Puterea unui bărbat
 

Puterea unui bărbat nu stă în umerii săi largi, ci în lungimea brațelor cu care te îmbrățișează.
Puterea unui bărbat nu stă în puterea vocii sale, ci în cuvintele blânde pe care știe să le șoptească.
Puterea unui bărbat nu stă în mulțimea prietenilor, ci în cât de prieten știe să fie cu copiii lui.
Puterea unui bărbat nu stă în cât de mult este respectat la serviciu, ci în cât este de respectat acasă.
Puterea unui bărbat nu stă în cât de puternic lovește, ci în cât de blând știe să atingă.
Puterea unui bărbat nu stă în părul de pe piept, ci în inima… din pieptul sau.
Puterea unui bărbat nu stă în numărul de femei care îl iubesc, ci în capacitatea de a fi loial unei singure femei.
Puterea unui bărbat nu stă în greutățile pe care le poate ridica, ci în poverile pe care le poate duce!

Cu cat semeni mai multa dragoste, cu atat se inmulteste mai mult
 

Sa spunem ca un taran are un saculet de samanta, pe care o seamana. Apoi aduna rodul si umple un saculet mai mare. Semanand apoi samanta din acest saculet, va umple un sac intreg. Iar cand aduna multa samanta si o seamana, va umple un hambar. Pe cand, daca pastreaza samanta in saculet si nu o seamana, samanta va face viermi. Trebuie sa arunce samanta in pamant ca sa incolteasca, sa creasca si sa faca rod.
Tot astfel se intampla si cu dragostea. Dragostea, ca sa se inmulteeasca, trebuie sa o daruiesti. Insa cel care nu da chiar si putina dragoste pe care o are, seamana cu cel care are un pumn de samanta, dar o pastreaza si nu o seamana. Acesta este robul cel viclean, care a ascuns talantul.
Vei primi dragoste potrivit cu dragostea pe care o vei darui. Daca nu daruiesti dragoste, nu vei primi dragoste.
Vezi, mama daruieste continuu copiilor ei, dar si primeste continuu de la ei, dragostea ei crescand mereu. Insa daca cerem dragostea celorlalti numai pentru noi insine si vrem ca toti sa ne dea, iar cand facem un bine ne gandim la rasplata, atunci nu avem o dragoste pretioasa, ci una ieftina. Atunci ne instrainam de Dumnezeu si nu primim dragoste nici de la Dumnezeu, nici de la oameni.

Cei cu dragoste lumeasca se cearta care dintre ei sa inhate mai multa dragoste pentru sine. Cati insa au dragostea cea pretioasa, cea duhovniceasca, se cearta care dintre ei sa daruiasca celuilalt mai multa dragoste. Ei iubesc fara sa se gandeasca daca sunt sau nu iubiti de ceilalti, nici nu cer celorlalti sa-i iubeasca. Vor doar sa daruiasca si sa li se daruiasca, fara a vrea sa li se dea ceva sau sa li se daruiasca cineva. Oamenii acestia sunt iubiti de toti, dar cel mai mult de Dumnezeu, cu Care se si inrudesc.

Dragostea fara a lua ceva in schimb! Sa nu facem fapte bune ca sa primim binecuvantari. Sa cultivam dragostea cea nobila, cea pretioasa, pe care o are Dumnezeu, iar nu dragostea cea lumeasca si ieftina, cea plina de toata neputinta omeneasca.
Parintele Paisie Aghioritul despre Dragostea catre aproapele

SOARELE S-AR STINGE DACA N-AR MAI IUBI NIMENI.“

Doua povestioare :
 

Adevăr sau minciună

Un tânăr l-a întrebat pe duhovnicul său:
- Aş vrea să cunosc cât mai multe despre credinţă şi religie. Am citit multe cărţi, dar nu ştiu care sunt adevărate şi care nu. Unele spun într-un fel, celelalte altfel, eu ce să mai cred?
- Fiule, cea mai mare ispită este cea care îţi încearcă credinţa cu tot felul de cuvinte frumos spuse, dar golite de duh. Ţi-ar plăcea ca cineva să-ţi dăruiască un măr tare, frumos, dar când vrei să-l mănânci să vezi că înăuntru-i tot viermănos şi stricat? Ar fi mărul acela bun de ceva? Aşa sunt şi unele cărţi: ţin mintea ocupată cu tot felul de idei, dar nu hrănesc şi sufletul.
Citeşte cât mai mult, dar caută să fii asemenea albinelor, ce trec din floare în floare şi culeg doar nectarul, nu şi alte lucruri inutile. Culege şi tu, la rândul tău, nectarul cărţilor, caută ce-i folositor în ele şi, de vei ştii să găseşti adevărul în cărţi, vei ştii să-l găseşti şi în viaţă.
Păgânii spun că credinţa nu este logică. Dar, de fapt, credinţa este mai presus de logică. Mintea noastră judecă după cele lumeşti şi nici pe acestea nu-i în stare să le cuprindă. Cele cereşti nu pot fi găsite astfel. Nu căuta cu mintea ceea ce trebuie să cauţi cu sufletul, fiindcă cele ale sufletului numai cu sufletul le poţi afla. Şi ţine minte: degeaba citeşti despre credinţă, dacă nu trăieşti în credinţă!

http://img9.imageshack.us/img9/6788/qekj.jpg

GANDUL CEL BUN, GANDUL CEL RAU - Cuviosul Paisie Aghioritul

Un gând curat, bun, are mai mare putere decât orice nevoinţă. Un tânăr oarecare, de pildă, este războit de diavolul cu gânduri necurate şi face prive*gheri, postiri, posturi de trei zile ca să se slobozească de ele. Insă un gând curat ce îl va aduce are putere mai mare decât privegherile şi postirile pe care le face şi îl ajută mai eficient.

- Părinte, atunci când spuneţi “gând curat” vă referiţi numai la subiecte speciale sau şi la cele mai generale?

- Şi la cele mai generale. Pentru că atunci când omul le vede pe toate cu
gânduri bune, se curăţă şi este dăruit cu dar de Dumnezeu. Cu gândurile de-a stânga judecă şi nedreptăţeşte pe ceilalţi, împiedică venirea harului dumnezeiesc şi lasă pe diavolul să lucreze liber în el.

http://img850.imageshack.us/img850/6038/q3vq.jpg

A fost odată un văduv care locuia împreună cu cele două fete ale sale care erau foarte curioase şi inteligente. Fetele îi puneau mereu multe întrebări… la unele ştia să le răspundă, la altele nu…
Cum îşi dorea să le ofere cea mai bună educaţie, într-o zi şi-a trimis fetele în vacanţă cu un înţelept. Înţeleptul ştia întotdeauna să le răspundă la întebările pe care ele le puneau. La un moment dat una dintre ele a a adus un fluture albastru pe care plănuia să îl folosească pentru a înşela înţeleptul.

- Ce vei face? o întrebă sora ei.

- O să ascund fluturele în mâinile mele şi o să întreb înţeleptul dacă e viu sau mort. Dacă va zice că e mort, îmi voi deschide mâinile şi îl voi lăsa să zboare. Dacă va zice că e viu îl voi strânge şi îl voi strivi. Şi astfel orice răspuns va avea, se va înşela.

Cele două fete au mers la înţelept şi l-au găsit meditând.

- Am aici un fluture albastru. Spune-mi înţeleptule, e viu sau mort?

Foarte calm, înţeleptul surâse şi îi zise:

- Depinde de tine… fiindcă e în mâinile tale.

Aşa este şi viaţa noastră, PREZENTUL şi VIITORUL nostru. Nu trebuie să învinovăţim pe nimeni când ceva nu merge: NOI suntem responsabili pentru ceea ce dobândim sau nu. NOI suntem singurii responsabili de GREŞELILE dar și de VICTORIILE noastre!

VIAŢA NOSTRĂ E ÎN MÂINILE NOSTRE, ca şi fluturele albastru. DE NOI DEPINDE SĂ ALEGEM CE VOM FACE CU EA!

Iubirea şi iertarea pot schimba orice suflet
 

Într-o casă sărăcăcioasă trăia odată o tânără de o frumuseţe răpitoare, împreună cu tatăl ei; frumuseţea exterioară era însă umbrită de cea interioară. Tânăra avea un suflet curat, inocent, plin de iubire pentru Dumnezeu, pentru semenii ei şi nu se trudea pentru a-şi menţine frumuseţea exterioară, pentru ea contând doar sufletul omului.


Spre deosebire de fiica sa, tatăl era un om morocănos, căruia nu îi convenea niciodată nimic şi era mereu pus pe ceartă. Văzând credinţa fetei, adesea izbucnea hulindu-l pe Dumnezeu sau bătându-şi joc de comportamentul singurei lui fiice. Într-o zi, înainte de a sosi vremea Sfintei Liturghii, fata gătea tocăniţă de legume. Nu terminase însă pregătirea ei, când toaca a bătut; neavând cui să îi lase în grijă tocăniţa, a lăsat-o şi a mers la biserică.

Vrăjmaşul diavol îi şopteşte viclean la ureche, îndemnând-o să plece înainte de terminarea slujbei.

- Eşti o fată săracă. Acele legume sunt unică hrană a ta şi a tatălui tău pe următoarele zile. Du-te acasă să vezi dacă nu cumva s-a prins mâncarea şi miroase urât... biserica nu pleacă nicăieri şi vei mai putea veni la slujbă şi altă dată.

Dându-şi seama de la cine vin gândurile, tânăra răspunde:

- Dumnezeu Care hrăneşte orice făptură a Sa va avea grijă şi de mâncarea mea.

După ce şi-a făcut semnul Sfintei Cruci, a ascultat cu atenţie slujba până la sfârşit. S-a întors acasă liniştită, cu pace în suflet dar când deschide uşa, minune mare: în loc de mirosul urât care ar fi fost normal din cauza mâncării arse, în aer plutea o mireasmă deosebită, nelumească. Uimită s-a întors în bucătărioară; ridicând ochii, vede un tânăr frumos, cu faţa strălucitoare şi cu o privire blândă care purta un veşmânt dumnezeiesc. Mâneca dreaptă îi era suflecată şi în mână ţinea o lingură cu care amestecă mâncarea. După puţin timp, minunatul bucătar gustă din mâncare iar apoi scoate din sânul său o batistă mică de unde ia nişte mirodenii şi le aruncă cruciş în oală.

Zâmbindu-i, îndată îşi desface aripile şi zboară spre Cer. Speriată, tânăra se întoarce spre răsărit şi începe să se roage lui Dumnezeu.

- Doamne, nevrednicia mea este mult prea mare... cine sunt eu pentru a-L trimite pe îngerul Tău să aibă grija mea? Îţi mulţumesc pentru iubirea Ta nemăsurată, îţi mulţumesc pentru purtarea Ta de grijă, îţi mulţumesc pentru că, deşi sunt o păcătoasă care nu merită să îţi fie fiică, m-ai primit în braţele Tale ocrotitoare.

În timp ce se ruga, se aud zgomote puternice afară; tatăl sosise acasă... o stare de nervozitate îl stăpânea determinându-l să urle şi să dea cu piciorul în tot ce îi ieşea în cale.

- Mi-e foame, vreau să mănânc! Se auzi vocea groasă şi impunătoare a bărbatului. Trânteşte uşa.

- Unde este mâncarea şi ce este cu mirosul acesta? Smerită, fata îi serveşte mâncarea fără să scoată nici o vorbă. Îndemnat de un gând rău, fără nici un motiv, tatăl izbucneşte când vede mâncarea din faţa lui.

- Eu nu mănânc o asemenea porcărie. Ridică vasul şi-l întoarce cu fața-n jos... vroia ca mâncarea să cadă pe podea, dar aceasta nu căzuse. Intrigat, aruncă cu putere farfuria în perete, dar în loc ca mâncarea să se împrăştie aceasta rămânea intactă la fel ca şi farfuria. Turbat de furie, o apucă strâns de braţe pe fiica lui:

- Ce ai făcut? Farmece?

- Eu.. eu...

- Ţi-am zis să nu te mai rogi Dumnezeului tău. Uite ce s-a întâmplat din vina ta. Precum o fiară, se îndreaptă spre camera fetei, dorind să rupă crucea ce se odihnea pe perete, însă când luă crucea în mână, o arsură cumplită îi cuprinde întreg trupul, făcându-l să se zvârcolească de durere. Tânăra, cu lacrimi în ochi, fuge în faţa singurei icoane pe care o avea, în afară de cruce, şi căzând în genunchi, se roagă duios.

- Dumnezeule, iartă-l, nu ştia ce face. Te rog, opreşte-i durerea sau dă-mi-o mie, dar nu îl lăsa să sufere aşa. Te rog, Doamne, fie-Ţi milă de el... suspinând uşor, continuă rugăciunea. Facă-se voia Ta şi iartă-mă pentru această îndrăzneală. Răspunsul îl primeşte îndată. O voce îi şoptea în suflet şi în minte să ia crucea care căzuse alături de tatăl ei şi să-l atingă cu ea. Fata a urmat vocea lui Dumnezeu şi durerea tatălui ei a dispărut. Fără a scoate vreo vorbă, acesta se ridică şi pleacă, lăsându-şi fată singură în cameră micuţă. După vreo două ore, se întoarce... ochii îi erau înlăcrimaţi iar în mână ţinea o micuţă icoană pe care o cumpărase din banii care îşi pusese în gând, înainte să-i cheltuiască pe băutură. Fata, care rămăsese în acelaşi loc, aşteptându-şi tatăl, îl priveşte uimită.

- Primeşte această iconiţă, fetiţa mea. Primeşte-mi şi iertarea.

- Nu am pentru ce să te iert, tăticule. Mulţumesc! Zise, îmbrăţişându-l bucuroasă.

- Vino în bucătărie, nu ai mâncat nimic. Mâncarea îşi păstrase dumnezeiasca mireasmă. Gustând din ea, o dulceaţă nespusă îi cuprinde, toate simţurile lor preschimbându-se şi dobândind ceva dumnezeiesc.

Iubirea şi iertarea sunt flori ale sufletului iar dacă ai aceste flori, poţi alunga iarna cumplită care îngheaţă multe inimi înveninându-le cu trufie, mâhnire, cruzime şi ură.

Dumnezeu să ne dea puterea de a ne scoate inimile din iarnă grea şi să sădim în ele florile atât de necesare udate de ploaia credinţei.! Să credem cu toată fiinţa noastră în Dumnezeu care toate le poate câte le voieşte.

"Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Matei 17, 21)

O poveste adevarata - http://ortodoxiatinerilor.ro/iubirea...anta-sot-sotie

Sfântul Ilie și soldatul ce înjura de cele sfinte
 

Sântul Ilie și soldatul ce înjura de cele sfinte


sursa: www.johnsanidopoulos.com


Apoi a văzut, dintr-o dată, în loc de un ofițer, așa cum a crezut că ar fi, un preot învăluit de o lumină strălucitoare, asemenea fulgerului.

Vorbind cu fratele Teoctist din Epir, la 20 iulie 1972, el m-a întrebat dacă am auzit de minunea care a avut loc în urmă cu cincisprezece ani, în Ioanina (Grecia), unui soldat care era rânduit să păzească cazarma. I-am spus că nu am auzit-o și i-am cerut să mi-o spună, ca s-o pot scrie, spre slava profetului Ilie.
Un soldat era staționat să păzească o baracă și la miezul nopții a auzit pașii unei persoane, care se apropia de el. Soldatul a crezut că era un ofițer care, așa cum se obișnuiește, venea să îl verifice. Soldatul a strigat: „Stai!” dar din nou, a auzit pașii apropiindu-se de el. Pentru a doua oară a strigat: „Stai! Cine-i acolo?” Cu arma în mână, nu a primit nici un răspuns. A fost apoi, forțat să spună: „Stai sau trag!”
De îndată ce a spus „trag”, arma i-a fost smulsă din mâini și a aterizat la aproximativ cincizeci de metri distanță. Apoi a văzut, dintr-o dată, în loc de un ofițer, așa cum a crezut că ar fi, un preot învăluit de o lumină strălucitoare, asemenea fulgerului. Când a văzut acest lucru, s-a înfricoșat foarte tare.
Preotul i-a spus: „Nu te teme, copilul meu, nu-ți fie frică, dar spune-mi, binecuvântatule, de ce hulești cele sfinte? Pe Hristos, pe Maica Domnului și pe Sfinți?”
Simțind remușcări, a început să plângă și și-a cerut iertare, spunând: „Iartă-mă, Părinte Sfinte, fac asta din cauza răutății mele și a multor ani petrecuți în obiceiuri rele. Iartă-mă!”
Sfântul i-a spus: „Trebuie să predici tuturor să se pocăiască și să nu hulească cele sfinte (în societatea românească, cea mai întâlnită hulire este înjuratul de cele sfinte). Să comunici acest lucru și în metropolă și tuturor. Chiar și ziarele ar trebui să publice acest lucru...”
Soldatul a răspuns: „Nu mă vor crede, Sfinte. Dar spune-mi, cine ești?”
„Eu sunt profetul Ilie. Și pentru ca oamenii să te creadă mai mult, le vei spune că în acea stâncă (și a arătat spre zonă), vor săpa și vor găsi o biserică veche de-a mea și deasupra ei, să construiască o biserică nouă”.
El a mers și a povestit acest lucru întregului oraș și întâmplarea fost publicată în toate ziarele locale. Mulți au crezut și ș-au schimbat viața. Asociația de brutari, care îl cinstesc pe profetul Ilie, ca și patron lor, a săpat în stânca ce a fost indicată și au descoperit o biserică veche, construind una nouă, deasupra ei, în cinstea Profetului Ilie.
Soldatul a schimbat multe vieți și a trăit restul vieții sale ca un model de un bun creștin.

(Călugărul Lazăr, de la Mănăstirea Dionysiou, Muntele Athos)

Un baiat cam de zece anisori era suparat foarte tare pe faptul ca niciodata nu castiga, atunci cand era chemat de ceilalti copii la jocul "sare piatra". In ce consta jocul acesta: ei puneau mai intai o piatra mai mica , apoi una mai mare, apoi un scaun de bucatarie, apoi un scaun cu speteaza si se straduiau sa sara peste ele.

Baiatul nostru desi ambitios nevoie mare nu putea sa sara mai sus decat sa treaca peste piatra mai mare. Cand ajungea la scaunul de bucatarie se impiedica, iar in scaunul cu speteaza mereu se lovea, iar ceilalti radeau de el.

Intr-o zi, dupa joaca, se duse la mama sa plangand. Ii povesti mamei sale cum se straduia sa sara cat mai sus, dar ca nu putea sa sara cat ceilalti, si ca, impiedicandu-se in scaune, toti radeau de el.

- Puiule draga, stai un pic sa vedem despre ce este vorba si nu te mai necaji...Ia spune-mi tu te rogi in fiecare seara?...
- Da mama ma rog...
- Si catre cine inalti tu rugaciunea?
- Pai catre Dumnezeu si sfinti...si catre ingeri...
- Si unde sunt acestia?
- Pai acolo sus in Cer, spuse copilul.
- Ei da! spuse mama sa... Noi parintii tai suntem sanatosi, la noi in familie este pace si liniste, avem bunastare?
- Da mama, avem toate astea! spuse micutul.
- Ei daca avem toate astea inseamna ca rugaciunile tale sunt ascultate si ca tu poti sari mult mai sus decat crezi. Fiindca unii oameni aici pe pamant pot sa sara sus peste pietre ori peste scaune, dar omul care se roaga poate sa sara pana sus la Cer.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Sfânta Maria Magdalena: primul ou de Paști
 

sursa: egliserusse.eu



Se spune că Sfânta a plecat din Ierusalim spre Roma să ceară dreptate împăratului Tiberiu pentru condamnarea nedreaptă pe care a făcut-o Pilat, apărând în fața împăratului cu un ou în mână...
Devenită "Apostolul apostolilor", după Înviere, Maria Magdalena a rămas cu ucenicii și cu Maica Domnului, împărtășindu-le bucuria. Aceasta a fost prezentă pe Muntele Măslinilor la Înălțare, așa cum a fost și în casa cu foișor în ziua Rusaliilor, când Duhul Sfânt S-a pogorât sub formă de limbi de foc (Fapte 2).
Se spune că Sfânta a plecat apoi din Ierusalim spre Roma să ceară dreptate împăratului Tiberiu pentru condamnarea nedreaptă pe care a făcut-o Pilat. Apărând în fața împăratului cu un ou în mână, așa cum era obiceiul de a se oferi în dar cu ocazia unei sărbători, i-a spus acestuia că după ce a suferit Patimile, Hristos a înviat, aducând tuturor oamenilor promisiunea învierii. Acesta i-a răspuns că este greu de crezut că se poate ridica cineva din moarte, aşa cum oul pe care l-a primit de la ea nu-şi poate schimba singur culoarea în roşu. Iar oul s-a colorat atunci în roșu.
Suveranul a ascultat cererea sa și l-a chemat pe Pilat, precum și pe arhiereii Ana și Caiafa.
Caiafa a murit pe drum, în Creta, în timp ce Ana a fost torturat, fiind închis într-o piele de bivol. Pilat, înfățișat tribunalului, a încercat să se justifice invocând presiunile exercitate de evrei și riscul unei rebeliuni împotriva autorității romane. Însă împăratul a rămas insensibil la scuzele sale și l-a aruncat în închisoare. Se spune că, urmărind un cerb în timpul unei partide de vânătoare, organizată nu departe de închisoare de către prietenii lui Pilat, împăratul a tras o săgeată care l-a nimerit pe Pilat drept în inimă...

Omul ipocrit
 

Dupa ce a muncit cateva ceasuri pe camp, un taran s-a asezat la umbra unui pom sa se odihneasca. Deodata, langa el a venit in zbor o rata salbatica si s-a oprit chiar alaturi, sa ciuguleasca boabele cazute pe ogor. Usor, taranul si-a scos caciula si - zdup! - a prins pasarea.

- Ce noroc pe capul meu, si-a zis. O sa fac un foc de vreascuri si o sa prajesc rata asta. Sa vezi ce buna o sa fie!

Dar in timp ce incerca sa scoata pasarea de sub caciula, aceasta se strecura repede pe langa mana omului si, ridicandu-se imediat in zbor, dusa a fost. Privind cu necaz dupa ea, taranul a mai zis:

- O, ce suflet bun am! Sper ca Dumnezeu sa vada cum m-am indurat de pasarea aceasta, dandu-i drumul, si sa ma rasplateasca pentru binele pe care l-am facut!

Oare ce rasplata ar fi meritat un asemenea om ? Cel ce incearca sa ascunda un pacat cu alt pacat, o minciuna cu alta minciuna, un rau cu alt rau, acela singur se pacaleste. Asa cum intunericul se alunga doar cu lumina, tot astfel raul nu poate fi alungat decat cu bine.

"Pacatul este nedreptate. Cine pacatuieste fie se nedreptateste pe sine, fie nedreptateste pe altul."

Un elev isprăvise liceul şi se pregătea a-şi continua studiile într-un oraş mare.
– Dumnezeu să-ţi ajute, dragul meu nepot, să poţi închide uşile! – îi zise, la despărţire, bunică-sa.
– Ce uşi, bunică dragă, doar n-o să mă fac portar, acum, după ce am isprăvit cu liceul?
– Pe unde vei merge, bagă de seamă să-ţi închizi mai întâi uşile urechilor tale! Să le închizi faţă de toate şoaptele şi ispitele Satanei!
Să-ţi închizi apoi uşile ochilor tăi! Să nu citeşti cărţi rele, pline de otravă şi să nu te duci nicăieri unde inima ta se poate otrăvi cu priveliştea ochilor!
Să-ţi închizi apoi uşa gurii tale, ascultând de sfatul Psalmistului: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire buzelor mele!“, gândindu-te neîncetat şi la cuvintele Mântuitorului că, pentru orice cuvânt nefolositor, omul va da seama în Ziua Judecăţii.
Şi, mai presus de toate, dragul meu, să-ţi închizi uşa inimii tale faţă de toate ispitele cele rele! Să o laşi deschisă numai pentru Domnul!
Aşa făcând, noroc mare vei avea în viaţă.
Preot IOSIF TRIFA

CINE ADUCE MÂNGÂIERE OMULUI?

Un om, prins în cumpenele cele mari ale vieţii, se gândea adânc: ,,Cine oare mă va mângâia pe mine, în ceasurile cele grele ale vieţii mele?”, şi cu acest gând a adormit.
În vis, i-a apărut un bărbat strălucitor şi mândru, care îi spuse:
- Eu te voi mângâia…
- Dar cine eşti tu?
- Eu sunt ştiinţa lumii acesteia.
Omul însă răspunse:
- Nu, nu mă poţi mângâia, căci adeseori te-am urmat şi mi-ai otrăvit cugetul şi sufletul.
Apoi, veni şi o femeia orgolioasă şi atrăgătoare care-i zise:
- Eu îţi voi putea aduce mângâiere.
- Dar tu, cine eşti?
- Eu sunt slava oamenilor…
Omul acoperindu-şi faţa să nu o mai vadă, îi spuse:
- O, te-am ascultat de multe ori, şi numai rău mi-ai pricinuit. Pleacă din faţa mea!
A mai venit apoi şi un bărbat voinic, strălucitor, cu haină aurită, având în mână un buzdugan cu pietre scumpe care i-a spus:
- Eu te voi putea mângâia…
- Dar tu, cine mai eşti?
- Eu sunt Banul – Averea – Puterea.
- Piei din faţa mea, căci tu mi-ai adus cele mai multe şi grele suferinţe…
După ce plecă şi aceasta, apăru şi o femeie umilă, îmbrăcată simplu şi cuviincios, dar care răspândea o lumină cerească şi o binecuvântată pace, care-i spuse cu glas cald şi blajin:
- Eu sunt Credinţa, şi glas bun îţi aduc de la Cel Ce m-a trimis: ,,Veniţi la Mine toţi cei necăjiţi şi împovăraţi, şi vă voi mângâia, căci jugul Meu e dulce şi sarcina Mea uşoară…”
Omul se deşteptă, şi după câteva clipe de gândire îşi zise: Da, tu singură grăieşti adevărul, pe tine te voi urma.
Şi într-adevăr, Credinţa i-a adus omului mângâiere în întreaga sa viaţă şi l-a însoţit până la mormânt.

Povestea curcubeului
 

Cu mult timp in urma, la inceputul timpurilor, culorile lumii s-au certat. Fiecare dintre ele pretindea ca era cea mai buna, cea mai frumoasa, cea mai importanta, cea mai folositoare, cea mai iubita.

Verdele spuse: “Uitati-va la iarba, frunze si copaci. In mod evident vedeti si voi ca sunt cea mai importanta culoare. Sunt culoarea vietii si a sperantei. Uitati-va in jur si o sa vedeti ca sunt peste tot”.

Albastrul l-a intrerupt si exclama: “Ganditi-va la cer si la mare. Apa sta la baza vietii si fara mine nu ar exista cerul albastru. Fara mine nu ar exista nimic!”

Galbenul rase: “Eu sunt luminos si cald, iar tu esti atat de serios. De fiecare data cand te uiti la o narcisa galbena sau la o floarea-soarelui zambesti. Soarele, luna si stelele sunt galbene, frumusetea mea este atat de evidenta incat oricine ma vede ramane uimit.”

Portocaliul incepu sa se laude: ” Eu sunt culoarea mancarurilor sanatoase ce dau putere. Morcovul, portocala si dovleacul au multe vitamine. Si atunci cand portocaliul umple cerul, la rasarit sau la apus, frumusetea mea este atat de evidenta incat toti cei ce ma vad se opresc sa ma priveasca cu admiratie si uimire.”

Ei bine, rosul incepu sa strige: “Eu sunt conducatorul intregii vieti. Sangele este rosu si sangele inseamna viata. Eu sunt culoarea pasiunii si a iubirii.”

Violetul se ridica in picioare si era foarte inalt. El vorbi dand foarte multa importanta spuselor sale: “Eu sunt culoarea imperiala si a regilor. Oamenii puternici intotdeauna m-au ales pe mine deoarece eu sunt culoarea puterii si a intelepciunii.”

La sfarsit, cu o voce joasa si timida, Indigoul spuse: “Cu greu ma observati, insa desi sunt tacut, fara mine nu ati fi nimic. Aveti nevoie de mine pentru echilibru si contrast si pentru liniste interioara.”

Argumentarile au continuat, fiecare culoare in parte laudandu-se, ridicandu-se in slavi si certandu-se. Fiecare in parte considera ca este perfectiunea intruchipata. In timp ce se certau din ce in ce mai tare, un fulger puternic lumina cerul. Incepu sa tune si sa ploua cu galeata. Culorile tremurara de frica si se stransera in brate pentru a se linisti si proteja una pe alta.

Apoi ploaia incepu sa vorbeasca: “Voi, culorilor, sunteti atat de nesabuite. Va certati care este cea mai buna, fiecare incercand sa fie deasupra celorlate. Nu intelegeti ca fiecare in parte ati fost facute cu un scop special, fiecare este unica si diferita? Luati-va de maini si urmati-ma!”
Facand ce le spuse ploaia, culorile se apropiara si se luara de maini. “De acum incolo”, zise ploaia, “cand ploua, fiecare dintre voi se va intinde de-a lungul cerului intr-un superb semicerc colorat. Curcubeul va fi un semn al pacii si al sperantei.”

Astfel, oameni buni, de fiecare data cand ploaia curata pamantul, cautati un curcubeu pe intinsul cerului.
Cand apare, tineti minte ca fiecare dintre voi este special.
LASATI CULORILE CURCUBEULUI SA VA REAMINTEASCA SA VA APRECIATI PE VOI INSIVA SI PE CEI DIN JUR!

Gandul cel bun
 

Indreptandu-se spre casa, un taran a gasit la marginea drumului, pe camp, un sac plin cu porumb. Uitandu-se el de jur-imprejur, s-a hotarat sa-l ia acasa, fiindca i-ar fi prins tare bine si, oricum, nu-l vedea nimeni. S-a mai uitat o data inainte, inapoi, in dreapta si in stanga si s-a apleacat sa ia sacul.

Dar, deodata, s-a oprit, amintindu-si ca, intr-o singura directie, nu s-a uitat: in sus. Privind cerul, lasa acolo sacul si, zambind, isi continua linistit drumul spre casa, spunandu-si:

- Multumesc, Doamne, ca mi-ai dat gandul cel bun. E drept ca as avea mare nevoie de un sac cu porumb, dar mai mult am nevoie de un cuget curat si linistit. Cu siguranta ca vreun vecin din sat nu a putut duce prea mult deodata si se va intoarce dupa sac. Daca l-as fi luat nu m-ar fi vazut nici un om, dar m-ar fi vazut Dumnezeu.

"Ma straduiesc sa am un cuget curat inaintea lui Dumnezeu si inaintea oamenilor."

Satul cuviosilor
 

Un rau vijelios despartea doua sate cu oameni diferiti. Cei care traiau de-a dreapta raului erau considerati sfinti, fiindca – spuneau ei - lucrau numai fapte bune, erau credinciosi, tineau posturile si faceau milostenie, a zecea parte din venitul lor o duceau la biserica. Iar de-a stanga era "satul pacatosilor”, cu oameni lenesi, cam cheflii, care nu prea mergeau pe la biserica si nu tineau poruncile cum trebuie.

Intr-una din zile, se lasa deasupra celor doua sate un nor negru inspaimantator si incepu intr-o clipa o furtuna cum nimeni nu mai vazuse. Se mai linisti un pic furtuna, mai incetara tunetele si fulgerele si ce sa vezi!? Raul incepu sa se umfle vazand cu ochii si inunda gospodariile. Dar ca un facut s-a inundat doar "satul cuviosilor”, nu si cel ,,al pacatosilor”. Multe case ale celor care se credeau sfinti s-au stricat, multe animale s-au inecat si cu multa paguba s-au trezit prin gospodariile lor.

Dupa ce Dumnezeu a dat soare si toate lucrurile s-au linistit, cuviosii au inceputa sa-si puna intrebarea, cum de satul pacatosilor a scapat de inundatie, iar ei s-au trezit cu atata paguba. Unul dintre satenii cuviosi, cunoscut pentru intelepciunea sa, dori sa cerceteze acestea si facu un drum pana la rau. Acolo intalni pe oarecare din satul pacatosilor, il saluta si intra cu el in vorba. Acela i-o lua inainte cu vorba si zise:

- Ce ati crezut, ca daca duceti viata cuvioasa este suficient sa nu va ploua? Eu cam stiu de ce satul vostru a fost inundat si al nostru nu!
- Pai care ar fi motivul?
- Motivul este acesta: ca oricat de smerit esti, de cuminte, de ascultator fata de poruncile lui Dumnezeu, mantuirea nu trebuie lucrata doar pentru tine.
- Pai ne ajutam intre noi, vrem sa ne mantuim sufletele cu totii, spuse "cuviosul”.
- Asa este, va ajutati intre voi, spuse "pacatosul” apasand pe ultimele doua cuvinte. Dar raul acesta nu l-ati mai trecut spre noi de cativa ani buni! Sa veniti aici si sa ne spuneti si noua cuvantul lui Dumnezeu si sa ne invatati viata cuvioasa. De aceea v-a dat Dumnezeu inundatia, fiindca ne-ati lasat sa ne pierdem sufletele desi suntem vecini...
- Pai atunci haidem sa facem pace, spuse sateanul "cuvios”, intinzand mana pacatosului. Si fie ca odata cu aceasta mana intinsa, sa facem din doua sate o singura comuna si impreuna sa ne mantuim!
- Bine ai grait frate! spuse "pacatosul”. Caci mantuirea nu e pentru un om, ci pentru noi toti. Eu gandesc asa, ca omul oricat ar fi de pacatos, se poate apleca dintr-odata spre viata cuvioasa. Sa-L lasam asadar pe Dumnezeu, ca de azi inainte, sa dea soare si ploaie peste amandoua satele, ca impreuna sa suferim si cele bune si cele rele. Si tot impreuna sa ne pregatim pentru dorita intalnire cu Domnul, atunci cand El ne va chema la El sa ne spuna, daca suntem mantuiti sau nu.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Minunea bucatii de lemn din Sfanta Cruce
 

Un prieten al unui paralitic trebuia sa faca un drum la Ierusalim. Afland aceasta, paraliticul l-a rugat asa:

- Daca mergi acolo, negresit sa-mi iei o bucata din Sfanta Cruce, ca am auzit ca prin acesta s-au facut mii si mii de minunate vindecari...

- Sigur prietene, voi cauta sa-ti aduc, i-a spus tanarul, dupa care a plecat la drum.

Numai ca fiind prins cu negustoria si cu alte probleme a uitat cu totul de prietenul sau paralizat. Avand drum lung pana acasa si avand timp sa se gandeasca la una si la alta tanarul isi aduse aminte si de paralitic. Dar ce sa mai faca? Ierusalimul era hat, departe, astfel ca se opri undeva pe drum, rupse o bucata de lemn dintr-un gard si pe aceea mai tarziu i-a dat-o prietenului sau.

Paraliticul vazand bucata de lemn a strans-o la piept si era nedespartit de ea. Si rugandu-se fierbinte si cu lacrimi a inceput incet-incet sa-si revina din boala sa, iar peste o vreme s-a ridicat din patul sau spre slava lui Dumnezeu, sanatos facandu-se.

Iar prietenul sau nici pana in ziua de azi nu i-a spus ca aceea nu era bucata din Sfanta Cruce, bucurandu-se in taina de cat de mare este puterea credintei in Bunul Dumnezeu.
Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Legenda florii de nu-mă-uita:
 

Mulţumit de frumuseţile împrăştiate pe pământ, de mâna sa puternică şi creatoare, Dumnezeu se plimba uitându-se la toate, cu o înduioşare părintească. Toate mulţumite, se plecau înaintea Domnului şi ziceau: “Doamne, cu toate ne-ai înzestrat. Dă-ne şi nouă nume, precum ai dat primului om şi soţiei sale.” Iar Dumnezeu le zise: “Fie după cum cereţi, şi pe rând fiecare primi numele ce Creatorul îi dete şi toate vesele, se chemau între ele şi-şi răspundeau, iar Dumnezeu îşi urmă înainte plimbarea.
În mijlocul acestor cugete, Dumnezeu se opri, auzind un glas de durere şi plângere, ridicându-se spre el: “Cine plânge? Cine este nedreptăţit în mijlocul dreptăţii şi iubirii?” şi plecându-şi Dumnezeu privirea, zări înaintea lui o mica şi neînsemnată floare albastră ce plângea cu o durere aşa de mare, încât Părintele-a-Toate simţi milă pentru această floare pierdută şi uitată printre toate. “De ce plângi? Spune, căci lacrimi nu voi decât in ochiul celor ce vor greşi şi mă vor uita.” “Doamne şi părinte, uitată am fost de tine. Toate au nume, numai eu singură n-am primit pe al meu.” “Ei bine, te vei numi Nu-mă-uita. Tu vei servi celor ce se vor iubi şi nu se vor uita.”
Şi floarea surâdea şi micul ochi albastru mulţumea şi se închina lui Dumnezeu, care plecă mai departe zicând: “Va veni un timp, când mâna omenească nici te va mai sădi, nici te va mai culege şi oamenii te vor călca în picioare, precum vor călca peste inimile lor, fără a-şi mai aduce aminte că ceea ce odată s-a iubit nu trebuie a se uita şi ura va ţine loc mare în viaţa omului şi mă vor uita şi pe mine, precum te-am uitat eu pe tine, căci omul va fi cel dintâi, care va aduce pe pământ ura, crima şi uitarea şi capăt la toate va fi moartea.”
( Legende Româneşti )

Ca şi Domnul Hristos
 

O mamă obişnuia să vorbească adesea copiilor ei despre suferinţa Domnului Hristos. Le zicea:
- "Să ştim să suferim şi noi ca El, şi El ne va ajuta să scăpăm de suferinţă".
Şi mai ales, despre drumul calvarului le vorbea mama lor.
Copiii ascultau - şi se minunau.
Într-o zi, unul din ei se îmbolnăvi.
Mama îl puse în pat - şi fiindcă îl durea capul - îi puse pe frunte o bucată de pânză înmuiată în oţet.
Lăsându-l singur, mama îi spuse să stea liniştit şi se va face sănătos.
După puţin, mama intră din nou în odaie ca să ia ceva. Dar se opri în prag, şi privi spre copil, mirată.
Copilul ridicase pânza de pe frunte şi o sugea.
Mama îi zise:
- "Ce faci?"
El răspunse:
- "Fac ca şi Domnul Hristos: beau oţet, - să sufăr ca El…”
Mama îşi simţi obrazul plin de lacrimi. Veni la el şi-l mângâie, zicându-i:
- "Te vei face sănătos mai degrabă, copilul meu.” Şi, într-adevăr, peste puţin, copilul s-a făcut sănătos.

Fiul cel nerecunoscător
 

Spunea unul din cei adunaţi acolo:
"Aţi auzit ce-a făcut acel fiu nerecunoscător?" Şi povesti aşa:
- "Cu toate că tatăl său l-a iubit peste măsură de mult şi l-a încărcat cu toate bunătăţile, el l-a asuprit mereu, până ce acum l-a legat, l-a bătut şi l-a alungat din casă, scuipându-l şi batjocorindu-l...”
Toţi cei de faţă, într-un glas, strigară:
- "Împotriva unui asemenea fiu, ar trebui să sărim toţi - şi să-l ucidem cu pietre."
Un credincios, care tăcuse până atunci, grăi:
- "Drept e, asemenea faptă este spre pedeapsă, - dar, iubiţii mei, mai înainte de a lua piatra să dăm în el cred că ar fi bine să aruncăm asupra noastră înşine.”
Miraţi, ceilalţi întrebară:
- "Cum? De ce?"
Omul răspunse cu durere:
- "Fiindcă şi noi avem un tată care ne iubeşte peste măsură şi ne încarcă cu toate bunătăţile, şi la fel ca fiul cel nerecunoscător facem şi noi: Îl asuprim, Îl batem, Îl legăm, Îl scuipăm şi-L alungăm prin faptele noastre. Este, ştim prea bine, Domnul nostru Iisus Hristos, ai cărui fii nerecunoscători suntem noi... Aşa că, mai întâi, asupra noastră piatra..."
Cei de faţă căzură în grea tăcere, ţinându-şi capetele aplecate şi încruntându-şi frunţile.

Cele trei cuvinte
 

Odată, un călugăr pios, care dorea să-şi îmbunătăţească necontenit viaţa duhovnicească, căzu în adâncă rugăciune şi ceru lui Dumnezeu să-i dea cuvânt de poruncă:
- "Doamne, spune-mi ce trebuie să fac, pentru a-Ţi împlini mai desăvârşit voia?"
Avu atunci călugărul o vedenie în vis, aşa. Văzu pe peretele chiliei lui în lumină de aur aceste trei cuvinte:
"Crede, împlineşte, foloseşte".
A doua zi, călugărul stătu la cugetare asupra acestor trei cuvinte prin care Dumnezeu îi răspundea la chemare.
Dar nu putea înţelege totul.
Atunci, în altă noapte, glasul lui Dumnezeu se făcu auzit duhului călugărului.
Zise aşa: Crede tot ceea ce ţi-am făcut cunoscut, împlineşte toate poruncile ce ţi-am dat şi foloseşte toate mijloacele de sfinţire pe care le-am statornicit pentru mântuirea ta.
Şi de-atunci, călugărul acela duse o viaţă intru totul plăcută lui Dumnezeu.

Cuget neînţelept
 

Un preot trecea, într-o zi, pe un drum de ţarină.
Un sătean necredincios îşi bătea boii - şi zbiera tot felul de înjurături.
Preotul îi zise:
- „De ce te osândeşti la pedeapsa veşnică?"
Omul necredincios îi răspunse:
- "Eu nu pot crede, părinte, în acestea... Căci dacă Dumnezeu a hotărât să mă scape, ori ce-aş face rău, voi fi mântuit. Şi, dimpotrivă, dacă a hotărât să fiu osândit, - orice aş face bun, degeaba este ... "
Atunci preotul îi zise:
- "Dacă este aşa cum zici, - atunci de ce te mai duci la câmp să ari şi să sameni? .. "
Omul rămase în tăcere. Părintele zise:
- "Dacă ar fi adevărat ce ai spus, atunci oricât ai ara, şi ai sămăna, dacă Dumnezeu a hotărât să nu se facă, degeaba-i munca ta, - şi, dimpotrivă, dacă Dumnezeu a hotărât să se facă, atunci nu mai e nevoie să ari şi să sameni".
Omul rămase iar fără răspuns, şi părintele grăi:
- "Nu, prietene... Dumnezeu îţi dă roadă numai dacă tu vei munci pământul - şi tot aşa, El nu-ţi va da mântuirea decât dacă îi ţii în seamă poruncile - şi nu duci o viaţă ticăloasă ... "
De atunci, omul acela s-a înţelepţit...

Nu te-ai rugat niciodată ca să ţi se dea smerenie?
 

Cereţi şi voi acest lucru de la Domnul, cu rugăciune şi cu post, şi fiţi siguri că veţi primi. Dacă nu o cereţi, nu o veţi lua. Şi dacă nu o luaţi, nu puteţi trece pe acest drum. Şi să ştiţi că acesta este singurul drum care duce la viaţă. Vedeţi, acesta care a luat inimă înfrântă şi smerită, de mulţi ani cere de la Dumnezeu şi abia acum a dobândit-o. Uitaţi-vă la el cum merge!




După câteva zile, Nifon a avut o vedenie. Se făcea un drum larg care ducea spre răsărit şi pe care-l păzeau o mulţime de bărbaţi negri înarmaţi cu suliţe şi nu lăsau pe nimeni să treacă. La începutul drumului se înghesuiau o mulţime de oameni, dar nu inaintau pentru că se temeau de acei negri. Între oameni se afla şi Nifon şi se întreba cum ar putea trece pe drum fără primejdie. Cum stăteau ei nedumeriţi neştiind ce să facă, a apărut un bărbat îmbrăcat în alb şi s-a oprit lângă ei.
- Ce-i cu frica aceasta care vă stăpâneşte pe toţi? a întrebat el.
- Ne temem de negrii aceia, au răspuns ei.
- Şi tu de ce nu mergi? s-a adresat lui Nifon.
- De aceeaşi frică, a răspuns el.
- Nu te-ai rugat niciodată ca să ţi se dea smerenie?
- Ba da, necontenit cer acest lucru de la Dumnezeu.
- Ei atunci iată că ţi-a trimis-o! Vezi minunea? Şi vedea ca şi cum îngerul i-a deschis pieptul şi i-ar fi scos inima înaintea tuturor. A aruncat-o la pământ şi i-a pus alta în loc.
- Mergi acum pe drum, i-a poruncit îngerul.
Negrii vor fi neputincioşi la trecerea ta şi nu se va atinge de tine nici unul.
Atunci mulţimea a rugat pe înger:
- Fă şi cu noi, rugămu-te, cum ai făcut cu el, ca să putem merge fără împiedicare pe acest drum.
- Cereţi şi voi acest lucru de la Domnul, cu rugăciune şi cu post, şi fiţi siguri că veţi primi. Dacă nu o cereţi, nu o veţi lua. Şi dacă nu o luaţi, nu puteţi trece pe acest drum. Şi să ştiţi că acesta este singurul drum care duce la viaţă. Vedeţi, acesta care a luat inimă înfrântă şi smerită, de mulţi ani cere de la Dumnezeu şi abia acum a dobândit-o. Uitaţi-vă la el cum merge!
Şi întorcându-şi privirile, l-au văzut străbătând drumul fără nici o împiedicare. A ajuns la prima strajă unde erau doi negri, care, cum l-au văzut, şi-au scos săbiile împotriva lui. Dar mâinile lor dintr-o dată au înţepenit şi el a trecut netulburat. A ajuns la a doua strajă, pe care a trecut-o în acelaşi chip. Tot aşa şi cu a treia şi cu a patra şi cu toate celelalte.
După puţin timp a ajuns la un loc unde era adunată o mulţime mare de negri. Cum l-au văzut, toţi s-au repezit asupra lui să-l lovească, dar au rămas înlemniţi şi neputincioşi. Erau aşa de mulţi, încât fericitul Nifon, negăsind nici un loc de trecere, a început pe unii să-i împingă şi peste alţii să calce, ca să-şi deschidă drum. "Cine a adunat aici atâţia blestemaţi, ca să ne închidă calea şi să nu mergem la viaţă?" a strigat el. Şi pe când îl priveau toţi cu uimire, el a străbătut drumul până la capăt.
Când a dispărut vedenia şi Nifon şi-a venit în sine, era nedumerit ce să însemneze toate acestea. Dar Duhul Sfânt i-a luminat mintea şi l-a ajutat să înţeleagă. "Vrei să înţelegi ceea ce ai văzut? Ia aminte: calea pe care ai străbătut-o este calea cea strâmtă şi îngustă. Negrii, sunt viclenii draci care stau impotriva tuturor celor ce vor să treacă. Apoi trebuie să mai ştii, că nimeni nu poate să străbată această cale, dacă nu a cerut şi nu a primit inimă infrântă şi smerită. Tu ai cerut-o şi ai primit-o. De acum nu te vei mai teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua şi de lucrul care vine din întuneric, pentru că Cel Preaînalt este scăparea ta. Ia aminte, însă, că mare ispită va veni asupra ta; dar nu te va birui pentru că Eu sunt cu tine". Acestea i le-a zis Duhul lui Dumnezeu şi l-a lăsat. Apoi cuviosul a simţit o tainică şi negrăită mireasmă, care l-a învăluit.
Inima omenească, a zis el întru sine, nu-şi poate închipui cu ce se aseamănă dulceaţa miresmei Sfântului Duh. Întrece orice bucurie şi fericire. Niciodată n-aş vrea să mai gust din plăcerile şi dulceţile lumii.
Părăsind aceste cugetări, iarăşi s-a pornit asupra sa, zicând: "Vai de mine păcătosul, răul, nelegiuitul, vicleanul, blestematul! Vai de mine că şi pe draci i-am întrecut cu păcatele mele! Ce să fac să mă izbăvesc de cei ce lucrează fărădelegea? Vai de mine că mă aflu în latura şi în umbra morţii ... ". Totdeauna obişnuia să zică "Vai de mine, păcătosul!"


(Un episcop ascet. Viaţa şi învăţăturile Sfântului Ierarh Nifon, Editura Episcopiei Romanului, 2001, pp. 21-23)

„Căci nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Corinteni 3,11).

Odată, într-o minunată dimineaţă de primăvară, două păsărele căutau un loc unde să-şi aşeze cuiburile. Una dintre ele şi-a ales un loc foarte frumos, aflat între ramurile unui arbore cu o coroană bogată. În aer adiau miresme de frunze fragede, în apropiere susura un pârâiaş, soarele răspândea ziua raze vesele, noaptea sclipeau pe cer puzderie de stele. Dintr-o dată însă, în toiul nopţii, s-a iscat o furtună, pârâul s-a prefăcut într-un torent furios, apele şi-au ieşit din matcă au inundat împrejurimile până hăt, departe, spulberând totul în cale. Copacul a fost smuls din rădăcini, cuibul distrus din culcuşul cald al sărmanei păsări n-a mai rămas nimic. Şi-l făcuse prea aproape de pământ, contând doar pe zilele însorite şi pe nopţile calme, cu cer înstelat.
Cealaltă pasăre s-a ridicat la o înălţime greu de atins, făcându-şi cuibul într-un defileu sălbatic, pe o stâncă înaltă. Curând acolo avea să se înfiripe o nouă viaţă, cuibul umplându-se de puişori. Furtuna a bântuit pe undeva, jos, în vale, a trecut pe lângă stâncă, fără să-i fi atins vârful, iar dimineaţa, când soarele a strălucit din nou, cuibul cel cald era la locul lui, nestrămutat şi neameninţat de nicio primejdie.
Noi unde ne-am făcut cuib? Ce gânduri şi simţăminte i-am pus la temelie? Stă oare sufletul nostru pe piatra nestrămutată a credinţei, gata să ţină piept tuturor încercărilor şi ispitelor? Sau ne-am construit casa pe nisip, expunând-o unei prăbuşiri catastrofale? „Căci nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Corinteni 3,11).
(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 39)

Arsenie Boca – Povestea cescutei
 

O familie a plecat intr-o excursie in Anglia pentru a cumpara ceva dintr-un frumos magazin de antichitati, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la casatorie. Amandurura le placeau antichitatile si produsele din argila, ceramice, in special cestile de ceai. Au observat o ceasca exceptionala si au intrebat: “Putem sa vedem cescuta aceea? Nu am vazut niciodata ceva atat de frumos.” In timp ce doamna le oferea ceea ce cerusera, cescuta de ceai a inceput sa vorbeasca:
“Voi nu puteti sa intelegeti. Nu am fost de la inceput o cescuta de ceai. Candva am fost doar un bulgare de argila rosie. Stapanul m-a luat si m-a rulat, m-a batut tare, m-a framantat in repetate randuri, iar eu am strigat: “Nu face asta!”,”Nu-mi place!” “Lasa-ma in pace,” dar EL a zambit doar si a spus cu blandete: “Inca nu!”
Apoi, ah! Am fost asezata pe o roata si am fost invartita, invartita, invartita. “Opreste!” Ametesc! O sa-mi fie rau!” am strigat. Dar stapanul doar a dat din cap si a spus, linistit: “Inca nu.” M-a invartit, m-a framantat si m-a lovit si m-a modelat pana a obtinut forma care i-a convenit si apoi m-a bagat in cuptor. Niciodata nu am simtit atata caldura. Am strigat, am batut si am izbit usa … “Ajutor! Scoate-ma de aici!”
Puteam sa-l vad printr-o deschizatura si puteam citi pe buzele sale in timp ce clatina din cap dintr-o parte in alta: “Inca nu.” Cand ma gandeam ca nu voi mai rezista inca un minut, usa s-a deschis. Cu atentie, m-a scos afara si m-a pus pe raft… am inceput sa ma racoresc. O, ma simteam atat de bine! “Ei, asa este mult mai bine” m-am gandit. Dar dupa ce m-am racorit, m-a luat, m-a periat si m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut ca ma sufoc. “O, te rog, inceteaza, inceteaza, am strigat!” EL doar a dat din cap si a spus: “Inca nu!”
Apoi, deodata m-a pus din nou in cuptor. Numai ca acum nu a mai fost ca prima data. Era de doua ori mai fierbinte si simteam ca ma voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. am plans, eram convinsa ca nu voi scapa. Eram gata sa renunt. Chiar atunci usa s-a deschis si EL m-a scos afara si, din nou, m-a asezat pe raft, unde m-am racorit si am asteptat si am asteptat intrebandu-ma: “Oare ce are de gand sa-mi mai faca?”
O ora mai tarziu mi-a dat o oglinda si a spus: “Uita-te la tine.” Si m-am uitat. “Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasa. Sunt frumoasa!!!”
EL a vorbit bland: “Vreau sa tii minte: stiu ca a durut cand ai fost rulata, framantata, lovita, invartita, dar daca te-as fi lasat singura, te-ai fi uscat. Stiu ca ai ametit cand te-am invartit pe roata, dar daca m-as fi oprit, te-ai fi desfacut bucatele, te-ai fi faramitat. Stiu ca a durut si ca a fost foarte cald in cuptor si neplacut, dar a trebuit sa te pun acolo, altfel te-ai fi crapat. Stiu ca mirosurile nu ti-au facut bine cand te-am periat si te-am colorat peste tot, dar daca nu as fi facut asta, niciodata nu te-ai fi calit cu adevarat. Nu ai fi avut stralucire in viata. Daca nu te-as fi bagat pentru a doua oara in cuptor, nu ai fi supravietuit prea mult fiindca acea intarire nu ar fi tinut. Acum esti un produs finit. Acum esti ceea ce am avut in minte prima data cand am inceput sa lucrez cu tine.“
Morala este aceasta:
Dumnezeu stie ce face cu fiecare dintre noi. EL este OLARUL, iar noi suntem argila Lui. EL ne va modela, ne va face si ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrari perfecte care sa implineasca buna, placuta sfanta Sa Voie.
Daca viata pare grea si esti lovit, batut si impins aproape fara mila; cand lumea ti pare ca se invarteste necontrolat; cand simti ca esti intr-o suferinta ingrozitoare, cand viata pare cumplita, fa-ti un ceai si bea-l din cea mai draguta ceasca, aseaza-te si gandeste-te la cele citite aici si apoi discuta putin cu OLARUL.
Parintele Arsenie Boca

Un om calatorea pe un drum de tara, impreuna cu sotia sa. Obositi de atata mers si vazand ca ii prinde noaptea pe drum, cei doi calatori au vrut sa traga la un han. Dar hangiul, om rau, a refuzat sa-i primeasca, spunandu-le ca nu mai are camere libere. Nevasta omului s-a aratat nemultumita.
- Ei, lasa, femeie - a incercat sa o linisteasca omul - lasa, ca stie Dumnezeu ce e mai bine!
- Mai, omule - zise atunci femeia sa - da' ce poate fi bine cand - uite! - nu avem unde sta peste noapte ?!
In sfarsit, au plecat mai departe si, spre bucuria lor, au intalnit un taran, om sarac, dar bun la suflet. Vazand ca i-a prins noaptea pe drum, taranul i-a primit cu drag in casuta lui.
Dar a doua zi dimineata, cand au vrut sa plece mai departe, taranul le-a dat o veste uluitoare celor doi calatori: peste noapte, hanul fusese atacat de hoti, care ii jefuisera pe toti calatorii.

- Vezi, i-a mai spus omul femeii, sa avem incredere in felul in care Dumnezeu le randuieste pe toate. Tii minte ce ti-am spus aseara ? "Lasa, stie Dumnezeu ce e mai bine."
"Fara nici o indoiala ca Dumnezeu randuieste faptele noastre mai bine decat am putea-o face noi insine."

Sinceritatea Rugaciunii Copiilor…
 

http://cristianstavriu.files.wordpre...pg?w=209&h=275
Într-o zi, un preot aude o voce in biserică, dar cuvintele erau neinteligibile.
Apropiindu-se de locul de unde venea vocea, el gasește un copil care spunea ceva, și își dă seama că nu-i întelegea cuvintele fiindca, de fapt, copilul repeta alfabetul.
Atunci preotul l-a întrebat:
- De ce tot repeți literele?
- Păi, așa îmi fac eu rugăciunea, răspunde copilul.
- Cum așa? Eu aud doar că spui alfabetul, se miră preotul.
- Da, dar eu am uitat cuvintele rugăciunii și atunci îi dau lui Dumnezeu literele, că stie El să le puna în ordinea care trebuie……
”Şi I-au zis: Auzi ce zic aceştia? Iar Iisus le-a zis: Da. Au niciodată n-aţi citit că din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă?” (Sf. Evanghelie de la Matei, cap.21, verset 16)

Erau odată într-o pădure trei copaci. Fiecare dintre ei avea pentru sine un vis, o viziune despre viitor.
Primul își dorea să fie învrednicit cândva să devină un cufăr de preț, sculptat și cioplit frumos, care să poarte înlăuntrul lui o comoară de mult preț. Aceasta era viziunea și visul lui.
Al doilea copac voia să fie învrednicit să ajungă, în mâinile unui bun constructor de corăbii, o mare corabie puternică și frumoasă, maiestuoasă, care să ducă împărați și înalți dregători, care să ducă în călătorie persoane înalte.
Al treilea copac a zis că singurul lucru pe care l-ar vrea ar fi să devină cel mai înalt copac din pădure și cel mai puternic, așa fel încât oamenii care vor vedea înălțimea lui pe vârful dealului să se gândească la cer și la Dumnezeu.
Anii au trecut. Și lucrurile au luat o altă întorsătură. Au venit tăietorii de lemne.
Și au tăiat primul copac. Și în timp ce el plănuise și dorise să devină un cufăr de preț sculptat frumos pentru comori, tăietorul de lemne a făcut din el un biet vas pentru tainul animalelor, iesle pentru paiele dobitoacelor.
Al doilea copac, care voia să devină o corabie impunătoare care să ducă împărați, a devenit o corăbioară de pescuit pe care niște pescari săraci și-au agonisit-o pentru pescuit.
Al treilea copac care voia să devină cel mai înalt din pădure, l-a tăiat un dulgher și l-a pus în hambarul său.
Alți ani au trecut. Și copacii dezamăgiți de cursul pe care l-au luat evenimentele, au uitat încă și de visele lor.
Totuși într-o zi, un bărbat și o femeie au venit în staul unde era ieslea aceea de lemn și acolo femeia născu un băiețaș pe care l-au pus în ieslea făcută din primul copac. Era Iosif și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Și au pus în ieslea aceea de lemn nu doar diamante și aurării, ci pe Însuși Dumnezeu, Care S-a făcut om pentru noi. Așa a fost învrednicită această iesle să primească înlăuntrul ei Comoara Comorilor, pe Însuși Dumnezeu.
În micuța corăbioară – care a fost făcută din al doilea copac – după mulți ani au intrat niște pescari. Unul dintre ei ostenit S-a întins să doarmă. Au ieșit în larg. Și s-a stârnit mare furtună. Și biata corăbioară nu era destul de puternică să țină și să înfrunte valul. Atunci ceilalți pescari L-au trezit pe Cel ce dormea. Și atunci Acela S-a trezit. Și a certat marea furtunoasă: „Taci, liniștește-te”. Și pe mare s-a făcut îndată pace. Era Hristos cu ucenicii Săi pe lacul Ghenizaret. Așa și cel de-al doilea copac, care își dorise atât să devină o corabie mare, care să ducă dregători înalți și împărați, a fost învrednicit să ducă pe Împăratul Împăraților, pe Însuși Hristos cu dregătorii Lui – Apostolii!
Și al treilea copac, care era în hambarul dulgherului într-o zi l-au luat și au făcut din el o cruce înaltă. Și pe această cruce au răstignit pe Hristos. În așa fel acest copac a devenit mult mai înalt decât ceea ce își dorise el. A ajuns la cer și la Dumnezeu! A devenit cum spunem noi într-un tropar „deopotrivă cu cerul”.
În final, fiecare copac din povestea noastră, a dobândit nu numai ceea ce a voit și a râvnit, ci fără de asemănare mai mult. Totuși nu în modul în care și-au închipuit ei și au plănuit.
Această poveste ne spune:
Nu știm care este voia lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Trebuie totuși să nu uităm niciodată că ceea ce ne pregătește Dumnezeu este întotdeauna de mii de ori preferabil și mai de folos pentru noi.
Noi trebuie să visăm. Pentru bine. Trebuie totuși și să nu uităm că adeseori lucrurile nu au evoluția pe care am dori-o noi și că Dumnezeu rânduiește și împlinește toate mai bine decât ne-am putea noi închipui.
Să avem credință și încredere în Dumnezeu.

In partile Lombardiei traiau doi soti foarte credinciosi care aveau multa evlavie la Maica Domnului. Pentru aceasta, cuprinsi de dor dumnezeiesc, au pictat pe un perete al casei lor icoana ei, cheltuind multi bani pentru ca ea sa devina cat mai frumoasa si mai mareata. De fiecare data cand treceau prin fata icoanei, se inchinau cu respect si rosteau cantarea ingeresca: “ Bucura-te, Ceea ce sti plina de har, Marie…” Pentru acest obicei bun la lor, Maica Domnului le-a trimis toate bunatatile ceresti si pamantesti. Viata lor era plina de fapte bune, traind in pace cu toata lumea. Din acesta pricina oamenii i-au numit “ pasnicii”. Acesti crestini binecuvantati aveau un copil de trei ani care, vazand pe tatal si pe mama lui ca de fiecare data se opreau inaintea icoanei Maicii Domnului si se inchinau cu evlavie, a incept sa faca si el la fel.Incet-incet a invatat si cantarea ingeresca, pentru ca o auzea in fiecare zi de la parintii lui. Copilul insa nu se ruga din evlavie, ci dintr-o obisnuinta buna, deoarece credea ca Maica Domnului, asa cum era zugravita stand pe tron, era Stapana casei.Intr-o zi , in timp ce se juca cu alti copii pe malul raului, din lucrarea diavolului a cazut in adancul apei. Copiii au vestit-o pe mama copilului care, impreuna cu vecinii, au alergat la rau. Doi barbati au sarit in apa, dar in ciuda nenumaratelor lor incercari, nu l-au putut afla pe copil.Atunci mama copilului a alergat ca o nebuna in josul raului nadajduind ca il va gasi acolo. Deodata il vede pe copil in mijlocul raului stand pea pa ca pe un scaun. Vazandu-l, mama lui a strigat cu nespusa bucurie : - Copilul meu, ce faci acolo ? Esti bine ? – Sunt bine, mama ! Stapana ma tine si de aceea nu ma tem ! Din pricina bucuriei mama copilului nu a inteles despre care Stapana ii spunea el. Doi barbate au inotat pana la mijlocul raului si au luat copilul, pe care l-au dat inapoi mamei lui. Ajungand acasa si intrebandu-l cum s-a izbavit de inec, copilul a raspuns: - Cand am cazut in apa, Stapana casei noastre( si copilul a artatat cu degetul spre icoana Maicii Domnului) m-a scos din apa si m-a tinut pana au venit vecinii si m-au luat. Atunci toti cei care se adunasera sa auda cele povestite de copil s-au inchinat Maicii Domnului si s-au minunat de iubirea de oameni si de milostivirea ei. Toata noaptea au cantat tropare si cantari de lauda in cinstea Maicii Domnului. Desigur cantarea cea mai iubita de toti a fost : “ Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara…”

În Duminca Sfintei Maria Egipteanca, un părinte hirotonit de curând a început un cuvânt despre pocăință. A dat câteva exemple de sfinți care au părăsit păcatul. În biserică se auzeau șușoteli. Unii credincioși, în special cei mai în vârstă, nu păreau prea interesați de subiect. Două femei depănau amintiri din tinerețe, altele vorbeau deșertăciuni, cometând lungimea fustei unei femei care venise prima dată în aceea biserică sau mirosul neplăcut al cerșetorilor de la poarta bisericii.
Părintele a continuat:
-Dar există și mulți păcătoși care nu vor să audă de pocăință.
În parohia noastră, de exemplu: avem un caz, un om căruia îi place să bea mult, despre care vă voi spune cîteva cuvinte. Omul acesta, pe care îl cunoașteți cu toții, este un caz care pare irecuperabil.
Încet-încet, credincioșii care șușoteau începură să fie atenți: predica devenea interesantă și pentru ei – se gândeau că poate părintele va da și niște amănunte picante, pentru a le putea discuta la masa de prănz cu cei care nu veniseră să se împărtășească din frumusețea sfintei slujbe
-Să vă spun cât de tare a căzut în patima băuturii acest om? Întrebă părintele, mirându-se câtă liniște se făcuse în biserică. Nu, nu o să vă spun. Am vrut numai să vă dați singuri seama că, atâta vreme cât vă vorbeam despre îndreptarea vieții, unii șușoteau.
Cum a venit vorba despre un păcătos care poate fi bărfit, care poate fi arătat cu degetul, s-a făcut liniște. Nu vă voi mai spune altceva astăzi, decât atât: dacă veniți la biserică din orice motiv, și nu pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu și a vă ruga împreună cu ceilalți, dacă vă interesează numai subiectele de bârfă sau subiectele care vă ridică în proprii ochi, făcându-vă să vi se pară că sunteți superiori celor care stau la această oră în fața televizoarelor, ar trebui să vă dați seama că greșiți.
Biserica este casa lui Dumnezeu. Vreți să o transformați în sală de spectacol, în salon de bârfe? Să nu fie așa! Luați aminte la cursele vrăjmașului care, dacă nu a reușit să vă împiedice să ajungeți la biserică, se luptă să vă sucească mințile și să vă îndemne să vorbiți în loc să vă rugați sau să ascultați cuvinte de folos. Aș mai fi avut multe să vă spun, dar o să vi le spun altădată. Vă las să vă gâdiți singuri dacă vreți să mergeți pe calea mântuirii. Și, dacă nu vreți, nu știu ce rost are să mai veniți la biserică. Iar dacă vreți, nu știu ce rost are să șușotiți și să clevetiți, în loc să vă rugați lui Dumnezeu cu zdrobire de inimă…..

La începutul primului război mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai temută închisoare. Nimeni nu reuşise să evadeze vreodată de acolo. În general, cei trimişi aici erau fie condamnaţi la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispăşeau o pedeapsă foarte mare. Deşi era atât de bine păzită, într-o seară un criminal a scăpat. Toată noaptea gardienii l-au hăituit cu câini, însă, spre dimineaţă, i-au pierdut urma într-o pădure.
Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut într-o poiană, o luminiţă la fereastra unei case. Desigur că acolo putea găsi ceva de mâncare şi haine. Cu disperare, a năvălit în odaia mică, unde o imagine cu totul neaşteptată îl ţintui în loc: o tânără femeie plângea lângă un copilaş micuţ, care, de asemenea, scâncea. Pe masa goală, un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o lumină slabă, în care se vedea, totuşi, chipul palid şi slăbit al femeii.
Parcă trezit dintr-un coşmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mamă să nu se sperie, se aşeză alături şi o întrebă ce probleme o fac atât de nefericită. Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că soţul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban şi că, de foame şi frig, copilaşul s-a îmbolnăvit.
- Lasă femeie, îi spuse puşcăriaşul, o să te ajut eu.
- Nu vreau să furi pentru mine şi nici să sufere cineva nu doresc.
- Nu-ţi face griji, nu va suferi nimeni! – i-a răspuns omul şi a luat-o pe femeie cu el. Când au ajuns împreună în faţa poliţiei, aceasta l-a întrebat mirată:
- Ce faci ?
- Lasă, ţi-am spus că n-o să sufere nimeni. Vino!
Intrând cu ea în clădirea poliţiei, omul s-a predat, iar când şeful poliţiei a venit să vadă cu ochii lui dacă periculosul puşcăriaş este, în sfârşit, prins, acesta îi spuse:
- Femeia aceasta m-a găsit în casa ei, când încercam să fur câte ceva şi m-a adus aici. Dă-i recompensa pusă pe capul meu, o merită!
Cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recompensă foarte mare, deoarece puţini credeau că cineva l-ar putea prinde şi preda pe criminal. Bucuros că îl avea acum prizonier, şeful poliţiei a plătit imediat femeii suma enormă, după care l-a trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub pază strictă.
După câteva zile, femeia, cerând o audienţă la directorul puşcăriei, i-a povestit acestuia totul, aşa cum se întâmplase cu adevărat. Uimit de bunătatea deţinutului său, cu ocazia Sfântului Crăciun ce se apropia, directorul l-a graţiat, căci era obiceiul ca, o dată pe an, să fie eliberat puşcăriaşul care s-a purtat cel mai bine. Timpul a dovedit că omul acela se schimbase cu adevărat, căci niciodată nu a mai făcut ceva rău.
Oamenii trebuie să se ajute unii pe alţii. Nu te ajuţi pe tine decât ajutându-i pe ceilalţi. Dumnezeu vede cu ce preţ cauţi binele altora şi nu pe al tău. Dacă un asemenea om – cu lanţuri la mâini şi la picioare, obosit şi dornic de libertate, ce nu ducea cu sine decât o groază de păcate – a putut să o ajute pe femeia aceea, cu atât mai mult noi îi putem ajuta pe cei din jurul nostru. Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea ocazii de a face bine, fiindcă binele îl putem face cu siguranţă. Şi nu e zi, fără să nu se ivească un asemenea prilej. Nu trebuie decât să-l vedem.
“Nu dărui celorlalţi după cum merită, ci după cum au nevoie.” (Sfântul Ioan de Kronstadt)

-Părinte, o femeie a fost părăsită de bărbatul ei, care, după ce i-a luat și copilul, trăiește acum cu altele două. A venit aici și m-a întrebat ce să facă.
-Să-i spui să facă pe cât poate, răbdare, rugăciune și să se poarte cu bunătate. Să aștepte și să nu strice ea căsătoria. Unul își disprețuia femeia, o maltrata, iar ea le-a suferit pe toate cu răbdare până ce a murit destul de tânără. Atunci când au dezgropat-o, a ieșit din mormânt o bună mireasmă. Toți care se aflau acolo s-au mirat de aceasta. Vedeti, aceea le-a suferit pe toate cu răbdare în această viată, de aceea a fost răsplătită în cealaltă viață.
Vreau să vă povestesc și un alt caz. Un tânăr oarecare a simpatizat o tânără, care trăia duhovnicește. Și pentru ca să-l simpatizeze și ea, încerca și el să trăiască duhovnicește, să meargă la biserică, etc. În cele din urmă s-au căsătorit. Însă, după câțiva ani, bărbatul acesta și-a început din nou viața sa lumească de mai înainte. Deși avea copii mari – un băiat la facultate și două fete, una la liceu și cealaltă la gimnaziu – el continua să trăiască o viață destrăbălată. Avea o întreprindere mare și câștiga muți bani, dar cei mai mulți îi cheltuia cu viața sa desfrânată. Sărmana lui soție ținea casa prin economiile ce la făcea și copii cu sfaturile ei. Nu-l clevetea pe tatăl copiilor, pentru ca ei să nu se îngrețoșeze de el și astfel să se rănească sufletește, dar și pentru a nu a fi atrași și ei de o astfel de viață. Noaptea târziu, atunci când acesta se întorcea acasă, soția lui ușor îl putea justifica în fața copiilor, spunându-le că are treburi, dar la amiază când mergea acasă cu câte o prietenă, ce putea să le mai spună? Dar ce făcea acest om fără frică de Dumnezeu? Cu toate că nu merită să fie numit om, pentru că nu avea deloc omenie. Îi telefona femeii sale să-i pregătească de mâncarea ce o prefera și venea la amiază, la masă cu una din prietenele lui. Sărmana mamă, îi primea cu bunătate, pentru a nu intra la gânduri copii ei. Dădea impresia că aceea este o prietenă a ei și că tatăl copiilor a trecut pe la ea pe acasă și a adus-o la ei cu mașina. Îi trimetea pe copii în camerele lor să învețe, pentru că se temea ca nu cumva să vadă vreo scenă rușinoasă, deoarece, din păcate, bărbatul ei nu se ferea, și făcea lucruri necuviincioase și în casă. Iar acasta se întâmpla în fiecare zi la amiază. Și acesta atât de des își schimba prietenele, încât copiii au ajuns s-o întrebe pe mama lor: ”Mamă, dar câte prietene ai?”. „Ne cunoaștem de mai demult”, le spunea aceea. Pe lângă toate acestea, acela o trata pe sărmana femeie mai rău decăt pe o servitoare, deoarece se purta cu ea cu multă barbarie. Gîndiți-vă, această mamă să slujească în fiecare zi la două dobitoace, care îi necinsteau casa, iar ea să pună mereu gânduri bune în mintea copiilor ei. Și nu știa dacă povestea aceasta se va termina vreodată, ca să poată spune: ,,Voi face răbdare”, și astfel să aibă puțină mângâiere. Iar povestea aceasta a durat mulți ani. Și fiindcă dăduse ticălosul, multe drepturi diavolului, era firesc să primească înfricoșătoare înrăuriri diavolești. Era ca un nebun, nu se putea controla, nimic nu-i convenea. Într-o zi, alergând ca un nebun cu mașina și fiind amețit de beția poftei trupești, a deviat de pe drum și a căzut într-o prăpastie. Mașina s-a zdrobit cu totul, iar el s-a rănit grav. L-au dus la spital, iar după o perioadă de internare, a fost adus acasă schilodit. Dar nici o prietenă de a lui nu a venit la el, pentru că acum nu mai avea bani mulți, iar fața lui era mutilată. Atunci devotata lui sotie si mama cea bună îl îngrijea cu multă bunătate, fără să-i amintească nimic din viața lui cea desfrânată. Fapta aceasta a ei l-a mișcat mult și l-a schimbat duhovniceste. S-a căit cu sinceritate și s-a spovedit. A trăit creștinește câțiva ani, în pace sufletească, apoi s-a odihnit în Domnul. După moartea tatălui, fiul său a preluat munca aceluia, și întreținea familia. Și împreună cu surorile lui au trăit în dragoste, pentru că primise învățături bune de la buna lor mamă. Această mamă a fost eroină. A băut ea toate otrăvurile, numai ca să nu i se destrame familia și să nu i se amărască copiii, a știut să țină corect cârma familiei, l-a mântuit și pe bărbatul ei, agonindu-și pentru toate acestea multă răsplată în ceruri. Dumnezeu o va aseza pe această femeie în locul cel mai bun din rai.

Viata de Familie – Cuv.Paisie Aghioritul

Un șoricel de casă, de rasă, bine crescut și plăcut la vedere, alergând mereu disperat din calea pisicii, se pomeni într-o bună zi în pivnița unei case de oameni înstăriți.
Din pricina întunericului, căzu într-o băltoacă ciudată.
Era o baltă de palincă, din cea mai de soi, scursă de sub cepul prost așezat al unui butoiaș făcut din lemn de stejar.
La început, șoricelul nostru gustă timid din acea licoare curiosă.
Îi plăcu savoarea ei. Avea un gust puternic și bine definit, aluneca pe gâtlej asemeni focului.
Când ,,bău” tot ce era în baltă, șoricelul nostru se îndreptă de spate, se bătu cu pumnii în piept, își luă o înfățișare feroce și strigă:
-Unde-i pisica?
În vremea noastră prea multă lume are curaj doar cât un șoarece.

Povestea spune ca in urma cu un numar de ani un om si-a pedepsit fetita in virsta de 5 ani pentru ca a risipit o hirtie aurie de impachetat foarte scumpa.
Omul statea rau cu banii si deveni si mai suparat cind a vazut ca fetita a folosit hirtia respectiva ca sa decoreze o cutie si sa o puna sub bradul de Craciun. Cu toate acestea, fetita a adus tatalui ei cadoul in dimineata urmatoare spunind:
“Acesta este pentru tine, taticule”.
Tatal a fost rusinat de reactia lui furioasa de cu o zi in urma, dar supararea lui se arata din nou cind a vazut ca, de fapt, cutia era goala.El i-a spus pe un ton raspicat:
“Nu stiai, domnisoara, ca atunci cind dai un cadou cuiva, trebuie sa pui ceva in el?”
Fetita s-a uitat in sus spre tatal sau, cu lacrimi in ochi, si a zis:
“Taticule, cutia nu este goala. Am suflat in ea atitea saruturi pina cind s-a umplut.”
Tatal a ramas perplex. S-a pus in genunchi si si-a imbratisat fetita si rugat-o sa-l ierte pentru supararea lui fara rost.
La scurt timp dupa aceasta, micuta fetita a murit intr-un accident si se spune ca tatal ei a tinut acea cutie aurie alaturi de patul sau tot restul vietii sale. Si de cite ori a fost descurajat sau a avut de trecut peste situatii dificile, deschidea cutia si lua un sarut imaginar si isi amintea de dragostea care a pus-o fetita acolo.
Intr-un adevarat sens, fiecare dintre noi, ca si oameni, primim o cutie aurie cu dragoste neconditionata si saruturi de la copiii nostri, de la familie, de la prieteni. Nu putem avea altceva mai pretios decit asta.
Copiii, familia, prietenii sunt ca ingerii care te ridica pe picioarele tale atunci cind ai probleme sa-ti aduci aminte tu insuti sa zbori

Ispitele sunt ca furtunile de pe mare; în vremea furtunii lemnele și murdările din mare sunt aruncate afară; marea se curățește și devine liniștită. Prin ispite se face curățirea, apropierea de Dumnezeu, înfierea duhovnicească; la urmă omul devine un mic dumnezeu după har. Dar să-L rugăm pe Domnul să scăpăm de ispita din îngăduința Sa, pentru că atunci mântuirea omului atârnă de un fir de ață.
Harul experienței de după ispită are valoare mult mai mare decât harul care vine și se face din mulțumire și fericire; căci acest har pleacă peste puțin timp, pe când harul experienței rămâne toată viata omului.
Folosul ispitelor este mare, dacă ele provin de la Dumnezeu, spre învățătură.
Prin ispite se dobândește virtutea. Dar să ne rugăm ca ispitele să nu vină din îngăduința lui Dumnezeu, căci acestea sunt mai presus de puterile noastre.
Dumnezeu îngăduie asemenea ispite din pricina egoismului nostru; desigur toți avem egoism, dar aici este vorba de egoismul care și-a făcut locaș înlăuntrul nostru și nu vrem în nici un fel să-l dăm afară și atunci Dumnezeu îngăduie să vină peste noi ispite care sunt mai presus de puterile noastre.
Atunci două lucruri se pot întâmpla:
- ori te smerești și Dumnezeu te iartă, ori,
- datorită marelui păcat al egosimului, te faci și mai rău și atunci se ajunge la sinucideri, ieșiri din monahism etc.
De aceea să-L rugăm pe Domnul să ne izbăvească de asemenea ispite.
Judecarea este egoism; nu vezi greșelile tale, ci pe ale celuilalt.
Un părinte ce avea darul înainte-vederii a văzut harul plecând de la un monah pentru că îl judecase pe un alt monah.
Un avva s-a mântuit și numele i-a fost scris în cartea vieții întrucât nu i-a judecat pe frații ce se purtau necuvincios.
Un alt avva a fost pedepsit trei ani de către un înger pentru că a căzut în judecarea apropelui.
Ispitele care vin la om au scopul de a-l smeri.
Mi-a spus părintele meu:
,,Din ispitele mari am primit har mare, am simțit harul, l-am atins.
De aceea trebuie să avem răbdare și să îndurăm cu nădejde ispitele”.

Intr-un sătuc viețuiau doi oameni care mereu se războiau unul cu celălalt. Din te miri ce, între ei mereu izbucneau câte o ceartă. Viața devenise de nesuportat atât pentru unul cât și pentru celălalt, ba chiar pentru întreg satul. Într-o bună zi, câțiva bătrâni îi ziseră unuia dintre ei:
-Singura ieșire ce-ți mai rămâne – după ce le-am încercat pe toate – este să te duci să
vorbești cu Dumnezeu.
-Așa voi face, dar încotro să mă duc?
-Nimic mai ușor. Va fi de ajuns să urci pe acolo pe creasta muntelui și ai să-l vezi pe Dumnezeu.
Fără a sta pe gânduri, omul nostru porni să-l întâlnească pe Dumnezeu. După multe și obositoare zile de mers, ajunse pe vârful muntelui.
Dumnezeu se afla acolo și îl aștepta.
În zadar se frecă la ochi omul nostru; nu încăpea umbră de îndoială: Dumnezeu avea chipul vecinului său certăreț și nesuferit.
Nimeni nu știe ce i-o fi spus Dumnezeu. În tot cazul însă, atunci când se întoarse în sat, nu mai era același.
Dar, cu toată purtarea sa de grijă și dorința de împăcare cu vecinul său, tot rău mergeau lucrurile, întrucât celălalt căuta noi și noi pricini de gâlceavă.
Bătrânii își spuseră unii altora:
-Ar fi bine să meargă și el să-L vadă pe Dumnezeu.
Cu toată încăpățânarea lui, până la urmă izbutiră să-l convingă să meargă pe muntele cel înalt.Iar acolo, pe culme, și el descoperi că Dumnezeu avea chipul vecinului său.
Din acea zi, totul se schimbă și pacea începu să domnească peste acel sătuc.
Așadar ,,dacă vrei să-l vezi pe Dumnezeu, uită-te la aproapele tău. Fiecare poartă in el chipul lui Dumnezeu”.

Minunea Maicii Domnului
 

Această minune preaslăvită a Maicii Domnului s-a întâmplat în luna decembrie 2004. Pentru prima dată am auzit-o de la un călugăr grec, pe care l-am luat cu maşina, iar după câteva zile mi-a dat-o cineva scrisă, după cum o primise de la Ierusalim, de la Mănăstirea Păstorilor „Slavă întru cei de sus” din Bethleem.

Un tânăr din Arabia Saudită era căsătorit cu o tânără de origine musulmană, bogată, dar care nu putea avea copii. Cu toate că aveau foarte mulţi bani şi au fost pe la diferiţi medici, nu au reuşit nimic. Părinţii lui îl sfătuiau să-şi ia a doua soţie şi să o păstreze şi pe prima, căci legea lor le permite să aibă până la patru femei. El, însă, obosit şi mâhnit, şi-a luat soţia şi a plecat să facă o călătorie în Siria.

Acolo a închiriat o limuzină cu tot cu şofer, să-i ducă pe la toate locurile frumoase din Siria. Şoferul o observat o întristare şi o durere pe chi-purile lor. După ce s-au cunoscut mai bine, a intrat în vorbă cu ei, a prins curaj şi i-a întrebat de ce nu sunt mulţumiţi. Avea impresia că este vinovat cu ceva sau nu le place maşina. Atunci soţii i-au explicat pricina întristării lor: că nu pot să aibă copii.

Auzind acestea, şoferul le-a zis că aici, în Siria, creştinii ortodocşi au o mănăstire a Maicii Domnului numită Sidonoghia – care în arabă în-seamnă Stăpână, Doamnă – unde multe familii fără copii şi-au aflat mângâierea la icoana ei făcătoare de minuni.

Entuziasmaţi, i-au cerut şoferului să-i ducă şi pe ei la Sidonoghia, la Stăpâna creştinilor, şi s-au înţeles că, dacă vor dobândi un copil, vor reveni şi vor plăti şoferului 20.000 de dolari, iar mănăstirii 80.000. Şoferul le-a mai spus că acolo la mănăstire le vor da să mănânce o bucăţică de fitil de la candela icoanei şi atunci Maria creşti-nilor le va împlini cererea lor.

S-au dus la mănăstire, au făcut ce trebuia şi s-au întors în ţara lor. Femeia a rămas însărcina-tă, iar la timpul cuvenit a născut un băiat sănătos şi frumos.

Văzând această minune a Maicii Domnului, musulmanul s-a hotărât imediat să-şi împlinească făgăduinţa pe care o făcuse. A dat telefon şoferului care-i plimbase să vină să-l ia de la aeroportul din Damasc. Însă şoferul, fiind îndemnat de cel viclean, a mai luat cu el alte două persoane cu scopul de a-l ucide ca să-i ia toţi banii. Luându-l de la aeroport, musulmanul, de bucurie, a dat câte 10.000 de dolari şi la prietenii şoferului.

Plecând înspre mănăstire şi ajungând într-o zonă mai pustie, au oprit maşina şi l-au omorât pe tânăr, tăindu-i capul, mâinile şi picioarele. După ce l-au prădat de bani, l-au pus în portbagaj cu scopul de a-l arunca într-un loc prăpăstios.

Ajungând într-o zonă centrală, li s-a oprit maşina, nemaiputând să o pornească. În momen-tul acela, cineva a trecut cu maşina pe acolo şi, oprind, s-a oferit să-i ajute. Ei au spus că nu au nevoie, dar cel care trecea a văzut că picura sânge din portbagajul maşinii. Acesta plecând a anunţat poliţia, care, ajungând la faţa locului, le-a porun-cit să deschidă portbagajul, şi, mare minune: musulmanul s-a ridicat viu, fiind plin de sânge şi a zis că tocmai atunci Maica Domnului i-a terminat de cusut gâtul la loc, fiind chiar la ultima împunsătură. Cei trei, când l-au văzut viu, au înlemnit pe loc şi au început să strige: „Noi, noi te-am tăiat bucăţi, tu cum eşti viu? Nu se poate, nu putem să credem că eşti întreg!”.

Poliţia, luându-i pe cei trei, i-a dus la închi-soare, iar musulmanul a fost dus la cei mai buni medici pentru încredinţare şi confirmare. Medicii au constatat că într-adevăr este proaspăt cusut, iar poliţiştii depunând mărturie, au recunoscut cu toţii că este o mare minune a Maicii Domnului.

Musulmanul şi-a sunat soţia să vină împreu-nă cu copilul în Siria, apoi au mers cu toţii la Mănăstirea Maicii Domnului Sidonoghia şi în loc de 80.000 de dolari promişi, a dăruit 800.000 de dolari şi s-a botezat împreună cu toată familia sa.

Această minune i-a pus mult pe gânduri pe musulmani, deoarece a fost difuzată în presă, la radio, la televiziune şi pe internet. Maica Domnului să-i lumineze şi să-i aducă la adevărata credinţă.

Vindecarea minunată a Sfântului Serafim de Sarov
 

În anul 1780, Prohor (Sfântul Serafim) s-a îmbolnăvit grav. Trupul i se umflase şi era ţintuit pe un pat tare, nemişcat. Medic nu exista şi de aceea nu se putea face diagnosticarea. Bănuiau însă, din semnele exterioare, că e vorba de ascită. Boala a ţinut trei ani. În total, bolnavul a stat şase luni la pat şi plângea cu lacrimi amare. Niciodată însă n-a scos vreo cârteală din gura lui. Se predase cu trup şi suflet voii lui Dumnezeu şi se ruga continuu. Din ultimele evoluţii ale bolii au început să se teamă pentru viaţa lui.
- Frate Prohor, a zis egumenul, propun să chemăm un doctor sau să-ţi facem recoltare de sânge.
- Părinte, a răspuns bolnavul, m-am predat în mâinile adevăratului doctor al sufletelor şi al trupurilor, Domnului nostru Iisus Hristos, şi neprihănitei Maicii Sale. Dacă iubirea voastră o îngăduie, daţi-mi mie, sărmanului, leacurile cereşti, adică împărtăşirea cu Sfintele Taine.
Stareţul losif a împlinit dorinţa lui şi a făcut priveghere toată noaptea. La Sfânta Liturghie, fraţii s-au rugat cu căldură pentru bolnav, care, după ce s-a spovedit, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine în chilia lui. În clipa aceea, înaintea sa a apărut Maica Domnului în lumină neînserată, împreună cu apostolii Petru şi Ioan. Întorcându-şi faţa către loan, i l-a arătat cu degetul pe Prohor şi i-a zis: Acesta este din neamul nostru.
Apoi s-a atins cu mâna dreaptă de capul lui şi îndată tot lichidul care se adunase în corpul său a început să iasă printr-o gaură, care s-a ivit în partea dreaptă. Într-un interval scurt de timp s-a vindecat definitiv. Pe partea dreaptă, acolo pe unde ieşise lichidul, a rămas pentru totdeauna o aluniţă.
(Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov, Ed. Egumenița, p. 29)

Lumina soarelui
 

Într-o seară, un copil l-a întrebat pe părintele său:
- Tată, spune-mi, te rog, cum se face că unii oameni sunt buni şi alţii răi. De ce nu-s toţi la fel?
- E, băiatul meu, vezi tu, toţi oamenii sunt fiii lui Dumnezeu. Şi aşa cum Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, la fel trebuie şi noi să ne iubim unii pe alţii, fiindcă dragostea Domnului este ca şi lumina soarelui. Nu ne luminează şi ne încălzeşte soarele pe noi toţi, buni şi răi laolaltă? Nu?
Sufletele noastre ar trebui să fie pline de bunătate şi iubire. Dar, vezi tu, păcatele fiecăruia sunt asemenea norilor ce nu lasă razele binefăcătoare ale soarelui să treacă. Păcatele sunt norii ce ne întunecă sufletul. Cu cât ai mai multe păcate, cu atât sufletul tău este mai întunecat şi lumina dragostei lui Dumnezeu nu-ţi poate pătrunde în inimă.
Sufletul omului este bucăţica de cer pe care fiecare o poartă în el. Pe acest cer trebuie să strălucească Soarele iubirii, Dumnezeu. Fiul meu, să te fereşti de păcate, căci acestea se adună şi îţi întunecă viaţa, te fac rău şi egoist. Cel ce-şi păstrează, însă, sufletul curat, se bucură mereu de dragostea Domnului, de linişte şi fericire.

"Nimic nu este atât de firesc pentru noi ca a fi în comuniune cu alţii, a avea nevoie unii de alţii şi a ne iubi unii pe alţii."
(Sfântul Vasile cel Mare)