Ioan Monahul
 

Nu te cruta cand este vorba sa te rogi din inima nici dupa ce ai petrecut intreaga zi in osteneli. Nu fi deloc nepasator la sfanta rugaciune, spune totul Domnului din inima, caci rugaciunea este lucrul lui Dumnezeu. Daca te-ai apucat de hat, nu spune ca este bat; ce ai pus mana pe plug, nu te uita inapoi (v. 9, 62). Dupa ce ti-ai ingaduit sa te rogi cu nepasare, nu din toata inima, nu adormi (daca e vorba de rugaciunile de seara) pana ce nu-ti vei Sterge pacatul plangandu-l inaintea lui Dumnezeu. Aceasta se intampla nu cu toti, ci cu cei s-au desavarsit, la seama: nu pune trupul tau ai presus de Dumnezeu, ci pentru El sa nu iti pese de odihna trupeasca. Orice pravila de rugaciune te-ai apucat sa implinesti implineste-o cu buna credinta (daca este lunga, implineste-o bine; daca este scurta, asijderea) si nu implini lucrul lui Dumnezeu cu inima indoita, incat jumatate sa fie a lui Dumnezeu, iar cealalta a trupului tau.
Ravna Domnului Dumnezeu nu va rabda viclenia ta, parerea ta de rau pentru trupul tau. El te va da pe mana diavolului, iar diavolul nu va da pace inimii tale pentru nepasarea fata de Cel ce este adevarata tihna a inimii tale si care va face aceasta intotdeauna spre folosul tau, ca sa tina inima ta in apropierea lui Dumnezeu, fiindca orice rugaciune fatarnica departeaza inima de Dumnezeu si o intrarmeaza impotriva omului insusi; dimpotriva, orice rugaciune lipsita de fatarnicie apropie inima omeneasca de Dumnezeu si o face casnica a Lui. Asadar, sa crezi cuvantului acestuia: daca te vei grabi la rugaciune de dragul tihnei trupesti, ca sa te odihnesti mai repede, vei pierde si tihna trupeasca, si pe cea sufleteasca. Ah! Cu ce osteneli, cu ce lacrimi se recapata dupa aceea apropierea inimii noastre de Dumnezeu! Si de vom face apoi iarasi din rugaciunea noastra (nepasatoare) mijloc al indepartarii de Dumnezeu, oare ravna lui Dumnezeu nu se va aprinde pentru aceasta? Lui ii este mila de noi si de ostenelile noastre dinainte, si iata ca vrea sa ne faca a ne intoarce negresit catre Dansul iarasi, din toata inima. El vrea ca noi sa fim ai Lui intotdeauna.
Precum dupa impartasirea cu nevrednicie, asa si dupa rugaciunea nevrednica si rece ii este deopotriva de rau sufletului. Asta inseamna ca Domnul nu intra in inima noastra, fiind jignit de necredinta si de raceala inimii noastre, si ingaduie duhurilor necurate sa se cuibareasca in inima noastra, ca sa simtim deosebirea dintre jugul Sau si al lor.

Sunt un miracol al bunatatii lui Dumnezeu
(Sfântul Ioan de Kronstadt)

Fă-ţi timp să te întrebi mai des: cărei înţelepciuni datorezi alcătuirea perfectă a corpului tău; ce îl ţine constant în viaţă şi îl direcţionează? Cine a statornicit legile intelectului, cele ce se manifestă până astăzi la toţi oamenii? Cine a înscris în inimile oamenilor legea conştiinţei, cea care lucrează în noi întru răsplătirea binelui şi osândirea răului?
Dumnezeule Atotputernic, Preaînţelept şi Atotbun! Tu ţii mereu mâna Ta ocrotitoare asupra mea, păcătosul, şi nu există clipă în care bunătatea Ta să mă fi părăsit! Fă-mă să-Ţi pot săruta mereu, cu credinţă vie, dreapta Ta. De ce-ar trebui oare să caut undeva departe semnele bunătăţii, înţelepciunii şi atotputerniciei Tale?!
Mă bucur nespus că le pot găsi, mai evident ca oriunde, în mine însumi. Eu sunt un miracol al bunătăţii lui Dumnezeu, al înţelepciunii şi atotputerniciei Sale. Eu cuprind în mine în mic un întreg univers. Sufletul meu este o expresie a lumii nevăzute, trupul, o expresie a lumii văzute.

Parintele Gheorghe Calciu – Cuvant la Rusalii

Eu cred ca urmarea pogorarii Duhului Sfant sau vorbirea in limbi in inimile noastre, acum, dupa Cincizecime, esteiubirea.

“Va doresc ca aceasta zi a Pogorarii Sfantului Duh sa fie cu adevarat ziua deschiderii inimilor noastre, sa primim Duhul lui Dumnezeu.*Chiar daca nu vorbim in limbi, sa vorbim in limba divina, in limba ingerilor, prin care il slavim pe Dumnezeu, il iubim pe Dumnezeu si il iubim pe aproapele.*Eu cred ca urmarea pogorarii Duhului Sfant sau vorbirea in limbi in inimile noastre, acum, dupa Cincizecime, este*iubirea.*De aici vine un limbaj universal si prin ea comunicam. Daca nu ai iubire, nu comunici. Daca nu ai iubire poti sa fii ca un post de radio, sa vorbesti douazeci de ore pe zi:*nu te comunici pe tine!Esti un automat care vorbeste.*De multe ori suntem automate care vorbim.*Nu comunicam.*Dar daca ai iubire, chiar daca nu spui decat numai trei cuvinte, ai comunicat ceva celuilalt.

Sa dea Dumnezeu sa pastrati aceasta consecinta a Duhului Sfant in inimile dumneavoastra. Sa comunicati prin dragoste.*Sa va iubiti unii pe altii, sa-L iubiti pe Hristos, si in felul acesta vom fi o Biserica asa cum a fost dorita de Iisus Hristos:*Biserica iubirii, in care ne vindecam toti de toate bolile sufletesti si trupesti”.

Preot Gheorghiță Rogozan :
 

Nu poţi râde mai mult decât trebuie, nici să plângi mai mult decât trebuie. Cu zâmbetul, însă, poţi lumina şi faţa ta, şi pe cea a vecinilor tăi cât doreşti. Nu poţi huli împotriva lumii şi împotriva lui Dumnezeu cât doreşti, cu toate că ţie îţi poate părea şi altfel, ci numai până ce se umple măsura. Iar când se umple măsura, te vei întâlni cu răzbunătorul, trimis de soartă, nici tu nu ştii cum, nici el nu ştie pentru ce.
Nu poţi umple lumea cu mândria ta cât doreşti, cu toate că ţie îţi poate părea şi altfel, ci numai până ce se umple măsura. Pârâul sălbatic de munte nu poate umple văile domoale cu apă şi nămol cât vrea el, ci numai câtă vreme primeşte apă din munte. Însă din clipa în care muntele nu-i mai trimite apă, el se retrage ca un hoţ în colţul său şi, în neputinţa sa, se acoperă din preaplin cu buruieni, răsărite din nămolul său.
Ceea ce se poate, se poate; acest lucru trebuie să-l ştii. Ceea ce nu se poate, nu se poate; acest lucru trebuie să-l ştii şi mai bine, ca să nu te faci asemenea pârâului care, din pricina umflării sale, nu se vede decât pe el, iar pe urmă nu se mai vede nimic în afară de noroiul şi buruienile sale.

La batjocura să răspunzi prin zâmbet. Batjocura lor vine din răutatea inimii; zâmbetul tău să fie lipsit de răutate. Neştiinţei i se potriveşte batjocura, iar cunoaşterii, zâmbetul. Prin zeflemeaua lor, ei fac să crească preţul rugăciunii tale înaintea Veşnicului Judecător: fiindcă lui Dumnezeu cea mai dragă Îi este rugăciunea sufletului curajos care-i înconjurat de săgeţile răutăţii, urii, ticăloşiei şi batjocurii. Toate săgeţile acestea sunt boante la vârf şi ascuţite la coadă, aşa încât sărind înapoi din tine pricinuiesc răni înşişi săgetătorilor.

Soţia împăratului David, Mihala, şi-a bătut joc de o rugăciune însufleţită a bărbatului ei. De această batjocură Dumnezeu S-a aflat mai jignit decât împăratul David. Drept aceea, Cel Preaînalt a pedepsit-o pe Mihala, şi Mihala, fiica lui Saul, nu a avut copii până la moartea sa. Cine urmăreşte cu luare-aminte destinele şi întâmplările omeneşti, acela se poate încredinţa că şi în zilele noastre Dumnezeu pedepseşte cu asprime pe cei ce îşi bat joc de lucrurile sfinte.

Iar tu să spui batjocoritorilor tăi - asta dacă socoţi că vreun cuvânt este pentru ei leac mai tare decât tăcerea -, să le spui: „Mă mint cumva ochii mei, sau văd eu bine că voi în fiecare zi vă rugaţi de negustori şi de judecători şi de poliţişti ba pentru una, ba pentru alta? Şi atunci, de ce vă bateţi joc de mine când mă rog Veşnicului nostru Ziditor? Oare nu e mai caraghios să te rogi unui neputincios decât Celui Atotputernic? Oare nu e mai nebunesc lucru să te închini prafului decât Făcătorului de viaţă şi Domnului?

Este la un prooroc o spusă: blestemat omul care nădăjduieşte în om. Cine îşi pune nădejdea într-un om muritor, într-o băşică vremelnică de spumă, şi nu şi-o pune în Dumnezeu Atotţiitorul, este - e limpede - blestemat. Şi acest blestem asupra lui şi asupra casei lui poate fi confirmat de experienţa vieţii de zi cu zi. Este limpede că la fel de blestemat este şi omul care se roagă numai omului, şi nu se roagă Celui ce ţine toate şi poate toate“. Însă - ia seama ! - uneori tăcerea e mai folositoare şi decât vorbele acestea.


(Sfântul Nicolae Velimirovici)

Sfântul Serafim de Sarov

Cu adevărat, în rugăciune putem vorbi cu El, cel plin de iubire şi de viaţă dătătorul Dumnezeu şi Mântuitor însuşi. Dar chiar şi aici noi trebuie să ne rugăm doar până când Dumnezeu Duhul Sfânt pogoară asupra noastră cu harul Său în măsura pe care numai El o ştie. Şi atunci când El binevoieşte să ne viziteze, noi trebuie să ne oprim rugăciunea. De ce să ne mai rugăm atunci către El: «Vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre», atunci când El deja a venit la noi să ne mântuiască pe cei ce ne-am încredinţat Lui şi cu adevărat chemăm Numele Său cel Sfânt, ca plini de smerenie şi dragoste să-L putem primi pe El, Mângâietorul, în casele sufletelor noastre, ale celor ce înfometăm şi însetăm după venirea Lui. îţi voi explica aceasta, excelenţei tale, printr-un exemplu. închipuieşte-ţi că m-ai invitat să-ţi fac o vizită şi că la invitaţia ta eu vin ca să discut cu tine. Dar tu continui să mă inviţi, spunând: «Intră, te rog. Te rog să intri!». Atunci, eu aş fi obligat să gândesc: «Ce se întâmplă cu el? Şi-a ieşit din minţi?» La fel se întâmplă şi în cazul Domnului Dumnezeului nostru, Sfântul Duh. De aceea se spune: "Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu, înălţa-Mă-voi pe pământ" (Ps. 45: 10). Adică, mă voi arăta şi voi continua să fac aceasta oricui crede în Mine şi Mă cheamă, şi voi vorbi cu el aşa precum cândva am vorbit cu Adam în rai, cu Avraam şi lacov şi cu alţi slujitori şi robi ai Mei, cu Moise şi Iov şi cu cei asemenea lor. Mulţi explică faptul că această tăcere se referă numai la cele lumeşti. Dar eu îţi voi spune în numele lui Dumnezeu că nu este doar necesar să fim morţi faţă de acestea la rugăciune, dar atunci când prin atotputernicia credinţei şi rugăciunii, Duhul Sfânt binevoieşte să ne viziteze şi vine la noi în plinătatea bunătăţii Sale celei negrăite, noi trebuie să fim morţi şi faţă de rugăciune. Sufletul vorbeşte şi conversează în timpul rugăciunii, dar la coborârea Duhului Sfânt noi trebuie să rămânem într-o tăcere totală, pentru a auzi limpede şi inteligibil toate cuvintele vieţii celei veşnice pe care El va binevoi atunci să ni le comunice.

Să învăţăm lecţia iertării ca să nu rămânem repetenţi la examenul mântuirii!!!
"Daca omul trece cu bine testul vietii, n-a trait zadarnic pe pamant. Domnul Iisus Hristos a spus: "Si ce ar folosi unui om sa castige toata lumea, daca si-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om in schimb pentru sufletul sau?" (Matei 16,26)."
"Iertarea, condiția fundamentală a vieții noastre, este necesar să ne însoțească pretutindeni, ca să putem culege roade și în rugăciune, în post, în fapte bune. Altfel, vom fi ca un sac fără fund ce nu poate agonisi nimic bun, deoarece e găurit de ură și nu e sprijinit pe umerii iertării’’ (Ierom. Hrisostom Filipescu)
"Sfântul Isaac Sirul: ,,Sămânţă pe piatră este rugăciunea celui ce are pomenire de rău asupra fratelui său.’’ Când suntem iertători, când ne rugăm pentru cei ce ocărăsc şi ne vrăşmăşesc, rugăciunea noastră este o rugăciune de nota zece, este o rugăciune plăcută Lui Dumnezeu ce se înalţă la Cer şi ne uneşte cu Acesta. Suntem binecuvântaţi cu Harul şi iubirea de oameni a Bunului Dumnezeu când ne iertăm aproapele. Când ne învrednicim de virtutea iertării şi postul nostru este binecuvântat şi faptele noastre bune nu vor rămâne fără plată de la Domnul."
"Trebuie să iertăm ca să ne fie primit darul nostru la altar aşa cum este scris în Sfânta Evanghelie: „Dacă aduci darul tău la altar şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, du-te întâi, împacă-te cu fratele tău şi atunci, venind, adu darul tău!” (Mt. 5, 23-24).
"Trebuie să iertăm ca să avem pace în suflet. Omul nu poate avea pace în suflet dacă nu va iubi şi ierta pe aproapele său, dacă nu se va ruga pentru el, dacă nu va fi în comuniune cu acesta. Iertarea este piatra de temelie pe care se zideşte pacea sufletului. Atunci când nu avem puterea de a ierta pe cei ce ne greşesc, pe cei ce au bătut cuiele judecăţii, clevetirii şi răutăţii în inima noastră, rănind-o şi îndurerând-o, ne încolţeşte în minte, inimă şi suflet dorinţa de răzbunare, dorinţa de a plăti cu aceeaşi monedă, dorinţa de a răsplăti răul cu rău, suferinţa cu suferinţă şi devenim mânioşi, neliniştiţi sufleteşte lipşiţi de bucuria sfântă ce îşi are rădăcina în pacea inimii."

Domnul vorbea deseori despre necesitatea de a urî această viaţă pentru a-L urma pe El întru dobândirea Împărăţiei: „Cel ce îşi iubeşte viaţa o va pierde; iar cel ce îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică” (Ioan 12, 25). Sau: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său, şi pe mamă, şi pe femeie, şi pe copil, şi pe fraţi, şi pe surori, chiar şi viaţa sa însăşi, nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 26).

Potrivit Sfântului Grigorie Palama, cei care trăiesc în lumea aceasta trebuie să se străduiască din răsputeri să se folosească de lucrurile ei potrivit poruncilor lui Hristos. Întărită prin deprindere stăruitoare, această sârguinţă face ca împlinirea poruncilor Sale să pară lesnicioasă, preschimbându-ne nestatornicia lăuntrică în statornicie desăvârşită. Ea aduce cu sine o ură înverşunată „faţă de predispoziţiile şi stările sufleteşti cele rele”, iar aceasta, la rândul ei, naşte nepătimirea. Cel ce s-a eliberat „din robia patimilor” nu va mai fi stăpânit de păcat, ci se va odihni „în libertatea şi în legea Duhului” (Cuviosul Nichita Stithatul).

Nu trebuie să ne smintim atunci când vedem că cei sporiţi duhovniceşte suferă încă de oarecare patimi sau mai fac încă unele greşeli: „Dintr-o dumnezeiască iconomie, deseori unii oameni duhovniceşti sunt lăsaţi să fie hărţuiţi de oarecari patimi puţin primejdioase, pentru ca prin acestea uşoare şi nepăcătoase să se învinovăţească pe ei foarte şi să dobândească astfel nejefuita comoară a smereniei” (Sfântul Ioan Scărarul).

(Mitropolit Hierotheos Vlachos)

”Dumnezeu n-are nevoie de filozofie, de formule extraordinar de bine întocmite, ca să asculte rugăciunea noastră... Un oftat, un suspin, o chemare cât de scurtă „Doamne ajută-mă!”, „Doamne, nu mă părăsi!” - Dumnezeu o primește și o ascultă, dacă este cu sinceritate făcută această chemare.” Arhimandrit Sofian Boghiu

Cuvinte despre sfintele nevoinţe ale Sfantului Isaac Sirul, Filocalia X

De nu te linişteşti cu inima, linişteşte-te măcar cu limba. Şi dacă nu poţi pune rânduială în gânduri, pune rânduială măcar în simţuri.

De iubeşti blândeţea, rămâi în pace. Şi de te vei învrednici de pace, te vei bucura în toată vremea. Caută înţelepciunea şi nu aurul. Îmbracă-te în smerenie şi nu în mătase. Caută să dobândeşti pacea şi nu împărăţia…
Iată, frate, îndemnul meu: mila să-ţi sporească în suflet până când vei simţi în inima ta aceeaşi milă pe care Dumnezeu o are faţă de lume!

Din: Preot Ilarion V. Felea, Pildele Mantuitorului:
PILDELE DESPRE SFANTUL HAR - DUMNEZEIESCUL HAR

"Omul ajuta omului si prin aceasta cel slab capata putere. Cu atat mai mult ne ajuta Dumnezeu. Sfantul har este lumina, puterea, iu*birea, darul lui Dumnezeu in ajutorul omului crestin; o raza de lumina si de caldura a Duhului Sfant, care patrunde in inima omului, ca sa o trezeasca la viata cea noua, sa o lumineze, sa o sfinteasca si astfel sa o mantuiasca. Dupa ce din prigonitor al Bisericii, Saul devine Pavel, Apostolul lui Iisus Hristos, el scrie Corintenilor:

«Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; si harul Lui, care este in mine, n-a fost in zadar» (1 Cor. 15:10)."

Sf. Nicolae Velimirovici

Adeseori noi, pe neasteptate, la un anumit ceas, intalnim un om care izgoneste intunericul adunat in sufletul nostru, rezolvand pe nepusa masa vreo problema cu care ne confruntam.
Nu arareori se intampla sa auzim de la vreun alt om un cuvant care ne atinge sufletul, ori sa spunem cuiva vreun cuvant de imbarbatare.
Sau deodata primim o scrisoare de la cineva, mai cu seama atunci cand ne este de trebuinta.
Ori, incurcati in problemele vietii, cu deznadejde incercam sa gasim o rezolvare cu putinele noaste puteri, cautand iesire dintr-un impas; cand deodata ni se intampla ceva care schimba radical situatia.
Prin urmare si intalnirea neobisnuita, si cuvantul, si scrisoarea, si intamplarea, toate sunt semne date noua fie ca pedeapsa, fie ca luare-aminte, fie ca inteleptire, fie ca adeverire, fie ca o chemare la pocainta.

Vorbe intelepte cu gandul si inima la Dumnezeu

Cunostinta si smerenia de sine este invatatura cea mai folositoare si stiinta cea mai inalta; este calea cea mai sigura catre Dumnezeu.

Daca cu adevarat ai ceva bun in tine, socoteste-te ca altii sunt si mai buni, ca sa ramai intru smerenie.

Ceea ce tulbura pe om este mandria, care nu poate suferi sa fie mustrata. Omul smerit nu se intarata, nu se tulbura, chiar atunci cand este condamnat pe nedrept.

Sursa : „Viata in duh filocalic” (Antologie filocalica alcatuita de Ignatie Monahul), Editata de Manastirea Pissiota, Bucuresti, 1999

Creștinismul cumin*țe*niei fade și al so*lu*țiilor precaute nu este cel pe care l-au practicat Părinții deșertului, aceste figuri eroice și profund originale din primele veacuri.
Despre Avva Ioan cel Pitic ni se povestește că a fost rugat de călugări să meargă la o tânără, Paisia, care iubise oarecând monahii și după moartea părinților i-a găzduit și a avut grijă de ei, până când a sărăcit. În mijlocul lipsurilor însă tânăra a început să se prostitueze, iar monahii voiau să o ajute și să răsplătească binele ce li se făcuse. L-au trimis deci pe Ioan să intervină cu înțelepciunea pe care o dobândise de la Domnul. Iar bătrânul s-a dus, cu un aer donquijotesc, fără nici o rezolvare de-a gata. A reușit să treacă de baba care păzea intrarea fiindcă s-a folosit de o anumită ambiguitate, o promisiune greșit interpretată de femeie. Ajunge la Paisia, care s-a întins pe pat când l-a primit, o privește în ochi și îi spune simplu: „Cu ce-i vinovat Iisus că ai ajuns în halul acesta?”. Cuvintele bătrânului au un efect imediat și își păstrează forța peste timp. Prea adesea creștinii nu se ridică la înălțimea chemării lor, au cuvinte bune, dar trăiesc vieți mincinoase și mărturia lor nu este credibilă. Mereu rămâne însă luminoasă, ireproșabilă, imaginea lui Iisus, Mântuitorul răstignit, Cel care iartă și răscumpără neîncetat. Bătrânul începe să plângă și îi zice: „Satana joacă pe o*brazul tău, și eu să nu plâng?”. Apoi are loc un schimb fulgerător de replici care rezumă esența mesajului creștin. Paisia întreabă: „Există pocăință, Avva?”, iar bătrânul îi spune că există. Femeia se decide imediat și fără rezerve să îl urmeze; nu a spus nici un cuvânt despre casa ei. A lăsat instantaneu totul și l-a urmat pe bătrân în pustie. În noaptea aceea Paisia moare în deșert, iar bătrânului i se descoperă „că ora ei de pocăință a fost primită mai presus decât pocăința multora, care petrec vreme îndelungată [în pocăință], dar fără ardoarea pocăinței acestei fete”.
Până la urmă, istoria Paisiei este povestea fiului risipitor, mutată într-un alt context, iar în centru se găsește ideea puternică, explozivă, a speranței că recuperarea este posibilă din cele mai negre adâncuri. Pentru Dumnezeu, timpul - chiar dacă ireversibil - nu este o povară de neînlăturat.
Pocăința este medicamentul care vindecă rănile acumulate în timp și, în cele din urmă, vindecă însuși timpul. În felul acesta pocăința asumată viu și cu ardoare este sursa cea mai importantă de libertate. Iar pocăința este posibilă oricând și Dumnezeu este bucuros să ierte. De aceea la întrebarea centrală dacă există pocăință, răspunsul pe care îl dau Părinții e invariabil același: „Este!”. La fel ca în pilda lucrătorilor viei, Domnul răsplătește cu o generozitate de neînțeles, misterioasă. Plătește celui de pe urmă la fel ca celui dintâi, fără să nedreptățească pe cineva în modul Său paradoxal.
Viețile sfinților abundă în istorisiri eroice, nebunești chiar, care toate au în centru același gând, dincolo de ultima poartă a speranței, în adâncurile contorsionate ale deznădejdii, tristeții și păcatului de orice fel, într-un mod doar de Dumnezeu știut nădejdea rămâne vie și accesibilă. Și pocăință este totdeauna.

Buna ziua, suflete dragi!

Bogatia unui om este sufletul invelit in curatenia, bunatatea si disponibilitatea in tot ceea ce face pe drumul vietii .
Virtutiile nu au nevoie de momente ,ci de timp ! ...si totusi, viața are nevoie de timp pentru a-și cristaliza virtuțile ! Virtutiile sunt cele care lumineaza mintea, sufletul si viata .
„Nimănui nu-i pasă cât de multe știi până nu știe cât de mult îți pasă. Se intampla ca unii oameni sa priveasca intr-un anumit fel doar pentru ca nu prezinti un interes pentru ei...iar cand iti observa virtutiile nu mai scap de ei .” (Theodore Roosevelt)
Rodul virtutilor de-a lungul timpului ii foloseste fiecarui om in parte...Cu cat inveti mai mult , stii mai mult , dar daca esti umil , modest si bun ... stralucesti in fata lui Dumnezeu.
Fericirea vine din gesturile facute cu inima! Acolo unde sufletul lucreaza toate lucrurile sunt solide si nimeni nu le poate darama .
Sfantul Pavel ne spunea in invataturile lui ; ” Sa ne descatusam de patimile omului vechi si de povara grijilor lumesti. Sa ne ne rastignim trupul, omorand poftele si sa dam libertate Duhului Sfant sa se inalte. Ca, de se inalta Duhul Sfant, ridica cu sine si trupul il curateste, il lumineaza si-l transfigureaza, facandu-l templu Duhului Sfant ,omul umil cu suflet curat , e plin de virtuti..."
O zi binecuvantata sa avem,plina de oameni frumosi! Amin!

Oamenii, oricât de diferiți ar fi, au în general același nevoi:
- nevoia de iubire;
- de afecțiune;
- de înțelegere;
- de compasiune;
- de iertare...

H. Filipescu

Sfantul Nectarie din Eghina:

"Nădejde, auzire desfătată, plină de bucurie, plină de tot felul de bunătăți! Cât de minunată cu adevărat este puterea ta! Cât de miraculoasă este lucrarea ta! Ești cu adevărat frumoasă ca o fiică a cerului. Cine poate să descrie frumusețea ta? Cine poate istorisi binefacerile tale? Puterea ta este stâlpul care poartă toate necazurile oamenilor, iar lucrarea ta poartă puterea împărăției bunătăților. Ești darul lui Dumnezeu care nu se poate lua, fiindcă ai fost plăsmuită împreună cu sufletul omului, ca să-l întărești pe el în încercările vieții și să îl arăți pe el mai presus de împrejurările grele și luptător nebiruit. Ai fost dată lui ca să-i încununezi biruința și să-i împodobești capul cu cununi neveștejite. I-ai fost dată lui ca să-l duci la desăvârșire, ca să-l înalți pe el la Dumnezeu și să-l scoți din haosul în care acesta ar cădea fără tine. I-ai fost dată lui călăuză și cârmaci, ca să îndrepți calea lui pe marea înspumată a vieții, acoperită adeseori de negură întunecată și tulburată de tot felul de vânturi și care, prin valurile succesive, amenință să scufunde corabia care umblă înviforată pe mare."

"Ca să fii iubit de ceilalţi, mai întâi trebuie să-i iubeşti tu."

"Când se revărsa asupra noastră Harul cel dumnezeiesc, rugăciunea noastră devine cu totul curată. Să te rogi neîncetat, zi şi noapte, chiar şi când dormi în pat."

"Nu trebuie să-i silim pe alţii să meargă la Biserică. Hristos a spus: Cine voieşte, să-Mi urmeze Mie."
"Oricât ai fi de obosit să nu uiţi niciodată, seară înainte de culcare, să faci rugăciunile de seară."

"Să nu te rogi lui Hristos să-ţi ia bolile, ci să dobândeşti pacea, lucrând rugăciunea minţii şi fiind răbdător. Astfel vei avea mare folos".

"Roagă-te şi nu te supăra. Roagă-te şi fii răbdător."

"Când citeşti Sfânta Scriptură, căci trebuie să o citeşti necontenit spre a te lumina, Vieţile Sfinţilor sau alte cărţi bisericeşti, de găseşti o propoziţie sau un cuvânt ce te-a impresionat, zăboveşte mai mult în acel loc şi vei vedea că mult te vei folosi."

Când i-am spus că nu ţin minte tot ce citesc, Păr. Porfirie mi-a spus acestea: "Să ştii, fiule, ca toate ni se depozitează în memorie, iar când Hristos socoteşte că a venit ceasul potrivit, le dezvăluie."

"Când citeşti să încerci să citeşti limpede, astfel încât să se audă şi ultima litera a fiecărui cuvânt. La fel să procedezi şi când cânţi la biserică sau când te rogi, fiindcă astfel te obişnuieşti să fii corect şi smerit în toate, în cuget, în cuvinte şi în fapte."

"Când cânţi, să cânţi smerit, fără să faci grimase, fără să faci mişcări dezordonate şi fără să tot salţi psaltirea. Să priveşti mereu spre analog şi să nu discuţi cu cel de lângă tine. Să trăieşti ceea ce cânţi, fiindcă doar astfel cele cantate se transmit celor adunaţi în biserica la slujbă."
Parintele Profirie

Draga prietene, acolo unde eu credeam că viaţa mea va lua sfârşit, abia acolo ea a început. Până la călugărie, omul este un adolescent care-şi admiră muşchii în oglindă, dar după călugărie el intră în luptă. În faţa oricărei situaţii-limită, omul află cine este, fie moartea unei persoane dragi, fie că nimereşte în puşcărie pe nedrept, însă călugăria este toate acestea la un loc, pentru că un călugăr îşi îngroapă oamenii iubiţi şi totodată se întemniţează pe sine pentru toată viaţa. Aici se descoperă omul.

E uşor a fi grozav sigur în oglindă, dar nu e la fel de uşor atunci când ieşi să înfrunţi viaţa faţă în faţă. Am început prin a-ţi aduce exemplele sfinţilor aşa-zişi „activi”, deşi ei îşi considerau faptele nimicuri care îi distrăgeau de la cea mai mare lucrare pe care o poate face omul, aceea de a se cunoaşte pe sine. Această lucrare îşi atinge culmile şi profunzimile ei în monahism, şi încă într-un monahism cât mai aspru, cât mai departe de lume. Astfel, cei mai înţelepţi ajung să pară nebuni lumii, iar cei care se umflă ca broaştele primăvara, strigându-şi micile lor victorii, sunt consideraţi strălucitori. Iată, dacă vrei, încă odată înţelesul cuvintelor „cei din urmă vor fi cei dintâi şi cei dintâi vor fi cei din urmă”.

(Ieromonah Savatie Baştovoi)

Pentru ca să ni se înmoaie inima, trebuie să ne punem nu numai în situaţia celorlalţi oameni, ci şi a animalelor, chiar şi a şarpelui. Să ne gândim: „Mi-ar place să fiu şarpe, să ies puţin la soare ca să mă încălzesc şi să vină altul să mă lovească, să-mi zdrobească capul? Nu”. Atunci ni se va face milă şi vom iubi chiar şi şerpii. Dacă omul nu se pune în situaţia celuilalt, chiar şi a animalelor şi a insectelor, nu devine „om”.

Sfântul Paisie Aghioritul

Hrisostom Filipescu :
 

Chiar dacă pereții duri ai sufletelor celor care au construit fortărețe în jur sunt reci, e nevoie în continuare de iubire. Orice zid are crăpătura sa prin care poate crește iarbă sau se poate vedea înăuntru. Viaţa îşi face loc oriunde. Se naşte chiar şi din zidul de piatră. Într-o zi sau într-o seară umbra o să dispară. Şi ultima oară va deveni prima oară. Ceva cusut pe măsura sufletului tău te aşteaptă.

Există dublură la cheia inimii? Iubirea nu uită niciodată…

A nu te ruşina în faţa lumii de ce este dumnezeiesc este un lucru mare, iar atunci nu se va ruşina Dumnezeu cu tine, când te vei întâlni cu El! A intra în biserică şi a te ruga, este un act de normalitate. Când treci pe lângă o biserică iţi faci cruce, este un semn de respect pentru Casa lui Dumnezeu. Când treci pe lângă o troiţă, iţi faci cruce frumos şi spui o rugăciune în gând. Dar nu te aşezi în mijlocul drumului şi iţi deschizi cartea de rugăciuni, sau ceaslovul, să te vadă lumea cât eşti de credincios. Iar când vii în faţa icoanei, la biserica, nu iţi faci pravila şi canonul acolo, în timpul slujbei. Faci o închinăciune şi stai la locul tău! Iar când te împărtăşeşti, nu faci o întreagă pleadă, să fie atenţi la tine 50 de oameni din biserică.
Te duci discret şi ai luat Sfintele Taine!
https://www.youtube.com/watch?v=ncwWc__n1mw

In ceea ce priveşte canoanele pe care le dau duhovnicii, cred că fac o greşeală atunci când opresc exagerat de la împărtăşanie ori canonisesc cu nevoinţă care copleşeşte puterea fiecăruia. Este o greşeală deoarece credincioşii ori nu le fac, fiind o serie de împrejurări familiale, sociale, istorice care îi opresc, ori este o lipsă de trăire, şi atunci este mai bine să le dea un canon de simţire. Dar şi în aceste condiţii, după o astfel de spovedanie, suntem departe de a ne însuşi o pocăinţă adevărată. Dar să fim pe drum şi ne ajută harul lui Dumnezeu.

Altfel, ne caută harul şi nu ne găseşte. Dacă nu-ţi poţi iubi vrăjmaşii, ţi-ai pus măcar problema să-i iubeşti sau ştii asta doar din literatură? Asta-i viaţa: crucea, suferinţa cu orice chip. Te spovedeşti de pe poziţia de a nu mai face păcate. Că se întâmplă să cazi în păcate, este un accident; dar nu este dorinţa şi deliberarea ta, nu-i nepăsarea ta, nu este pocăinţă falsă, făţarnică şi ipocrită. Când te pocăieşti cu adevărat, te duci ca să nu mai faci. Altfel, eşti vinovat de participare (premeditare), nu de accidentare.

(Părintele Arsenie Papacioc)

Omul duhovnicesc este un suflet pe care Duhul Sfânt l-a trezit din somnul păcatelor şi el, ascultând îndemnurile Duhului şi crescând mereu în darul lui Dumnezeu, trăieşte până la sfârşit o viaţă de biruitor.

De aceea, oricât de ticăloşită ar fi viaţa ta, oricât de groase ar fi lanţurile robiei şi pereţii temniţei sufleteşti, tu poţi scăpa, dacă-L primeşti îndată pe Cel care a dat orbilor vedere, morţilor viaţă şi robilor libertate. Diavolul nu poate face lanţuri atât de groase, încât Golgota să nu le poată rupe. Iisus i-a tămăduit pe toţi cei stăpâniţi şi chinuiţi de duhuri rele.

Toţi cei care aţi ajuns în pragul pierzării sufleteşti, primiţi-L degrab pe Cel Care vă poate scăpa! Folosiţi măcar ceasul tâlharului de pe cruce... Primiţi-L iar pe Domnul!

(Preot Iosif Trifa)

Cat de actuale , tulburator de actuale, sunt scrierile Sfântului Ioan Iacob Hozevitul :

"Lipsa de credinţă, lipsa de unitate, goana după avere, dezbinarea, arivismul, snobismul, lipsa unor modele autentice, toate la un loc compun tabloul unei ţări aflate în colaps, al unui neam pe cale de a fi „înghiţit” de valul mondializării. Fără întoarcerea la rădăcinile noastre strămoşeşti, fără aplecarea genunchilor la rugăciune, fără dragoste şi unitate vom fi zdrobiţi de suflul otrăvitor al materialismului şi ateismului."p

Ai intrebat pe cineva: „Unde e Dumnezeu?” și ai primit răspunsul că Dumnezeu este înăuntru, în tine. Şi te miri de acest cuvânt: „Cum asta?”.

De pildă, aşa cum este lumina în cameră sau focul în cuptor. Atunci când Îl vei fi simţit pe Dumnezeu în tine, vei simţi şi vei şti că El este în tine, însă nu vei putea explica uşor altora acest lucru, ci vei căuta chipuri şi asemănări în natură şi le vei spune altora cum îţi spun şi eu acum: „Dumnezeu este în mine ca lumina în cameră, sau ca focul în cuptor, sau ca aerul în plămâni, sau ca viaţa în făptura vie, sau ca puterea şi dragostea şi gândul înăuntrul omului”.

Fireşte, acestea sunt doar chipuri şi asemănări şi toate acestea nu pot exprima ceea ce simte omul când Dumnezeu Se sălăşluieşte în el cu plinirea Sa. Apostolul lui Dumnezeu, părintele nostru duhovnicesc Pavel, urează credincioşilor: „Să vă pliniţi cu toată plinirea Dumnezeirii!” (Efeseni 3, 19).

Dumnezeu lucrează dinăuntru, din om, în două feluri: ajutând sau cârmuind. Ajutând, lucrează Dumnezeu în omul de credinţă mijlocie ori slabă, care îşi aminteşte de Dumnezeu din când în când şi doar în parte ţine poruncile lui Dumnezeu. Dumnezeu nu îl părăseşte, fiindcă nici el nu-L părăseşte cu totul pe Dumnezeu. Iar stăpânind, lucrează Dumnezeu în omul de mare credinţă, ce a deschis larg porţile sufletului pentru Făcătorul său. Şi stă scris: „Cine va deschide uşa, voi intra la el” (Apocalipsa 3, 20). Un asemenea om nu se întemeiază deloc în sine, ci numai în Cel Preaînalt. El simte prezenţa şi lucrarea Duhului Dumnezeiesc în sine şi are mare dragoste faţă de Domnul său. Iar celui ce Îl iubeşte pe Dumnezeu, Hristos i-a făgăduit că Dumnezeu Se va sălăşlui în el: „Cine Mă iubeşte păzeşte cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi pe el, şi vom veni la el, şi sălaş în el vom face”.

Nu vei putea pricepe nicidecum lucrul acesta dacă uiţi că Dumnezeu este Duh, care poate intra pretutindeni şi pătrunde toate, după a Sa putere şi voire. El este sus, deasupra tuturor făpturilor, asemenea soarelui, care este sus deasupra pământului, dar cu lumina sa poate intra în orice loc deschis. Precum spune apostolul: „Unul e Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care e peste toţi, şi prin toţi, şi întru noi toţi” (Efeseni 4, 6). (...)

Iar cei ce Îl iubesc pe Dumnezeu şi Îl doresc, şi-L caută, şi Îl roagă să vină, aceştia Îl simt pe Dumnezeu în sine şi ei pot spune: „Dumnezeu este înăuntrul meu prin Duhul Său cel Sfânt”. Ferice de aceste suflete luminate, fiindcă vor împărăţi veşnic întru Împărăţia lui Hristos - precum a făgăduit Domnul celor ce Îl iubesc, zicând: „Vă voi lua la Mine, ca unde sunt Eu şi voi să fiţi”.

(Episcop Nicolae Velimirovici)

Cand toţi aud în acelaşi ceas, în acelaşi loc, Psaltirea şi toate citirile, se unesc prin auzire cu harul lui Dumnezeu, pentru că ceea ce este de spus de către citeţ este auzit şi împărtăşit tuturor. Puterea celor mulţi se înmulţeşte, ca şi când ar vedea un lucru frumos şi l-ar privi toţi cu ardoare. Ei, privirea lor, care se întâlneşte pe acest lucru frumos, îi uneşte. De pildă, izbăvirea Apostolului Petru din temniţă: „...se făcea necontenit rugăciune către Dumnezeu pentru el, de către Biserică” (Fapte 12, 5). Această rugăciune l-a slobozit pe Petru din legăturile temniţei.

Iubirea, dăruirea către Dumnezeu, ardoarea, unirea cu Dumnezeu, unirea cu Biserica sunt Raiul cel de pe pământ. Dacă dobândim harul dumnezeiesc, toate sunt uşoare, fericite, şi devin binecuvântare a lui Dumnezeu. Hai, ia găseşte-mi altă religie care să-l facă pe om desăvârşit şi fericit. Şi este păcat să nu înţelegem această măreţie.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 222-223)

Dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă.

Drept aceea, omorâţi mădularele voastre, cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli. Pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării, în care păcate aţi umblat şi voi odinioară, pe când trăiaţi în ele. Acum deci vă lepădaţi şi voi de toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, Şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit.

(Sfântul Apostol Pavel, Epistola către Filipeni, cap. 3, 1-10)

Ajutati-vă pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă; încercaţi-vă pe voi înşivă. Sau nu vă cunoaşteţi voi singuri bine că Hristos Iisus este întru voi? Afară numai dacă nu sunteţi netrebnici. Nădăjduiesc însă că veţi cunoaşte că noi nu suntem netrebnici. Și ne rugăm lui Dumnezeu ca să nu săvârşiţi voi nici un rău, nu ca să ne arătăm noi încercaţi, ci pentru ca voi să faceţi binele, iar noi să fim ca nişte netrebnici.

Căci împotriva adevărului n-avem nici o putere; avem pentru adevăr. Căci ne bucurăm când noi suntem slabi, iar voi sunteţi tari. Aceasta şi cerem în rugăciunea noastră: desăvârşirea voastră.

Pentru aceea vă scriu acestea, nefiind de faţă, ca atunci, când voi fi de faţă, să nu cutez cu asprime, după puterea pe care mi-a dat-o Domnul spre zidire, iar nu spre dărâmare.

Deci, fraţilor, bucuraţi-vă! Desăvârşiţi-vă, mângâiaţi-vă, fiţi uniţi în cuget, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi. Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu sărutare sfântă. Sfinţii toţi vă îmbrăţişează.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!

(Sfântul Apostol Pavel, Epistola a II-a către Corinteni, cap. 13, 5-13)

În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă. Aşa obişnuia să spună Părintele Arsenie, care urmărea pentru oameni o minte dreaptă şi lucruri drepte şi îndreptare spre mintea cea bună. Valoarea acestui cuvânt o intuiesc toţi cei ce îl aud, şi asta se întâmplă des, căci noi îl aducem înaintea vizitatorilor şi închinătorilor noştri, mai ales atunci când au prilejul să vadă o pictură a Părintelui Arsenie reprezentând Adormirea Maicii Domnului, pictură în faţa căreia se opresc cu admiraţie mulţi dintre cei ce vizitează Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta. Mintea se strâmbă în urma patimilor şi se îndreaptă pe măsura curăţirii de patimi. Când mintea se îndreaptă, vede lucrurile drept, deci aşa cum sunt ele. „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Asta le place la mulţi, am băgat de seamă că le place. Când le spun că Părintele a zis că „în mintea strâmbă si lucrul drept se strâmbă”, oamenii râd în general. De ce râd? Pentru că îşi dau seama că aşa e. Numai că e greu să ştii când ţi-e mintea strâmbă.

(Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 185)

Parintele Savatie Bastovoi despre om si multiplele lui manifestari (fete), de aici greutatea ce o intampinam in a ne cunoaste pe noi insine, dar si pe altii

"Apostolul Pavel a spus că nimeni nu știe ce este în sufletul omului, decît numai Dumnezeu și omul însuși. Dar uneori se întîmplă că nici noi înșine nu mai știm ce e în sufletul nostru. Oamenii au atîtea fețe încît nu îți poți da seama care e cea adevărată. Poate că cea care persistă cel mai mult? Ne supărăm, ne bucurăm, sîntem zgîrciți, iar alteori darnici, uneori prea aspri, alteori ușuratici. Puțini sînt oamenii constanți, fie în rău, fie în bine. Și eu am atîtea fețe și în toate mă regăsesc atît de mult încît nici nu mai știu care mă reprezintă cel mai bine, cu alte cuvinte, cu care dintre toate aceste fețe voi merge la judecată? Iar acest cameleonism nesuferit și pentru mine și pentru cei din jur l-am moștenit de la tatăl meu. Acest amestec de rău și bine este fără îndoială o boală care, atunci cînd nu-L ai pe Dumnezeu, poate motiva cele mai nesăbuite fapte."

Vederea duhovnicească a lui Dumnezeu nu aparţine sferei sentimentelor (simţirilor), nici planurilor optice, ci este unire ipostatică şi legătură a făpturii zidite cu „Existenţa” nezidită a lui Dumnezeu, nu cu firea sau fiinţa Sa, ci cu lucrările sau energiile dumnezeieşti, potrivit cu capacitatea celui ce „pătimeşte” vederea duhovnicească. Atunci când Moise a cerut să-L vadă pe Dumnezeu, aşa cum îşi închipuia el, a auzit de la El Însuşi că acest lucru este cu neputinţă şi a putut să privească numai „spatele”, care înseamnă lucrările sau însuşirile dumnezeieşti. Cel ce se află în vederea duhovnicească a lui Dumnezeu mărturiseşte că între zidit şi nezidit nu există nicio asemănare şi că „a-L exprima pe Dumnezeu este cu neputinţă, iar a-L gândi este mai cu neputinţă”. (Sfântul Grigorie Teologul)

De ce oamenii virtuoşi, care sunt prietenii lui Dumnezeu, sunt prigoniţi şi în timp ce sunt prigoniţi se bucură?

Ca nişte următori ai modelului originar, aceştia urmează începătorului şi Căpeteniei lor, care le spune: „în lume necazuri veţi avea” (Ioan 16,33) şi „veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu” (Matei 10,22) şi „dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15,20) şi, iarăşi, „voi sunteţi aceia care aţi rămas cu Mine în încercările Mele” (Luca 22,28). Iar în rugăciunea Sa arhierească spune: „Părinte, Eu le-am dat lor cuvântul Tău şi lumea i-a urât pe ei” (Ioan 17,14).

Din toate acestea se poate înţelege faptul că această cale „care duce la viaţă” este „îngustă şi cu necazuri şi puţini sunt cei care o află pe ea” (Matei 7,14). Nu numai că iubitorii de Dumnezeu nu resping ocările, ci se şi bucură, de vreme ce sunt fericiţi în calitate de atleţi şi eroi şi moştenitori ai împărăţiei Tatălui lor. „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Matei 5,11).

În esenţă, întreaga lume este prigonită şi nedreptăţită, dar nu se bucură, ci mai degrabă se îndurerează, plânge şi se jeleşte. Bucuria şi mângâierea în dureri şi în nedreptate nu sunt provocate de natura ispitelor şi încercărilor, ci de harul lui Dumnezeu, care îi mângâie pe cei „osteniţi şi împovăraţi”, pentru supunerea lor faţă de voia dumnezeiască, nu numai în prezent, ci şi în veşnicie. „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5,12).

(Geronda Iosif Vatopedinul)

Dragii mei, de-a lungul vieţii mele am avut o singură rugăciune. Viaţa mea a fost, cel puţin în primele trei sferturi, foarte zbuciumată şi nu o dată, nu de două ori, nu de trei ori, m-am simţit în imediata vecinătate a morţii, datorită suferinţelor şi primejdiilor prin care am trecut. Nu am chemat niciodată moartea, dar nici nu m-am temut de ea. Am avut o singură rugăciune către Dumnezeu: „Doamne, dacă Tu crezi că mai poţi face ceva cu mine şi dacă Tu crezi că eu mai sunt de trebuinţă pentru Biserica mea, pentru neamul meu şi pentru semenii mei, atunci Tu ai să mă salvezi, ai să mă laşi în viaţă şi nu mă vei lăsa să fiu ucis, nici de foame, nici de sete, nici de frig, nici de schingiuiri, nici de gloanţele oamenilor şi nici de dinţii lupilor. Dacă vei socoti că n-o să mai fiu bun de nimic şi nu-Ţi mai trebuiesc Ţie, o să mă chemi la Tine şi voi vedea ce vei face cu mine. Dar dacă Tu socoteşti că voi mai fi de folos, mă vei lăsa în viaţă, pentru că eu ştiu că religia creştină este eminamente pragmatică”.

Pomul se cunoaşte după roade şi omul după fapte. Nu este un merit să trăieşti mult, cel mult dacă ai ambiţia să te înscrii cumva în seria recordurilor. Important este să trăieşti cu folos, iar pentru aceasta trebuie să ai şi o educaţie de la părinţi, pe care eu am avut-o. De aceea, în ziua mea de naştere, mă rog întâi cu rugăciunea intimă de dimineaţă pentru părinţii mei care mi-au dat viaţă, dar nu numai viaţă, că aceasta încă n-ar fi mare lucru, dar pentru că mi-au dat o educaţie. De la tatăl meu, care era un om plin de înţelepciune, am învăţat ca niciodată să nu iau nimic în tragic, iar de la mama mea, care era un tezaur de folclor, am învăţat credinţa în Dumnezeu, teama şi iubirea faţă de El, respectul faţă de propria mea demnitate, munca şi respectul faţă de demnitatea altora. Mama mea ne spunea nouă, copiilor, cu precădere un proverb pe care-l moştenise şi ea de la înaintaşii ei: Decât să întind în unt şi să mă uit în pământ, mai bine să întind în sare şi să mă uit la soare. Dacă m-ar întreba cineva „Ce-ai învăţat de la mama dumitale?”,i-aş răspunde: Asta am învăţat: să mă uit la soare. Şi dacă Dumnezeu va hărăzi această lumină şi dincolo de mormânt, voi fi întradevăr fericit”.
( Bartolomeu Anania )

Evanghelia după Ioan: „o minunăţie”

Evanghelia după Ioan este o minunăţie din punct de vedere al mişcării ce o caracterizează. După cum am văzut, prologul vorbeşte despre tot ce poate fi mai înalt, despre Treimea Preasfântă şi mişcarea din interiorul Treimii. Se relatează apoi coborârea Cuvântului de la Tatăl la noi şi se desfăşoară drumul Cuvântului printre noi. Iar acum noi înşine ne ridicăm şi urcăm împreună cu El spre slava pe care a avut-o de la Tatăl înainte de întemeierea lumii. E o mişcare ce ne poartă până în vremurile de pe urmă, către finalul istoriei. Începutul acestei ridicări are loc în capitolul 11, cu urcarea Domnului la Ierusalim. Urcarea de acum a Domnului la sărbătoarea Paştelui este una deosebită: e ultima Sa urcare la Ierusalimul iudaic şi, în cadrul ei, El transcede acest Ierusalim pământesc, pentru a deschide porţile Ierusalimului ceresc, cetatea slavei. Veşnicia coboară în timp şi îl suprimă; de aceea vedem Evanghelia devenind tot mai densă.

Ilustra apreciere îi aparţine lui André Scrima şi apare în lucrarea Comentariu integral la Evanghelia după Ioan (Humanitas, Bucureşti, 2008).

Pentru a păzi adevărul trebuie să vorbim la modul cel direct despre cei ce se depărtează de el pentru a păzi astfel turma şi, dacă e posibil, a-i călăuzi pe cei rătăciţi. Dar Biserica îşi deschide comorile pentru fiecare suflet – cu condiţia ca el să asculte de adevăr şi să primească învăţăturile ei – iar aceste comori nu pot veni decât de la Sfântul Duh şi nu din „reinterpretarea” unora sau altora.

(Ne vorbește părintele Serafim Rose)

Fiecare om, fiecare „eu”, are o istorie, un „roman” al vieţii sale, pe care şi-l scrie cumva singur, „prelucrând” datele existenţiale. Nu evenimentele scriu istoria, ci felul în care le trăim şi le interpretăm noi. Fiecare copil îşi ţese, din percepţiile şi emoţiile evenimentelor din viaţa timpurie, o poveste, un „scenariu”, care să-i asigure starea de bine pe care o cere firea din adâncul ei cel de necontrolat din exterior. Dumnezeu ne-a „urzit” din iubire şi pe un „rost” de iubire pentru a fi capabili, pe măsură ce creştem cu trupul şi cu duhul, să ne bucurăm de El, de comuniunea intimă cu El, Cel ce este Iubire, şi de lumea creată ca dar pentru desfătarea noastră duhovnicească şi trupească. Lumea, spune un Părinte, este iubirea lui Dumnezeu pentru om, făcută văzută, bună şi frumoasă!

Omul însă a căzut din această stare, alegând să privească lucrurile doar la suprafaţa lor sensibilă, fără să le mai vadă „raţiunile” dumnezeieşti şi fără să mai simtă prezenţa lui Dumnezeu prin ele. Prin cădere, omul n-a mai socotit ca bine desfătarea duhovnicească şi ca rău lipsa bunurilor spirituale, ci s-a obişnuit să se centreze pe viaţa trupească şi doar pe aspectul material al lumii. Astfel, bun pentru el a devenit ceea ce produce plăcere pentru simţirea trupului şi rău ceea ce produce durere.

Aşadar, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, plăcerea şi durerea au apărut prin pervertirea puterilor sufletului prin care omul era menit să caute bunurile duhovniceşti şi să evite pierderea lor. Aceste puteri sunt pofta sau dorirea, pentru căutarea celor bune, şi iuţimea sau mânia, pentru păzirea lor. După cădere, energia acestor puteri s-a revărsat cu totul în simţirea trupească.

(Monahia Siluana Vlad)

Părinte , de unde credeți că pornește criza familiei?

– Dragă, din criza elementelor care formează familia. Suntem fiecare cu starea noastră, cu măsurile noastre și nu ne putem angaja cu alte măsuri la lucruri care cer o măsură mai mare. Sunt atâtea familii care se destramă, sunt atâtea încercări de refacere a familiei sau de a-ți reface situația de familist într-o altă conjunctură și toate acestea, în general, nu duc unde trebuie, pentru că cine nu este bun într-un loc, nu este bun nici în altul. Și cineva care nu este capabil să susțină o căsătorie binecuvântată de Dumnezeu și stricată apoi de om, înseamnă că în realitate nu e capabil de mai mult sau că degeaba cere celuilalt ceea ce nu poate să facă. Neputința omenească este o realitate și aceasta trebuie avută în vedere de la început. Dacă se începe rău, nu se poate ajunge la bine, pentru că majoritatea oamenilor care se căsătoresc au în vedere în principal sexualitatea și mulți sunt uzați gata când se căsătoresc și, după aceea, pentru că se insistă tot pe latura aceasta și nu pe latura duhovnicească, se ajunge foarte repede la desfacerea căsătoriei.

(Arhimandrit Teofil Părăian, Bucuriile credinței, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2004, p. 234)

Cand binecuvântezi, realitatea se transformă, se preface, cu harul lui Dumnezeu, în loc de întâlnire cu El. Şi, de exemplu, în loc să fie în faţa ta doar cineva care ţipă la tine sau îţi face reproşuri, vei simţi că este acolo şi Domnul, Care îţi dă putere să vezi: ce ai greşit tu; ce neputinţă are celălalt; cât e de bolnav sufleteşte; ce vrea Dumnezeu de la tine în acea situaţie.

Tu poate că vrei, cum este şi firesc, să vadă cel din faţa ta că nu are dreptate, că a greşit, că exagerează şi să nu te mai chinuie. Domnul vrea însă ca tu să poţi iubi şi în aceste condiţii, să vezi că sufletul celui din faţa ta e rănit, ca şi al tău, şi să-ţi fie milă şi să te rogi pentru el.

Dacă cel ce te stresează ar fi rănit, muşcat de un câine şi, din cauza durerilor şi a fricii ar striga şi te-ar lovi cu mâinile când ai vrea să-l ajuţi, te-ai supăra pe el? Nu, pentru că mila şi dorinţa de a-l ajuta te-ar face să nu simţi durerile. Dar noi nu vedem încă sângerările sufletului aproapelui, şi din această cauză nu avem milă...

(Monahia Siluana Vlad)

„Tot ce stiu e ca nu stiu nimic.” Si asa si este, pentru ca altfel functioneaza aceasta ucenicie. Aici, in cele duhovnicesti, este de ajutor sa realizeze omul, intr-un fel sau altul, ca este un „zero”, un nimic.

Una este sa gandeasca omul acest lucru doar teoretic si altceva este sa ajunga in clipa in care simte sentimentul nimicniciei in sufletul sau, in profunzi*mea existentei sale. „Ce sunt, Doamne? Nimic nu sunt! Nu numai ca sunt un nimic, dar sunt un nimic pacatos!” Si atunci sa vina harul lui Dumnezeu si din nimic sa te faca om al Sau.

Se spune in cartea Facerii:

„La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul” (Facere 1, 1)

A facut. Din ce a facut? A gasit oare Dum*nezeu undeva materia sau i-a oferit-o un alt dumnezeu si, luand-o, a facut tot ceea ce a facut? Nu. Verbul ποιω este folosit in Sfanta Scriptura numai cu referire la Dumnezeu si semnifica faptul ca Dumnezeu a facut acel ceva din nimic. „La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul”. Atunci cand nu exista nimic, nimic, nimic – numai singur Dumnezeu exista – a creat El materia si a facut cerul si pamantul. Acesta este si sensul, dintr-un anumit punct de vedere, al celor ce le-a spus Hristos apostolilor la Marea Tiberiadei, atunci cand i-a „chemat”:

„Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni” (Matei 4, 19)

Haideti si va voi face! Intelesul lui “va voi face” aici acesta este: veti ucenici, veti vedea cine sunteti de fapt si dupa aceea veti deveni pescari de oameni. Fara indoiala, nimeni nu vede cine este cu adevarat imediat. Trebuie sa uceniceasca, trebuie sa se lupte, trebuie sa se stradu*iasca. Lupta crestinului are in mare masura aceasta insemnatate: te lupti si esuezi, te lupti si nu iese nimic, te lupti si la sfarsit mai pacatos iesi, mai indaratnic, mai rau iesi din aceasta lupta. Asa este! Pana ajungi in final sa te convingi ca nu poti face nimic de unul singur — ceea ce spune si Domnul:

„Cel ce ramane intru Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic“. (Ioan 15, 5)

Si asa ajunge omul de la convingerile sale, de la simtirile si trairile sale, la asta: ca este un nimic. Si numai daca va pune Dumnezeu mana Sa asupra lui, va iesi ceva. Atunci vine Duhul lui Dumnezeu si se naste omul din nou. Dar mai intai este nevoie de toata aceasta lucrare, care poate parea negativa, in timpul careia progresezi de la simtirea starii de pacat la o simtire din ce in ce mai adanca a starii tale de pacat. Asa ceva se intampla. Insa asa cum incep toate acestea, vine si clipa potrivita cand devii tot un nimic, dar in mainile lui Dumnezeu. Si atunci El te va transforma cu usurinta dintru nimic in omul Sau. Un om care are parte de viata teandrica. Adica Dumnezeu te uneste in El, Se uneste cu tine, te poarta inlauntrul Sau. Avem aici pe Dumnezeul teandric, care ne face pe noi toti sa fim ceea ce este si El. Ne daruieste viata teandrica sau, mai degraba, face ca toata fiinta noastra sa fie plina de viata indumnezeita.

“…dar nu le puteti purta”. Inca sunteti oameni obisnuiti

Aici am putea spune ca „multe am sa va mai spun, dar nu le puteti purta” are un inteles dublu. In primul rand este ca si cand ne-ar spune Domnul:

„Nu va grabiti, nu va grabiti, mai sunt multe de spus, dar nu sunteti inca indeajuns de copti incat sa le auziti. Nu a venit inca vremea, nu s-au copt inca lucrurile.”

ascultare de HristosVedeti, nu ne maturizam imediat, ci incet-incet. Si atunci, prin urmare, vom capata curajul necesar, incet-incet, pana cand sa ne spuna Domnul toate cate are sa ne spuna si sa le putem si duce, pentru ca sa primim tot binele pe care vrea El sa-l faca sufletului nostru. Insa are si un alt inteles, ca si cand ne-ar spune Domnul:

„Asa cum luati voi lucrurile acum, asa cum le percepeti si asa cum sunteti, nu poate nimeni sa va spuna nimic din ceea ce vrea. Ar putea sa vi le spuna, dar voi n-ati putea inca sa le duceti.“

Iata, noi, aici, la intalnirile noastre, cate am mai avea sa ne mai spunem, asa, mai concret! Insa cum toata starea noastra este negativa – ca si cand am fi fara de simtire, ca si cand nu am avea dispozitia sau cheful necesar, ca si cand am spune, precum in pilda celor chemati la nunta, „nu putem veni” – nu ne incredem in Dumnezeu. Cum iti va arata El vointa Lui si cum te va face sa te increzi in El, daca tu nu arati ca esti dispus?

„Iar cand va veni Acela, Duhul Adevarului, va va calauzi la tot adevarul” (Ioan 16, 13)

Vedeti, din nou aici e ca si cand ar spune Dom*nul:

„Orice ar fi sa se intample cu sufletele voastre, de la ucenicia voastra se trage — ca v-ati straduit din rasputeri, ca v-a fost greu, cand v-am dojenit uneori sau v-am certat. Insa tot oameni obisnuiti sunteti inca si, pentru asta, toate cele pe care ar trebui sa vi le spun in mod normal, nu puteti sa le purtati acum, caci nu sunteti gata. Atunci, insa, cand va veti fi copt indeajuns la minte si cand veti fi deschisi Duhului Sfant, atunci va veni Duhul si va va face sa puteti duce toate cele pe care nu puteti acum.”

-----------------------------------------------------
Este nevoie sa te lepezi de tine insuti,
dar nu dupa cum crezi si voiesti tu,
ci dupa cum trebuie.
Pentru ca este posibil sa te lepezi de tine insuti,
insa sa te lepezi doar de unele lucruri superficiale,
care nu conteaza, in timp ce pe adancul sinelui tau
nu-l primejduiesti cu nimic.

(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, “In pustiul lumii”, Editura Bizantina, 2014)