nu se spovedesc ani de zile ! Dacă nu s-ar spăla ani de zile, cred că ar trebui să stea multe zile să-şi cureţe mizeria de pe trupul omenesc, aşa de mult s-ar aduna mucegaiul şi putrezirea materiei pe trupul lor nespălat ! Cam aşa se întâmplă cu Sfânta Spovedanie ! Sunt persoane care se îngrijesc cu regularitate, însă sunt unii, care nu se spovedesc cu anii. Am întâlnit persoane care treizeci de ani nu s-au spovedit; alţii, bătrâni de 80 de ani, atunci au venit să se spovedească. Cât a trebuit să sufere acest suflet omenesc, ca şi poată să-şi pârască toate păcatele făcute în toată viaţa lui ! În cartea lui Iov este acest cuvânt : Dacă ar fi viaţa omului numai de o zi, nu ar fi fără de păcat! Noi facem păcate şi cu gura, vorbind vorbe netrebnice, şi cu ochii, privind ce nu trebuie să privim, şi cu urechile, auzind ce nu trebuie să auzim. Cu toate simţurile noastre suntem infectaţi de aceste răutăţi, de aceste lucruri urâte care spurcă lăuntrul nostru. Şi cum aţi mai auzit, trupul nostru este numit templu al Duhului Sfânt, Biserica Dumnezeului Celui viu. Acest templu al Duhului Sfânt trebuie păstrat în curăţenie pentru că în el locuieşte Duhul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt. Dacă în fiecare zi ne întinam, ne spurcam viaţa cu tot felul de păcate şi patimi, acest lăuntru al nostru cum mai arăta înaintea lui Dumnezeu, Cel atotsfinţit şi atotcurat? De aceea este nevoie de această spălare lăuntrică, care se face prin Sfânta Spovedanie. Este însuşi Taina lacrimilor. Pentru că, aşa cum prin Sfântul Botez ne curăţim prin apă sfinţită a Botezului, tot aşa în cursul vieţii noastre, cu lacrimi spălăm sufletul de păcatele noastre. Este această Taină a Pocăinţei, a regretului, a părerii de rău de tot ceea ce am făcut în viaţă până în clipa în care ne botezăm, prin " botezul lacrimilor şi al sfintei căinţe ". De aceea taina aceasta este mare. Dacă luăm Sfânta Împărtăşanie fără Spovedanie, riscăm să fim pedepsiţi de Dumnezeu, pentru că am îndrăznit că, în acest vas urât şi murdar, care a devenit trupul nostru, să punem acest mărgăritar de mare preţ, Sfânta Împărtăşanie, Care este Trupul tainic al Domnului nostru Iisus Hristos.

- Părinte, ati spus că în vremea rugăciunii trebuie să evităm să aducem în mintea noastră diferite imagini din viața lui Hristos etc. De ce?
- Pentru ca să nu ne înşele diavolul cu închipuirile. Imaginaţia este bună, este o putere mare, dacă se pune în valoare. Unii oameni pot vedea, de pildă, un peisaj, iar după un an să-şi aducă aminte de el exact aşa cum este şi să-l zugrăvească. Aceasta este o aptitudine pe care Dumnezeu o dă omului, dar diavolul o exploatează. Cei care se înşeală, orice văd sau citesc şi le închipuie cum vor ei şi după aceea această imagine închipuită o cred ca realitate. Ca să fie ajutați au nevoie, sărmanii, de multă supraveghere, pentru că diavolul mereu îi înşeală.
De aceea, cel care are o imaginaţie bogată din fire, trebuie să-şi facă probleme atunci când i se spune că nu gândeşte bine şi să-şi pună semne de întrebare gândului său. Am cunoscut o femeie simplă care se ruga mereu şi-L ruga pe Hristos să i Se arate în această viață, mai ales că nu-L va vedea, precum spunea ea, în cealaltă. Şi într-adevăr, Hristos i S-a arătat în timpul împărtăşirii înlăuntrul Sfântului Potir ca un Prunc, cu părul plin de sânge, după care a dispărut şi astfel a putut să se împărtăşească. După întâmplarea aceasta diavolul a început s-o chinuiască cu gândul că este ceva. Apoi a început s-o chinuiască cu închipuirea şi îi prezenta mereu filme cinematografice. Când am ieşit odată în lume, am găsit-o într-o casă şi am auzit închipuirile ei ce le spunea bărbaţilor şi femeilor care erau adunaţi acolo. Mult m-am chinuit s-o aduc la liman. Singura soluţie a fost să-i dau o scuturătură bună înaintea tuturor, ca să se facă cunoscute înşelările ei şi să se smerească.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. III-Nevointă duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 229-230)

Da, dacă ierţi, Dumnezeu te iartă
 

Dacă Dumnezeu mă iartă în măsura în care iert, atunci ca să mă ierte nu trebuie neapărat să mă schimb? Ajunge să iert la rândul meu?
Da, dacă ierţi, Dumnezeu te iartă. În Patericul Egiptean se povesteşte o întâmplare. A murit un frate care era cunoscut ca fiind foarte nepăsător. Se mai îmbăta, glumea, nu-şi făcea pravila. Şi iată că s-a apropiat ziua să moară. Fratele era bucuros, liniştit, fericit. S-au apropiat Bătrânii, care ştiau ce înseamnă o astfel de moarte, pentru că omul păcătos înaintea morţii este panicat, este speriat..., şi l-au întrebat: „Frate, ce eşti aşa bucuros, ce eşti aşa vesel? Mergi la Dumnezeu la judecată şi noi te ştim că nu prea te-ai îngrijit de rânduiala călugărească... Ce pricini ai să te bucuri?" Fratele a zis: „E, Părinţilor, eu toată viaţa mea una am păzit, pentru că s-a zis: nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; şi acum aştept să mă duc la Dumnezeul meu ca să facă ceea ce a zis, pentru că eu nu am judecat pe nimeni în viaţa mea." Şi Părinţii au zis: „Bine a făcut fratele nostru şi drept este cuvântul lui". Aşa să facem şi noi. Păi, dacă aşa a zis Mântuitorul, ce-o mai sucim? Dacă nu judecăm, avem nădejde de mântuire mai mult decât pentru oricare altă nevoinţă, pentru că El nu a zis: „Precum postiţi, aşa vi se va ierta; precum vă rugaţi, aşa vi se va ierta, ci precum iertaţi, aşa vi se va ierta". Este virtutea care ne dă cea mai mare nădejde dintre toate, pentru că Hristos a revenit obsedant cu făgăduinţa că o va răsplăti cu iertare. Aşa că, să îndrăznim, dacă am iertat, să îndrăznim să cerem de la Dumnezeu iertare. Dar inima singură simte asta. Începe să simtă mila lui Dumnezeu, începe să simtă dragostea lui Dumnezeu. În măsura în care iartă, omul începe să-l vadă pe Dumnezeu milostiv, bun. (Nimeni nu poate ierta fără ca mai întâi să-şi schimbe omul lăuntric, fără să-şi înăbuşe egoismul şi răutatea din sine. Omul firesc nu iartă, el din instinct se apără şi se îndreptăţeşte, şi chiar atacă pentru a se păstra pe sine, ca un animal. Iertarea este cu putinţă doar în Duhul Sfânt, Care se agoniseşte printr-o lucrare neîncetată - chiar dacă nevăzută în afară -, este o însuşire a noii făpturi în Hristos).
(Ieromonah Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, ediția a doua, Editura Cathisma, București, 2006, pp. 103-104)

- Părinte, dacă prind vrăjile, atunci cum se dezleagă ele?
- Prin pocăinţă şi spovedanie. De aceea trebuie ca mai întâi să se afle pricina pentru care au prins vrăjile, să-şi înţeleagă omul greşeala, să se pocăiască şi să se spovedească. Câţi nu vin acolo la Colibă chinuiţi pentru că li s-au făcut vrăji, şi-mi spun: „Fă rugăciune, ca să mă uşurez de chin!”. Îmi cer ajutorul fără să caute şi să afle de unde a început răul, ca să-l îndrepte. Adică să afle în ce au greşit de au prins vrăjile, iar apoi să se pocăiască, să se spovedească, pentru ca să le înceteze chinul.
(Cuviosul Paisie Aghioritul – Nevoinţă duhovnicească, vol. III, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 204)

Care este icoana unei căsătorii desăvârşite?
Ei, aceasta este o problemă complicată. Pentru ca o căsătorie să fie desăvârşită, trebuie să respecte cele 11 reguli canonice ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Acesta, în secolul al IV-lea, sesiza ce ar trebui să facă o familie pentru ca să existe această tendinţă şi această stare de desăvârşire. Iată câteva dintre aceste reguli:
- să nu se ia neamuri în căsătorie;
- să se învoiască tinerii, adică să nu fie obligaţi de altcineva;
- părinţii să fie de acord cu căsătoria;
- băiatul şi fata să nu stea necăsătoriţi până la o vârstă înaintată;
- mirele şi mireasa să se spovedească şi să se împărtăşească înainte de nuntă;
- în ziua nunţii, mirele şi mireasa, naşii lor şi părinţii lor să asculte Sfânta Liturghie în Sfânta Biserică;
- nunta nu se face cu lăutari, cu muzică;
- mirii nu se împreună decât numai după o zi şi o noapte de la nuntă, întrucât Cununia este o Sfântă Taină;
- în toată vremea căsniciei, creştinii trebuie să nu se împreune Lunea, Miercurea, Vinerea, Sâmbăta şi Duminica, ci numai Marţea şi Joia, exceptând Sfintele Posturi.
(Părintele Nicolae Tănase, Sotul ideal, sotia ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, pp. 95-96)

O reţetă a Sf. Efrem Sirul pentru opt boli ale sufletului Cele opt gânduri din care vine tot ce-i rău şi din care omul nostru lăuntric se îmbolnăveşte adânc şi de moarte sunt următoarele: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginţi, mânia, întristarea nepotrivită, trândăvirea, slava deşartă, trufia. Tocmai acestea poartă război cu fiecare om.

Şi tu, fiule, dacă vrei să birui lăcomia pântecelui, să îndrăgesti înfrânarea, să ai frică de Dumnezeu, şi vei birui. Dacă vrei să birui curvia, să îndrăgeşti privegherea şi însetarea, să te gândeşti întotdeauna la moarte şi sa nu stai niciodata de vorbă cu femeile, şi vei birui.

Dacă vrei să birui iubirea de arginţi, să îndrageşti neagonisirea şi necheltuirea.

Dacă vrei să birui mânia, să ţii minte cum Domnul nostru Iisus Hristos nu S-a mâniat pe evrei, cu tot răul pe care I l-au făcut, ci chiar S-a rugat pentru ei.

Dacă vrei să birui întristarea nepotrivită, să nu te mâhneşti nicicând pentru cele vremelnice, ci dacă te vor răni cu vorba, sau nu îţi vor da pace, sau te vor necinsti, nu te întrista, ci, dimpotrivă, bucură-te. Întristează-te doar când păcătuieşti, dar şi aici să păstrezi măsura, ca să nu cazi în deznădejde şi să pieri.

Dacă vrei să birui trândăvirea, îndeletniceşte-te macar o scurtă vreme cu vreo rucodelie, sau citeşte, sau roagă-te deseori.

Dacă vrei să birui slava deşartă, să nu iubeşti laudele, nici cinstirile, nici hainele bune, nici şederea pe locurile de frunte, nici întâietăţile, ci, dimpotrivă, să te bucuri atunci când eşti ocărât şi defaimat în chip mincinos, şi să te mustri pe tine însuţi, zicându-ţi că eşti mai păcătos decât orice om.

Dacă vrei să birui trufia, orice ai face, să nu zici că lucrul acela s-a făcut cu puterile tale, ci fie că posteşti, fie că petreci vremea în priveghere, fie că dormi pe pământul gol sau îngenunchezi adesea făcând metanii, să spui: “Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu acoperământul lui Dumnezeu se face aceasta, nu cu puterea mea”…

Nimic nu poate fi mai simplu şi accesibil decât această reţetă a lui Efrem împotriva celor opt boli ale sufletului – iar pentru ca ea să fie mai puternică şi mai eficace, adaugă rugăciunea aceluiaşi Efrem: “Doamne şi Stăpânul vieţii mele! Duhul trândăvirii, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie, iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei daruieşte-mi mie, slugii Tale.”

Extras din Reţetar duhovnicesc sau doctorie duhovnicească adunată din lume”, Ed. Sophia

Te atacă gânduri de curvie . . . ?
 

Îmi scrii că te atacă gânduri de curvie şi că din rugăciune nu primeşti acea mângâiere şi căldură de odinioară. Să te sileşti la rugăciune ca şi înainte, să nu te răceşti şi nici să deznădăjduiești. Chiar dacă ești uneori biruită de gânduri, iarăşi să strigi cu râvnă înfocată şi osârdie către Domnul şi cu duh de smerenie şi nădejde în milostivirea Lui, să continui obişnuitele rugăciuni de acasă şi din biserică, lăsându-te cu totul în voia lui Dumnezeu. Să păzeşti conştiinţa şi ochii, să ai frica lui Dumnezeu, să cugeți mai des la moarte, la înfricoşata Judecată şi la faptul că, dacă acum nu te vei îndrepta spre o viaţă bineplăcută Domnului, atunci, mai târziu vei slăbi cu totul în cele ale binelui. Împotriva gândurilor de curvie să te înarmezi cu înfrânarea de la hrană şi somn, să cauţi să fii mereu în lucru, iar mai presus de toate să ai oricând şi în orice smerenie, mustrare de sine şi să nu judeci pe nimeni. (Sfântul Cuvios Ambrozie de la Optina)

Cum vom dobândi căldura în rugăciune?
 

Prin luptă și răbdare, prin acestea două va via în noi rugăciunea fierbinte. Se cere timp și osteneală multă, însă să nu ne împuținăm sufletește, să nu ne obosim, să nu ne îngreunăm! Osteneala noastră, dacă este sistematică și stăruitoare, mai devreme sau mai târziu va fi oricum încununată de succes. Va primi coroană nu datorită nouă, ci datorită milei nemărginite a lui Dumnezeu.

Limba noastră este bine să se obișnuiască cu rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluește-mă!” sau cu oricare altă rugăciune scurtă, cu mintea adunată în inimă. Luptați-vă ca să provocați în inima voastră, ca să spun așa, o mică rană! Truda voastră susținută o va crea pe aceasta în scurt timp. Atunci Domnul o va răsplăti cu rugăciunea Lui harismatică.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Călăuzire către viața duhovniceacă, Editura Egumenița, Atena, 2004, p. 52)

Poate ca nu foarte multe mesaje ne sunt de folos pe forumul nostru, dar unele sunt o adevarata binecuvantare. Daca omul ar sti ce-i foloseste, nu si-ar mai bate capul in polemici inutile (oricum, am observat ca smintitul, mai usor sminteste pe altii, decat sa se intelepteasca pe sine, oricat de mult s-ar stradui altii), si ar alege pentru suflet, doar hrana cea plina de har, asa cum este acest mesaj, spre exemplu! Nimeni nu se va putea plange, ca nu i-au trecut prin fata ochilor si vorbe de duh... Daca le va pastra cu grija in camara sufletului, va putea intr-o zi sa faca diferenta intre ce era si ce poate deveni prin putina osteneala. Daca nu, Dumnezeu inca mai trimite "mesaje", prin cine crede El de cuviinta si asteapta rabdator sa auzim chemarea!...

Intelept si de folos cuvant , frate Culai !
Un cuvand intelept bun pentru acest thread , dar si pentru celalalt thread "cuvant pentru suflet "(http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=16604 ).
Doamne ajuta !