Izvorul cu două ape este omul. Cu o apă învie, cu cealaltă omoară. Cu una curăţeşte, cu cealaltă murdăreşte. Amândouă apele curg din aceeaşi gură, adică omul poate cu gura să laude virtutea, dar poate şi să o defaime; poate să laude pe Dumnezeu, poate să-L şi hulească; poate să ridice pe cel căzut, poate să-l şi doboare pe cel ce s-a îndreptat; poate să îmbărbăteze, poate să şi slăbească; poate să călăuzească pe calea dreaptă, poate să şi ducă la rătăcire. În cartea înţeleptului fiu al lui Sirah stă scris: „De vei sufla în scânteie se va aprinde şi de vei scuipa peste ea se va stinge: amândouă ies din gura ta” (Sirah 28, 14). Maria, sora lui Moise, a cântat cu gura laudă lui Dumnezeu când a izbăvit pe poporul Său şi a înecat pe prigonitorul Faraon, zicând:
„Cântaţi Domnului, căci cu slavă S-a proslăvit!”
Aceeaşi Maria a cârtit mai apoi împotriva fratelui său Moise, drept care a şi fost pedepsită de Dumnezeu şi a devenit leproasă. Vedeţi cum din aceeaşi gură ies atât binele, cât şi răul?
Ca atare, creştine, fii consecvent în bine . Şi când îl vezi pe drept, nu stinge prin scuipare dreptatea lui, ci aţâţă scânteia dumnezeiească din el, ca să fie cât mai luminoasă. Şi când îl vezi pe păcătos că se pocăieşte pentru păcatele lui, nu-i pomeni păcatele pentru care se pocăieşte, şi ceea ce leapădă de la sine – zdrenţele păcatelor – nu arunca din nou pe el. Fiindcă păcatul lui va cădea asupra ta şi vei fi judecat ca şi când l-ai fi făcut tu, nu el. Nu-l murdări pe cel ce a început să se spele, ci ajută-l să se curăţească. Nu îl speria pe cel ce a apucat calea virtuţii, ci îmbărbătează-l. Fiindcă potrivit celor ce ies din gura ta în această lume vei fi judecat la înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu.
( Episcop Nicolae Velimirovici )

Este fericirea o chestiune de voință?
 

Nu. O chestiune de voinţă este să intri în bucuria care este a lui Dumnezeu. Bucuria o dobândim intrând prin uşile care duc la ea. Este chestiune de voinţă să facem poruncile lui Dumnezeu. Şi nu de voinţă, ci de încordare a voinţei, pentru că noi înţelegem prin voinţă puterea firii care zice:
vreau! Dar aceasta este voinţa care spune: aşa să faci! Şi pe urmă spune: deşi am vrut, n-am putut!
De ce? Pe lângă voinţă mai este o putere în noi care, în limbaj mai nou, se numeşte motivaţie . Noi o numim credinţă tare, hotărâre în credinţă . Voinţa sigură nu poate să facă nimic, trupul meu are o făgăduinţă că, dacă faci asta, o să se întâmple asta, el va folosi voinţa ca să facă ceva pentru a dobândi cele făgăduite.
Dacă sufletului meu i s-a făcut o făgăduinţă şi el doreşte asta, toate puterile lui vor fi „motivate” să urmeze voinţa. Astfel nu vedeţi cum câte unii pornesc, aşa, tare, către credinţă, şi pe urmă dispar total. De ce? Pentru că a fost doar un act de voinţă. Voinţa nu e calul, ci frâul. N-am văzut vreun om care să ajungă undeva călare folosind numai frâul!
(Monahia Siluana Vlad)

Părinte, vorbiţi-ne despre cum îşi poate recăpăta credinţa cineva care şi-a pierdut-o.
Prin rugăciune, prin rugăciune şi răbdare . Este în
Pateric o întâmplare. Un ucenic vine la Părintele său şi-i spune: „Avva, urăsc lumea. Simt cum în sufletul meu creşte ura împotriva lumii”. Şi Avva i-a zis: „Du-te în lume şi trăieşte un an de zile acolo!”. S-a dus în lume, s-a întors şi i-a spus: „Urăsc lumea mai mult, pentru că am văzut în ce desfrâu şi păcate trăieşte”. Şi Avva i-a zis: „Du-te în peşteră şi trăieşte un an de zile acolo!”. S-a dus în peşteră, a stat un an de zile şi întorcându-se, i-a spus Avvei: „Şi mai mult urăsc lumea, pentru că stând în peşteră, toate lucrurile mi s-au limpezit şi cugetând la ce se întâmplă în lume, am început să cred că lumea trebuie cu adevărat dispreţuită şi urâtă”. Şi l-a întrebat Avva: „Dar tu de când eşti în mănăstire?”. „De şapte ani”, a răspuns tânărul. Şi Avva a zis: „Uite la el, eu sunt de 30 de ani monah, iar el vrea să ajungă desăvârşirea în şapte ani!”.
Aşadar, nu vă temeţi de faptul că simţiţi că vă pierdeţi credinţa , pentru că acesta e asaltul diavolului. O rugăciune, chiar şi cu buzele, este o rugăciune! Ea este măcar atitudinea trupului, dacă sufletul nu este implicat, dar prin atitudinea trupului să ştiţi că şi sufletul se implică. Aşa cum, să zicem, într-un dans, ritmul şi muzica te fac să intri într-o anumită trepidaţie, tot aşa poziţia trupului şi rugăciunea buzelor trezesc treptat-treptat duhul nostru. Iar Dumnezeu o să dea la un moment dat şi ploaia binefăcătoare a
lacrimilor şi o să fiţi fericiţi.
( Părintele Cheorghe Calciu , Cuvinte vii, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Bonifaciu, 2009, p. 46)

Toate sfaturile cuviosului Iosif sunt pătrunse de duhul învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi al stareţilor. Prin ele întotdeauna s-a străduit cu dragoste să explice că fiecare om trebuie să aibă răbdare în toate, în fiecare loc, până la sfârşit.
Dacă te-ai apucat de un lucru, ţine-te de el şi îndură toate, numai să nu părăseşti locul şi întotdeauna să te mustri – şi te vei mântui.
Necazurile sunt drumul nostru; vom merge pe el până când vom ajunge în patria veşniciei pregătită nouă, însă nenorocirea e că ne îngrijim puţin de veşnicie şi nu răbdăm nici cel mai mic cuvânt de dojană.
Noi înşişi ne mărim necazurile atunci când începem să cârtim. Cine a biruit patimile şi a dobândit raţiunea duhovnicească, acela şi fără cultură exterioară are acces la inima fiecăruia. Pravila impusă întotdeauna e grea, iar săvârşirea ei cu smerenie este şi mai grea. ( Sfântul Cuvios Iosif de la Optina )
( Patericul de la Optina , traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, Galați, 2012, p. 347)

Mare luptă ne este nouă, cea asupra duhului curviei şi foarte cumplită şi îndoită luptă avem: în suflet şi în trup. Pentru aceasta se cade să ne nevoim totdeauna tare, cu deşteptare şi cu trezvie a ne păzi inima de acest gând. Iar mai vârtos în sfintele adunări, când voim să ne împărtăşim sfinţirii, că atunci se nevoieşte vrăjmaşul în tot chipul a spurca ştiinţa noastră.
Şi când ne supără aceste gânduri, atunci se cade a avea frica lui Dumnezeu, şi a-şi aduce aminte că nimic nu se poate ascunde de la Dumnezeu, până şi gândirea cea subţire a inimii şi tuturor acestora le este Judecător şi Cercetător Domnul.
Şi să ne aducem aminte şi de făgăduinţa noastră, pe care am mărturisit-o înaintea îngerilor şi a oamenilor, de a petrece întru întreaga înţelepciune şi curăţie. Iar întreaga înţelepciune şi curăţie este nu numai viaţa cea dinafară, ci
omul cel ascuns al inimii să petreacă curat de gândurile cele spurcate. Aceasta este înaintea lui Dumnezeu de mult preţ şi iubit.
( Sfântul Nil Sorski )

Ioan Gura de Aur zice: „Harul, oricat ar fi de har, ii mantuieste numai pe cei ce voiesc".

De asemenea, si Sfantul Grigorie Teologul zice: „Faptul de a se mantui trebuie sa vina si de la noi, si de la Dumnezeu". Si Sfantul Iustin Martirul zice ca „Dumnezeu, Care singur l-a creat pe om, nu il poate mantui pe om fara om". Cei ce cugeta ca omul poate sa fie mantuit numai prin harul lui Dumnezeu sau numai prin propria lui vointa, fara dumnezeiescul har, se insala, fiindca ha-rul, dupa cum am aratat, nu mantuieste decat pe cei care se pocaiesc si se intorc la Domnul.

Or, vointa fara har este insuficienta pentru mantuire, fiindca nu poate omul sa se indrepte pe sine catre Dumnezeu.

Din insesi Sfintele Scripturi se arata ca pentru mantuirea omului sunt cerute amandoua, atat harul, cat si dispozitia omului. Din in-sesi cuvintele Mantuitorului se marturiseste necesitatea coexistentei lor. Domnul, desi a venit pentru mantuirea neamului omenesc, nu i-a mantuit pe toti, cu toate ca El a voit ca toti sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina ci i-a mantuit numai pe cei care l-au urmat Lui, fiindca atunci cand a propovaduit, a zis: Cel ce voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine.

Pentru mantuire se cere lepadare de sine, care, altminteri, este cu neputinta fara dispozitia interioara si fara propria vointa. Dar, de asemenea, propovaduieste si catre cei care primesc mantuirea din faptele legii, zicand: Eu sunt usa: daca intra cineva prin Mine, se va mantui. Si fara Mine nu puteti face nimic.

La mantuirea omului, deci, contribuie in acelasi timp atat harul lui Dumnezeu, cat si vointa omului.

Pe de o parte, harul lui Dumnezeu cheama, lumineaza mintea si inima, iar vointa conlucreaza la deschiderea ochilor si la curatirea inimii. Asadar mantuirea incepe cu harul lui Dumnezeu, se formeaza de vointa si se desavarseste prin har, care o si incununeaza.

Parabola Semanatorului este un exemplu potrivit. Semanatorul a semanat, pamantul cel bun o primeste, iar Dumnezeu o face sa creasca si o binecuvanteaza. De aici rezulta ca este necesar ca noi mai intai sa voim sa ne mantuim, ca sa fim mantuiti apoi prin har.

Ce este intristarea?
“Intristarea este piedica in calea a tot binele”, spune Sfantul Nil Sinaitul.
“Cand duhul rau al intristarii pune stapanire pe suflet” — citim descrierea lucrarii acestei patimi la Cuviosul Serafim de Sarov, „atunci, umplandu-l de uscaciune si neplacere, nu-l lasa sa faca rugaciune cu osardia cuvenita, il impiedica sa se indeletniceasca cu citirea Scripturilor cu luarea-aminte cuvenita, il lipseste de blandete si de seninatate fata de frati si naste scarba fata de orice impreuna-vorbire: pentru ca sufletul plin de intristare, facandu-se ca nebun si iesit din minti, nu poate nici sa primeasca linistit sfat bun, nici sa raspunda cu blandete la intrebarile ce i se pun. El fuge de oameni ca de niste pricinuitori ai tulburarii sale, si nu pricepe ca pricina suferintei e inlauntrul sau…”
De unde vine intristarea?
Intristarea este de obicei urmare a gandurilor manioase ori a nereusitei de a satisface o oarecare patima. Ca atare, cel ce isi va birui poftele si patimile va izgoni pentru totdeauna din inima sa si intristarea. Astfel, cel infranat nu se va intrista ca a ramas fara pranz, cel feciorelnic – ca nu i-a reusit fapta murdara la care se gandise intr-o clipa de intunecare a mintii, cel nemanios – ca n-a avut prilejul sa se razbune, iar cel smerit cugetator – de lipsirea de cinstiri din partea oamenilor. Cel neagonisitor nu se va amari nici daca ramane fara ultima letcaie…
Cu oamenii patimasi se intampla insa ca intristarea vine asupra lor fara vreo pricina vazuta. Atunci, zice Cuviosul Ioan Cassian,
“prin inraurirea subtire a vrajmasului suntem supusi unui asemenea necaz ca nu putem sa primim cu obisnuita placere nici macar cercetarea (vizita) oamenilor la care tinem si a rudelor noastre, si orice ne-ar spune acestia intr-o discutie cuviincioasa ni se pare ca vine la vremea nepotrivita si ca e de prisos...”
Totusi, aceasta dovedeste numai ca intristarea nu-si are intotdeauna pricinile in surse exterioare. Nu. Inauntrul nostru, in adancul inimii, stau semintele ascunse ale patimilor, care, indata ce se revarsa asupra sufletului ploaia ispitelor, dau indata mladite si roade. Ca atare, trebuie spus din nou ca daca am fi nepatimasi nu doar pe dinafara, ci am avea adevarata liniste in suflet, nici un fel de uneltiri ale dracului intristarii n-ar putea avea inraurire asupra noastra. Pamantul inimii, uscat de post, de privegheri si de rugaciuni, n-ar putea sa mai primeasca semintele patimilor insuflate de catre draci.
De aici reiese ca nu trebuie sa fugim de oameni cu scopul de a evita intristarea. Ce-i drept, nu poate sa scape de tulburare omul care traieste in lume si intra mereu in contact cu persoane care li sunt cu desavarsire straine ca duh, stapanite nu doar de patimi, ci uneori chiar de dracii insisi. Dar gandul ca simpla schimbare a locului aduce usurare este gresit. Schimband mediul, omul schimba doar pricinile care-i starnesc patimile. Nu asta ii trebuie, ci rabdare si inca ceva, de care vom vorbi mai jos. Daca omul va avea rabdare si, indeobste, curatia inimii va fi in stare sa spuna impreuna cu prorocul David: cu cei ce urau pacea eram facator de pace (Ps. 119). Atunci se va impaca lesne nu doar cu oamenii, ci si cu fiarele salbatice, si acelea il vor cinsti, dupa cuvantul Scripturii: fiarele cele salbatice vor avea pace cu tine (Iov 5, 23).

Să vă uitați câte rude aveți la evenimentele vieții! Câte rude sar când aveți un necaz, când faceți o casă, când aveți o boală, când aveți o primejdie..
Știți care este răspunsul: Nu te-am deranjat, știam că ai greutăți și nu am vrut să te mai încurc! Putea să te "încurce" dar nu a vrut să te încurce, putea să te ajute, nu a putut.. era ocupat cu altceva!
Vin evenimentele vieții, îți crești copii, ai datorii, ai bănci care te îngrămădesc și te încâlcesc, rămâi șomer și ai nevoie de un loc de muncă..
Cine vine să te întrebe: "Ce faci frate? Poate ai nevoie de un ban, de o pâine, de un prieten?
Și încercați să vedeți câtă lumea vine, atunci când moare cineva și au rămas atâtea lucruri în urmă: case, grădini, bani și avere! Atunci veți vedea și veți cunoaște arborele genealogic de la Matei - de trei ori câte paisprezece neamuri.. "Hoitul miroase și atrage corbii!
Pildă - când alergi în zadar după lucruri care nu folosesc și nu ai măsura lucrurilor, te autodistrugi!
Un lucru care pe mine mă preocupă și pe dumneavoastră ar trebui să vă intereseze: "Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot?"(Matei 6:27)
Adică ce ai putea să faci tu în plus, ca restul lumii, ca să devii mai interesant ca restul lumii?
Chiar dacă ai ajuns bogat, împărat sau ministru.. tot mori! " Și m-am uitat în urma mea și am văzut oase goale și țărână..", adică cimitirul. El se uita la groapă, la moarte și o contemplă.. "care-i ostașul, care-i săracul, care-i împăratul, care-i bogatul?"
O CLIPĂ ȘI VIAȚA PE TOATE LE RĂMÂNE!
Iar Solomon spune: "Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni! Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudeşte sub soare? Un neam trece şi altul vine, dar pământul rămâne totdeauna! Soarele răsare, soarele apune şi zoreşte către locul lui ca să răsară iarăşi. Vântul suflă către miazăzi, vântul se întoarce către miazănoapte şi, făcând roate-roate, el trece neîncetat prin cercurile sale. Toate fluviile curg în mare, dar marea nu se umple, căci ele se întorc din nou la locul din care au plecat.Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât poate omul să o spună: ochiul nu se satură de câte vede şi urechea nu se umple de câte aude.
Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.."(Eccle. 1:2-9)
https://www.youtube.com/watch?v=NK11o4xL1aY

Noi, prin Botez, am primit haruri deosebite, avem şi înger păzitor. De ce nu daţi atenţie mai multă
îngerului păzitor ? Ştiţi, frăţiile voastre, ce spune într-un loc: „Este cu neputinţă să nu mori dacă vezi un înger în adevărata lui lumină!” . Îngerul este cu noi, ne păzeşte. Hristos S-a întrupat în chip de om, în adâncul mizeriei omeneşti, nu ca să anihileze fiinţa omenească, ci s-o transfigureze. Aţi văzut ce scrie la Canonul îngerului păzitor: „Sfinte îngere, fă rugăciuni de obşte cu îngerii toţi pentru mine, păcătosul!” . Şi îngerul păzitor se roagă cu toţi îngerii, că nu-l refuză, nu-i răspunde: „Nu vreau!”.
Este o unitate nemaipomenită, Îi place lui Dumnezeu să fie rugăciune şi îngerii toţi sunt una cu plăcerile lui Dumnezeu. Dar mai spune într-un loc aşa: „Dacă diavolul s-ar fi întruchipat în om, cu degetul mic ar fi putut răsturna pământul, dacă ar fi avut puterea de la început” . Dar nu mai are putere, decât numai vârful cozii mişcă, restul nu mai are, i-a omorât-o Hristos. Dar îi este îngăduit să ne ispitească pe noi ca, ispitindu-ne, noi să ne încununăm, să ne trezim, să vedem cine suntem. Dracul joacă un rol în mântuire, indirect.
( Arhimandrit Arsenie Papacioc)

Sunt păcate de moarte şi păcate care nu sunt de moarte: cele de moarte sunt cele pentru care, dacă nu te vei pocăi şi te va afla moartea, vei merge în iad; iar dacă te vei pocăi, atunci îndată ţi se vor ierta. Se numeşte păcat de moarte pentru că din pricina lui moare sufletul şi poate să învieze doar prin pocăinţă .
Păcatul pentru suflet este aşa cum e rana pentru trup. Sunt răni pe care le putem tămădui, care nu aduc moarte trupului, şi sunt răni de moarte. La fel şi păcatele. Păcatul de moarte omoară sufletul, îl face neputincios de fericirea duhovnicească .
Dacă, de exemplu, am pune un orb într-un loc de unde se deschide o privelişte minunată şi l-am întreba: „Ce privelişte minunată, ce frumuseţe, nu-i aşa?”, atunci el ar răspunde cu siguranţă că nu are ştiinţă de acestea, pentru că nu are ochi, nu vede. Acelaşi lucru se poate spune despre sufletul ucis de păcat, care nu poate simți fericirea veşnică... ( Sfântul Cuvios Varsanufie de la Optina )