- De ce astăzi oamenii se enervează atât de uşor?
- Acum şi muştele se enervează! Sunt încăpăţânate, ţin la voia lor!... Mai demult fugeau dacă le alungai. Dar acum insistă. Este însă adevărat că unele profesii din zilele noastre nu numai că nu ajută la dobândirea liniştii sufleteşti, ci chiar şi pe omul liniştit din fire îl pot face nervos.
- Gheronda, eu, atunci când eram în lume, mă mâniam mult. Aici, la mănăstire, de ce nu mă mânii?
- De multe ori omul se revoltă şi răbufneşte din pricina unor cauze exterioare, pentru că nu-şi găseşte odihna în ceea ce face, ci vrea altceva. Dar aceste reacţii exterioare sunt ca o pulbere care se scutură când omul găseşte ceea ce îl odihneşte.


(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicesti, Vol. V Patimi si virtuti, Editura Evanghelismos, București, 2007, p. 130)

De ce Fericirile se cântă ori se citesc la vohodul mic, la începutul Liturghiei?
 

Iată de ce: Liturghia este pomenire a vieţii pământeşti a lui Iisus Hristos, din scutece până la mormânt, de la Înviere şi până la Înălţarea la cer. Altarul închipuie Împărăţia cerurilor sau Raiul; uşile Împărăteşti închipuie uşile Raiului sau uşile Împărăţiei cerurilor; deschiderea şi închiderea acestor uşi în vremea slujbei închipuie deschiderea şi închiderea Împărăţiei cerurilor sau Raiului. Începutul Liturghiei închipuie începutul slujirii răscumpărătoare aduse de către Domnul Iisus Hristos neamului omenesc, pe când vohodul mic cu Evanghelia închipuie ieşirea Lui la propovăduirea Evangheliei şi prima predică de pe munte, în care El îi fericeşte pe cei care împlinesc poruncile Lui şi făgăduieşte felurite răsplăţi în ceruri celor care se nevoiesc pentru El în această lume. Când vedem uşile împărăteşti deschise ca şi cum ar fi uşile Împărăţiei cerurilor şi privim cu ochii inimii la Domnul, Care vine în chip de taină la vohodul mic, este firesc ca noi, cei pribegi pe acest pământ, surghiuniţi din Rai, să ne rugăm Domnului la fel ca tâlharul cel înţelept: pomeneşte-ne pe noi, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta. Cântarea sau citirea în aceste clipe a Fericirilor lui Hristos ne aminteşte atât de arătarea lui Iisus Hristos spre a propovădui lumii şi de prima Lui predică de pe munte, cât şi de virtuţile pe care fiecare dintre noi trebuie să le aibă pentru a se învrednici să intre în cerul deschis, în Raiul deschis prin Crucea Domnului. Prin acest ritual sfinţit, Biserica pare să ne spună: „În Adam aţi fost surghiuniţi din Rai pentru păcate şi aţi pierdut fericirea, pentru care aţi fost zidiţi; Raiul v-a fost închis cu multe mii de ani în urmă, dar acum este deschis iarăşi de către Fiul lui Dumnezeu: aşadar, siliţi-vă să intraţi în el, fiindcă Împărăţia cerurilor se ia cu silinţă, şi silitorii o dobândesc pe ea (Mt. 11, 12) - iar pentru a intra în Împărăţia cerurilor, care a fost deschisă prin Crucea Domnului, de la voi se cer însuşirile şi virtuţile următoare: sărăcia cu duhul, plânsul pentru păcate, blândeţea, foamea şi setea de dreptate, milostivirea, curăţia inimii şi celelalte; agonisiţi-le, şi veţi fi în Rai. Iată înţelesul vohodului mic cu Evanghelia şi a cântării Fericirilor evanghelice în timpul acestuia!
(Sfântul Ioan din Kronstadt, Fericirile evanghelice în viața noastră, Editura Sophia, București, 2012, pp. 15-16)

De ce unora li se face rău în timpul slujbelor?
 

De obicei, în timpul slujbelor li se face rău celor care nu şi-au mărturisit păcatele. În timpul slujbei, harul lui Dumnezeu acţionează, dar sufletul pătat nu-l poate primi şi atunci omului i se face rău. Aceasta se întâmplă mai ales în timpul Cununiilor. Atunci, Biserica este goala, luminoasa, iar aerul, curat. După ce începe Cununia, miresei i se face rău şi leşină… Însă cel care se va mărturisi cu inima curată şi va începe să se roage, va fi ajutat de harul Domnului să crească duhovniceşte. Un astfel de om se simte bine în biserică, parcă se scufundă într-un ocean de dragoste la auzul cântărilor şi rugăciunilor bisericeşti. Dragostea lui Dumnezeu nu-l sufoca pe om, ci doar îl face să uite unde se află – în cer sau pe pământ. O slujbă lungă (în mănăstirile de la Muntele Athos poate ţine şi 14 ore) i se pare atunci ca o clipă, fără să-şi dea seama. Dar asta se întâmplă doar cu cei care se roagă des, care se obişnuiesc cu starea de har şi rugăciune încă de acasă. Unii ca aceştia vin la biserică, unde rugăciunea lor lăuntrică este continuată de cea a slujbelor.

(Părintele Ambrozie Iurasov – Îndrumar creştin pentru vremurile de azi, vol. 1, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, pp. 104 – 105)

Putem lucra în zilele de praznic?
 

În zilele de praznic nu este voie să lucrezi, doar în cazul unei necesităţi extreme. Sărbătorile trebuie preţuite şi cinstite. Aceste zile trebuie închinate lui Dumnezeu: să mergi la biserică, iar acasă să te rogi şi să citeşti Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, să lucrezi fapte bune.


(Staretul Nicon de la Optina, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 219)

De ce să intrăm în mănăstire?
 

Noi intrăm în mănăstire tocmai ca să descoperim în noi patimile ce trăiesc într-ascuns şi legătura firii noastre cu duhurile răutăţii, cărora ea li s-a înrobit de bună voie. Rupem legăturile cu lumea, părăsim obştea oamenilor, rudele, avuţia, tocmai ca să vedem lanţurile noastre lăuntrice şi să le rupem cu dreapta Domnului. Ruperea acestor lanţuri nu poate avea loc fără vederea lor. Putem să ne smerim cu duhul numai atunci când vom vedea în noi înşine căderea omenirii, robia ei, neomenoasa domnie a dracilor şi a morţii veşnice asupra noastră; doar atunci putem striga către Dumnezeu prin rugăciune şi plâns din adâncul inimii, din tot sufletul, şi putem atrage la noi prin această tânguire, prin această recunoaştere a pierzaniei şi a neajutoratei noastre neputinţe, harul Dumnezeiesc.


(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 28)

Este un păcat cântarea imnelor şi a poeziilor duhovniceşti?
 

Cântarea imnelor şi a poeziilor duhovniceşti nu este un păcat. Este un lucru bun pentru mireni. Gândurile şi motivaţiile bune dau naştere unei dispoziţii sănătoase, mai bună decât cea dată de cântecele mireneşti. Pentru monahi nu este potrivită cântarea de imne. Aceasta îi abate de la rugăciune. Se poate oare asemui vreun imn cu Rugăciunea lui Iisus? Ea le depăşeşte pe toate, este cea mai înaltă bucurie şi mângâiere. Toate celelalte nu fac decât să împiedice rugăciunea.


(Staretul Nicon de la Optina, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 219)

- Părinte, unii spun: „Nu aflăm duhovnici buni şi de aceea nu mergem să ne spovedim”.
- Acestea sunt îndreptăţiri. Fiecare duhovnic are putere dumnezeiască din moment ce poartă epitrahil. Săvârşeşte Taina, are Har dumnezeiesc şi atunci când citeşte rugăciunea de iertare, Dumnezeu şterge toate păcatele pe care le-am mărturisit cu pocăinţă sinceră. De noi depinde cât de mult folos vom primi prin Taina Mărturisirii.
Odată a venit acolo la Colibă unul care avea probleme psihologice, cu gândul că am harisma străvederii şi aş putea să-l ajut. „Ce prevezi pentru mine?”, mă întreabă. „Să cauţi un duhovnic şi să te spovedeşti, ca să poți dormi ca un puişor şi să nu mai iei medicamente”, îi spun. „Nu mai există astăzi duhovnici buni, îmi spune. Mai demult existau”. Vin cu gând bun, că vor fi ajutaţi, dar nu primesc ceea ce le spui, şi păcat de cheltuielile cu drumul.
Văd însă şi o nouă tehnică a diavolului. Bagă în minţile oamenilor gândul că, dacă fac o oarecare făgăduinţă şi o împlinesc, dacă mai merg şi la vreun loc de închinare, sunt în regulă duhovniceşte. Şi vezi pe mulţi mergând cu lumânări şi cu alte obiecte făgăduite la mănăstiri, la locuri de închinare şi le atârnă acolo, mai fac şi cruci mari, mai plâng puţin şi se limitează la acestea. Nu se pocăiesc, nu se spovedesc, nu se îndreaptă, iar aghiuţă se bucură.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. III - Nevoință duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 264-265)

Cristi Hristos a inviat! am si eu o intrebare, de unde scrii toate astea? din cartile de acasa? sau le iei de pe site-uri?

Adevarat a Inviat !

De pe siteuri adunate , iar unele din ele sunt culese si din cartile pe care le am .
Un indemn la lectura , care mie personal mi-a folosit foarte mult , prin comenzile facute la libraria sophia (
http://www.librariasophia.ro/ )

- Gheronda, uneori consider că mă port cu simplitate, însă mi se spune că m-am purtat cu obrăznicie. Cum voi deosebi simplitatea de obrăznicie?
- Una este simplitatea şi alta este obrăznicia. Obrăznicia îl satisface pe om lumeşte. Adică te porţi obraznic şi-ţi satisfaci egoismul. Îţi spui: „L-am pus la punct pe celălalt”. Acest lucru îţi aduce o satisfacţie lumească, care-n realitate nu-l mulţumeşte pe om. Pe când simplitatea odihneşte duhovniceşte şi lasă în inimă o uşurare.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. V - Patimi și virtuți, Editura Evanghelismos, București, 2007, p. 268)

Sfantul Luca al Crimeii :
 

"Plinind rânduiala cea pentru noi şi pe cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră".
Țineți minte, țineți minte acest condac. Amintiți-vă, amintiți-vă mereu această mare zi a Înălțării la cer a Domnului Iisus.
Să ne îndreptăm inimele către El, pentru ca și pe noi să ne înalțe după El la cer.
Amin.

De ce S-a înălţat Domnul Iisus Hristos la Cer şi n-a rămas pe pământ?

În primul rând, ca să trimită pe pământ credincioşilor Săi pe celălalt Mângâietor, de aceeaşi cinste cu El şi la fel de îmbelşugat în dragoste, pe Duhul Sfânt Cel Atotputernic, Care de la Tatăl purcede (şi nu de la Fiul), ca Acesta să rămână în veac cu Biserica lui Hristos, să îi înveţe pe credincioşi toată dreptatea şi tot adevărul, să alunge toată minciuna şi nedreptatea din credinţă şi din viaţă, să întărească în credinţă şi în pătimirile pentru credinţă, să facă semne şi minuni spre întărirea credinţei celei adevărate în Hristos şi a faptului că ea este mântuitoare pentru toţi.
În al doilea rând, Hristos n-a rămas pe pământ, ci S-a înălţat la cer ca să umple cu Sine tot cerul, pământul şi cele mai dedesubt, ca să caute dintru înălţime spre toţi creştinii, fiii şi următorii Săi, ca să vadă toată viaţa lor, atât ascunsă cât și vădită, ostenelile si nevoinţele lor, să le dea imbold, să-i întărească, să îi îmbărbăteze şi să îi mângâie, şi astfel să răspândească şi să întărească pe pământ credinţa Sa şi împărăţia lui Dumnezeu. Comandanţii armatelor pământeşti urcă în timpul bătăliei pe un loc înalt și de acolo urmăresc cu agerime dispozitivul de luptă şi manevrele armatelor duşmane și pe cele ale propriilor ostaşi, luând măsurile de cuviinţă: așa și Domnul, Comandantul şi Împăratul nostru, ca să vadă din înălţimea cerului nevoinţele tuturor celor care se nevoiesc pentru credinţa Lui pe pământ, S-a suit la ceruri, spre a vedea nevoinţele tainice și vădite pentru credinţă ale celor ce cred în El, spre a le ajuta neîncetat, a-i întări, şi a birui împreună cu ei, și a-i încununa cu cununile biruinţei.


(Sfântul Ioan de Kronstadt, Despre tuburările lumii de astăzi, Editura Sofia, București, p.33-35)

Rugăciunea mai mult decât orice, ne aduce Duhul lui Dumnezeu
 

Orice virtute care se face pentru Hristos ne dă harul Sfântului Duh. Însă, cel mai mult dintre toate ni-l dă rugăciunea, fiindcă pe aceasta o avem mereu în mâinile noastre ca pe o armă duhovnicească de mare folos. Aţi vrea, de pildă, să mergeţi la biserică, dar biserică nu există sau poate că slujba s-a încheiat. Aţi vrea să daţi ceva unui cerşetor, dar cerşetorul nu există sau poate că n-aveţi nimic să-i daţi. Aţi vrea, poate, să vă păstraţi fecioria, dar fie temperamentul vostru, fie presiunea uneltirilor vrăjmaşului în conlucrare cu slăbiciunea voastră nu vă lasă să vă apăraţi şi să împliniţi această dorinţă. Aţi vrea încă să săvârşiţi şi vreo altă virtute întru Hristos, dar nu aveţi puteri sau nu vi se dă prilejul potrivit. Cu rugăciunea însă, nu se întâmplă la fel. Fiecare are putinţa de a o face mereu pe aceasta: şi bogatul, şi săracul; şi cel puternic, şi cel slab; şi cel de vază, şi cel neînsemnat; şi bolnavul, şi cel sănătos; şi dreptul, şi păcătosul. Mare este puterea rugăciunii. Aceasta, mai mult decât orice, ne aduce Duhul lui Dumnezeu şi este cea mai uşor de făcut de către oricine. Prin rugăciune, ne învrednicim să discutăm cu Preabunul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru. Trebuie însă să ne rugăm numai până ce Dumnezeu, Duhul Sfânt, ne vizitează cu harul Său, în măsura în care ştie El. Şi când Acesta binevoieşte a ne vizita, atunci trebuie să încetăm rugăciunea. De ce să-I spunem: „vino şi Te sălăşluieşte întru noi” de vreme ce se află deja în sufletul nostru?


(Un serafim printre oameni Sfântul Serafim de Sarov, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Egumeniţa, 2005, pp. 361-362)

Pocăinţa şi rugăciunea vindecă întristarea
 

Această întristare se vindecă prin pocăinţă şi rugăciune. „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, şi m-am veselit”.
Plictiseala îmi vine din două pricini: după ce cad în vreo faptă, în vreun cuvânt, în vreun gând păcătos, şi atunci când vreme îndelungată nu mă îndeletnicesc cu pocăinţa, chiar dacă în acel răstimp aş face lucruri folositoare. Atunci sufletul simte un neajuns, o lipsă: din simţirea neajunsului vine întristarea.

Această întristare se vindecă prin pocăinţă şi rugăciune. Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, şi m-am veselit.

Cercetaţi-vă pe dumneavoastră înşivă: nu veţi găsi oare pricina necazului dumneavoastră între cele sus-pomenite? Folosiţi-vă de doctorie, care este rugăciunea îmbinată cu pocăinţa.



(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, p. 119)

Sfantul Nicolae Velimirovici- De ce se aprinde candela inaintea icoanelor ?
 

In primul rand, deoarece credinta noastra e lumina.Hristos a zis:Eu sunt Lumina lumii.Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos lumineaza sufletele noastre.

In al doilea rand, ca sa ne aduca aminte de caracterul luminos al sfantului in fata caruia aprindem candela-fiindca sfintii sunt numiti fii ai luminii.

In al treilea rand, ca sa ne slujesca drept mustrare pentru faptele noastre intunecate si pentru gandurile si dorintele noastre rele, si sa ne cheme la calea sfinteniei evanghelice, ca astfel sa ne ostenim cu ravna pentru a implini porunca Mantuitorului : Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, ca sa vada lucrurile voastre cele bune.

In al patrulea rand, ca sa aducem o mica jertfa lui Dumnezeu, Care a jertfit totul pentru noi.Un mic semn al marii noastre recunostinte si luminoasei noastre dragoste pentru Cel de la Care cerem in rugaciune si viata si sanatate si mantuire si tot ce ne poate da numai nemarginita dragoste cereasca.

In al cincilea rand, ca sa fie o sperietoare pentru puterile cele rele, care navalesc uneoriasupra noastra si la rugaciune si ne abat gandurile de la Facatorul nostru-fiindca puterile cele rele iubesc intunericul si fug de orice lumina, mai ales de cea care este inchinata lui Dumnezeu si Sfintilor lui.

In al saselea rand, ca sa ne dea imbold la ardere de sine.Precum undelemnul si fitilul ard in candela, supuse voii noastre, asa sa arda si sufletele noastre cu flacara dragostei in toate patimirile, supuse totdeauna voii lui Dumnezeu.

In al saptelea rand, ca sa ne invete ca dupa cum candela nu poate sa se aprinda fara mana noastra, nici inima noastra, aceasta candela launtrica a noastra, nu poate sa se aprinda fara sfantul foc al al harului Dumnezeiesc, chiar daca ar fi plina cu toate virtutile noastre-fiindca toate virtutile noastre sunt ca un combustibil, iar de la Dumnezeu este focul ce le aprinde.


RUGACIUNE LA APRINDEREA CANDELEI


Prea Sfanta si Inalta Treime, primeste dragostea mea inaintea Ta si arde in focul Dumnezeirii Tale faradelegile mele si sterge multimea rautatilor mele si da-le ingroparii si uitarii Tale, Doamne.Amin!

Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, fa bine primita lumina darului meu si o du inaintea Fiului tau si Dumnezeului nostru pentru iertarea pacatelor noastre.Amin !

Gândurile şi lupta împotriva lor
 

În scrierile ascetice se poate vedea importanţa pe care Părinţii o acordă gândurilor şi luptei împotriva lor, socotind că în gând se găseşte rădăcina păcatului şi a patimii. De aceea, Filotei Sinaitul, ca de altfel toţi monahii sinaiţi, cunoscuţi pentru marea importanţă acordată trezviei minţii, atrage atenţia asupra echilibrului dintre lucrarea din afară şi cea dinlăuntrul nevoitorului: „Mulţi dintre monahi nu cunosc amăgirea minţii ce le vine de la draci. Se îndeletnicesc cu făptuirea, neavând grijă de minte. Fiind simpli şi neformaţi, plutesc în viaţă fără să guste, socot curăţia inimii, ignorând cu totul întunericul patimii dinăuntru. Drept aceea, toţi câţi nu cunosc lupta de care vorbeşte Pavel socotesc căderi numai păcatele cu lucrul, neluând în seamă înfrângerile şi biruinţele cu gândul“ („Capete despre trezvie“, în Filocalia, vol. IV, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, p. 118).
Atenţia faţă de gânduri vine din încredinţarea că Dumnezeu cunoaşte inimile, simţirile şi cugetele noastre. „Să nu dispreţuieşti a avea grijă de gânduri. Căci lui Dumnezeu nu i se ascunde nici un gând“, învaţă Marcu Ascetul. Iar în alt loc, el spune că „tot gândul e măsurat şi cântărit la Dumnezeu“. Aceasta înseamnă că Dumnezeu ne va judeca şi după gândurile noastre. Ba chiar, potrivit aceluiaşi părinte, ele vor atârna uneori mai mult decât faptele săvârşite: „Dumnezeu judecă faptele după intenţiile lor. Căci zice: Să-ţi dea ţie Domnul după inima ta“ (Ps. 19, 5). Păcatul îşi are începutul în gând, căci „nu se înfiripă nor fără adiere de vânt şi nu se naşte patimă fără gând“. Din această cauză, gândul rău apasă neîncetat asupra sufletului, paralizând puterea de a face binele dacă omul nu i se opune şi nu luptă împotriva lui. Sfântul Maxim Mărturisitorul învaţă în acest sens că „toate gândurile pătimaşe sau aţâţă partea poftitoare a sufletului, sau o tulbură pe cea irascibilă (iuţimea), sau întunecă pe cea raţională. De aceea, orbesc mintea, împiedicând-o de la contemplarea duhovnicească şi de la călătoria prin rugăciune. Din această pricină, monahul, şi mai ales cel ce se linişteşte, este dator să ia aminte la gânduri şi să cunoască şi să taie pricinile lor“ („Capete despre dragoste“, în Filocalia, vol. II, Bucureşti, 2008, p. 109). În consecinţă, dacă omul nu biruieşte gândurile rele, nu va putea opri nici săvârşirea păcatului cu fapta, căci „cel ce s-a predat pe sine gândurilor rele e cu neputinţă să se curăţească de păcate după omul din afară. Şi dacă n-au fost smulse din inimă gândurile rele, nu se poate să nu fie scoase la arătare în fapte“ (Filotei Sinaitul, „Capete despre trezvie“, p. 11).

Drumul de la gând la patimă
 

În scrierile duhovniceşti ortodoxe sunt amintite cele cinci faze ale drumului de la gând la patimă. Astfel, Filotei Sinaitul spune că „întâi este atacul (momeala), apoi însoţirea, pe urmă consimţirea (învoirea), apoi robirea, pe urmă patima îmbibată de obişnuinţă şi continuitate. Iată biruinţa luptei dusă împotriva noastră. Aşa stabilesc şi Sfinţii Părinţi“ (Ibidem, p. 117). La rândul său, Sfântul Marcu Ascetul spune că „atacul (momeala) este o mişcare fără imagini a inimii, care e prinsă îndată de cei încercaţi ca într-o strungă“ (Despre legea duhovnicească, p. 248). Potrivit părintelui Dumitru Stăniloae, începutul ispitei presupune „prima răsărire a gândului simplu că am putea săvârşi cutare faptă păcătoasă, înfăţişându-se în faţa minţii ca o simplă posibilitate. El încă nu e păcat, pentru că noi încă nu am luat faţă de el nici o atitudine. E parcă în afară de noi, nu l-am produs noi“ („Ascetica şi mistica“, Bucureşti, 1992, p. 84). Dacă mintea nu îşi întoarce „privirea“ de la această momeală, urmează negreşit însoţirea cu ea, care „stă în convorbirea cu ce s-a arătat, fie cu patimă, fie fără patimă. Consimţirea este învoirea bucuroasă a sufletului cu ceea ce s-a arătat. Robirea este ducerea silnică şi fără voie a inimii sau amestecarea hotărâtă şi nimicitoare a celei mai bune stări a noastre cu lucrul respectiv. Iar patima este ceea ce se află cuibărit de multă vreme cu împătimire în suflet. Dintre toate, prima e fără păcat, a doua, nu întotdeauna; a treia, după starea celui ce luptă. Iar lupta e pricină sau de cununi, sau de pedepse“ (cf. Filotei Sinaitul, „Capete despre trezvie“, p. 117).

De ce se cheamă păcatul cădere? Din intelepciunea Parintelui Cleopa :
 

http://imageshack.us/a/img829/8673/jqqn.jpg

Tot păcatul se cheamă cădere. De ce? Pentru că păcatele ne trag în jos de la Dumnezeu, ne coboară de la treapta de oameni şi ne fac dobitoace.

De ce se cheamă păcatul cădere? Căci se zice: a căzut cineva în păcatul curviei, sau a căzut cineva în mândrie, sau în lăcomie, sau în beţie sau în iubire de argint, sau în ură. Tot păcatul se cheamă cădere. De ce? Pentru că păcatele ne trag în jos de la Dumnezeu, ne coboară de la treapta de oameni şi ne fac dobitoace. Căci a zis proorocul: „Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalmul 48, 12, 21). Deci, din oameni ne facem dobitoace, şi mai răi ca dobitoacele, ne facem draci. Că nici dracii nu hulesc pe Dumnezeu în faţă, dar omul cu mintea sa îl huleşte.

Deci, iată unde ne coboară păcatul. Păcatul ne trage mereu în jos, în fundul iadului, asemenea cu dracii, iar darul lui Iisus Hristos şi darul Sfântului Duh mereu ne înalţă şi mereu ne ridică. Căci zice proorocul: „De şapte ori de va cădea dreptul, de şapte ori se va ridica”. Şapte înseamnă număr fără de număr, înseamnă veşnicie, la nesfârşit. Adică mereu se repetă căderea şi ridicarea omului.

Deci, de va cădea omul în toată viaţa sa, să nu se deznădăjduiască de a se ridica, să se înalţe iarăşi prin darul Sfântului Duh, prin pocăinţa cea adevărată. Omul, când se ridică, se ridică pe trepte. Nu deodată se face sfânt, după cum nici deodată nu se face drac, ci se ridică pe trepte.

(Arhimandrit Ilie Cleopa, Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie. O sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, pp. 185-186)

Au mers câţiva fraţi la avva Felix, având şi mireni împreună cu ei, şi l-au rugat să le spună cuvânt. Bătrânul însă tăcea. Fiindcă l-au tot rugat, le-a zis:
– Cuvânt vreţi să auziţi?
– De acum nu mai este cuvânt. Când îi întrebau fraţii pe bătrâni şi făceau ce li se spunea, Dumnezeu îi călăuzea ce să spună. Acum însă, fiindcă întreabă, dar nu fac ce aud, a luat Dumnezeu harul cuvântului de la bătrâni, de nu mai găsesc ce să spună, fiindcă nu mai e cine să înfăptuiască.
Când au auzit fraţii acestea, i-au zis suspinând:
– Roagă-te pentru noi, avvo!

Patericul egiptean

Sfat
 

Vă rog să mă ajutați și pe mine cu o situație. Nu mă pot lăsa de fumat! Am încercat de multe ori zicând lucruri de genu "de astăzi nu mai fumez" sau "asta e ultima țigară" s.a. Am citit multe cărticele despre această patimă rea, pur și simplu mă simplu mă trezesc a doua zi și orbește mă duc imediat la magazin să-mi cumpăr una-doua și o cafea. Este primul gând pe care îl am dimineața. Nu am părinte duhovnic.

Doamne ajută!

Pai fara duhovnic nu se poate asta sa stii, si te mai las cu un gand " Fara Mine nu puteti face nimic " asta spune Hristos, inainte de a te apuca de fumat roaga-te simplu, si spune: " Doamne eu nu ma pot lasa de tigara fara tine, ajuta-ma si nu ma lasa caci vointa mi-e slabita " ,sau cum simti tu, asta a fost doar un exemplu si stai ca mi-am mai amintit ceva

http://www.sfintiiarhangheli.ro/te-poti-lasa-de-fumat

Ce trebuie să facă părinţii atunci când copilul pleacă de acasă?
 

În casă este absolut necesar să existe o atmosferă de dragoste şi pace. De fiecare dată când copilul va primi în familie puţină dragoste, dar la un moment dat va aluneca puţin, se va întoarce, deoarece va vedea că nu poate afla dragoste în altă parte, ci numai făţărnicie. Dar atunci când îşi va aduce aminte de scenele urâte din familie, certuri şi neînţelegeri, cum îl va trage inima să se mai întoarcă? - Părinte, ce trebuie să facă părinţii atunci când copilul pleacă de acasă?
- Să încerce să păstreze o cât de mică legătură cu el, astfel încât atunci când îşi va reveni, să se poată întoarce acasă. Să-i vorbească cu bunătate, să-i creeze probleme de conştiinţă pentru a-l ajuta. Dacă, de pildă, copilul umblă noaptea, atunci mama lui să-i spună: „Copilaşul meu, ascultă-mă puţin! Dacă tu ai fi fost în locul meu şi copiii tăi s-ar fi întors acasă noaptea târziu, nu te-ai fi neliniştit?”.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. IV Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 112)

Mândria
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/1...pt10rsjera.jpg

Părerea de sine, adica mândria, se instalează foarte repede la cei care, naivi, se cred ajunși la cele mai de sus, și încă mai și spun, dând înfătișare de spectacol, de senzațional, lucru foarte primejdios de care să fugi și să nu dorești aceste apariții, aceste arătări. Ele sunt ispitiri sigure de la vrăjmașul diavol, care ispitește în șase feluri și aceasta este o ispită foarte primejdioasă și se numește ispita de-a dreapta, adică (pe naivi sau încrezuți) îi ispitește cu lucruri bune dându-le forme eronate.



(Arhimandritul Arsenie Papacioc, Scrisori catre fiii mei duhovnicești, Mănăstirea Dervent, Constanța, 2000, p. 72)

Lupta cu gandurile desfranarii
 

Gandurile patimase se nasc din simturile trupului, din amintirea experientelor patimase anterioare, printr-o vedere placuta, printr-o atingere a vreunui trup, prin mirosirea unei bune miresme, prin auzirea vreunui glas dulce. Din negrija, uitare si nepasare mintea se orbeste treptat si ajunge sa ia aminte la cel pe care-l poftesti, apoi graieste omul cu el nascocind motive ca sa-i graiasca si sa sada impreuna cu el venind astfel pe toate caile la implinirea poftei sale. A lasa gandul sa zaboveasca in acestea inseamna a mari razboiul care duce in cele din urma la cadere sigura, daca nu cu trupul, macar cu duhul prin indulciri. Si asa ajunge omul sa-si aprinda singur foc in sine. Insa inima celui ce voieste cu adevarat sa se mantuiasca se teme sa primeasca samanta.
De multe ori am fost ispitit si eu in tineretea mea de catre dracul curviei dar m-am ostenit luptand cu gandurile, impotrivindu-ma si neinvoindu-ma cu ele caci puneam inaintea ochilor chinurile cele vesnice si facand astfel in fiecare zi vreme de sapte ani, m-a usurat Dumnezeu de ele. Acestei ispite ii pune capat rugaciunea neincetata insotita de plans. Deci nu te lasa slabit de demoni ca sa privesti la acea fata de care esti ispitit ori sa intri in vorba cu acela si chiar de-ai ajunge fara voia ta sa te intalnesti cu el, trage-ti privirea de la el cu iscusinta, cu frica si cu hotarare si sa nu-ti predai auzul glasului sau. Iar daca acel frate ar intra in vorba cu tine de la sine sau s-ar aseza langa tine fara sa stie ca te ispiteste departeaza-te de el cu iscusinta in chip cuviincios si fara graba. Spune gandului tau: ''Adu-ti aminte de judecata cea infricosatoare a lui Dumnezeu si de rusinea ce o vor suferi cei ce fac cele spurcate.''Lupta deci cu putere impotriva gandurilor tale si vei afla prin rugaciunea sfintilor ajutorul lui Dumnezeu.
Gasim la parintii care lamuresc lucrurile in chipul cel mai amanuntit si un alt inteles subtire al gandurilor viclene - un impuls care apare brusc si nu-i lasa timp de gandit celui atacat, dezlantuind cu putere in el focul pacatului. Nimic nu apare cu o miscare atat de surprinzatoare si rapida mai greu de observat ca aceasta a curviei, care-si face prezenta in suflet chiar si numai de la o simpla amintire asupra careia mintea nu apuca sa staruie. Daca a reusit cineva sa inteleaga o astfel de subtilitate prin ajutorul lacrimilor sa ne invete si pe noi cum se poate curvi numai dintr-o singura privire, din pipait, dintr-o atingere neatenta de cineva sau din ascultarea vreunei melodii - fara chiar a avea timp sa cugete catusi de putin. (Este vorba despre ganduri sau imagini care urca dintr-o data si pe nesimtite din regiunile inferioare ale sufletului, din ''ubconstient'' pentru a dezlantui o patima. Robirea urmeaza insotirii si cere timp si un mod de dezvoltare dar uneori este unita cu rapirea si se produce repede, fara a mai fi nevoie de obisnuinta, fara timp si fara un teren deja pregatit. Ea aduce vatamarea prin simple ganduri si simtiri in vremea in care suntem rapiti.)
Ce inseamna cuvantul: ''Ia seama sa nu te rapeasca gandul curviei''? - Acest cuvant se potriveste nu numai curviei, ci si altor pacate; aceasta o patimeste mintea din pricina imprastierii, deci omul trebuie sa se adune in sine zicand: Doamne, iarta-ma pentru numele Tau cel sfant ca din negrija mea mi s-a intamplat acestea si izbaveste-ma de imprastiere si de toata cursa vrajmasului ca a Ta este slava in veci. Amin. Daca pazim trupul nepatat de atingerea femeii, dar inima noastra se uneste cu gandurile spurcate, nu avem nici un folos.
Trupul daca e gras si tanar, sau plin de must, cand e atatat de amintiri cauta sa implineasca cu patima cele cuprinse in ele, fiind impins de pofta, sau savarseste uneori necuratii in vis ori in somn. Caci chiar daca nu a avut cineva amestecate cu femeia la aratare si e socotit cast, feciorelnic si curat de oameni, ba chiar are renume de sfant, inaintea lui Dumnezeu, care vede cele ascunse, e socotit ca spurcat, desfranat si necumpatat; si pe dreptate va fi osandit in ziua aceea, de nu va plange si nu se va tangui, topindu-si trupul necontenit cu posturi, privegheri si rugaciunii, iar mintea lecuindu-si-o si indreptandu-si-o prin amintiri sfinte si prin meditarea cuvantului dumnezeiesc, aducand pocainta cuvenita lui Dumnezeu, inaintea caruia a si cugetat si facut relele. Fiindca nu minte glasul care a zis: ''Iar eu va zic voua: tot cel ce priveste la femeie spre a o pofti pe ea a si preacurvit cu ea in inima sa''. De aceea e de folos tanarului sa nu se intalneasca, de e cu putinta, deloc cu femei, chiar de sunt socotite sfinte. Iar de se poate, sa vietuiasca despartit chiar si de oameni, caci atunci poarta razboiul mai usor si il cunoaste mai bine; mai ales daca va fi cu luare aminte la sine insusi si va petrece in cumpatare, cu putina bautura de apa, in priveghere multa si rugaciuni, si se va sili sa fie impreuna cu Parinti duhovnicesti incercati, lasandu-se inteleptit si calauzit de ei.
(Extrase din Filocalie)

„Cine se dedă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său!“
 

Scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa


Desfrânarea este un păcat grav şi un subiect delicat. Întotdeauna este greu de mărturisit şi de uitat. De aceea, cuvintele Sfântului Apostol Pavel rezumă bine efectele devastatoare ale acestei patimi: "Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său" (I Cor. 6:18).
Desfrânarea, alături de lăcomia pântecelui, este patima care afectează şi trupul în mod direct, nu doar sufletul. Sfântul Grigorie de Nyssa ne-a lăsat un comentariu detaliat al acestei cugetări.
Fuga de desfrânare
Unele patimi pot fi înfruntate făţiş şi puse pe fugă cu ajutorul rugăciunii şi smereniei, dar desfrânarea este singura din faţa căreia este bine să fugim. Imaginile desfrânate sau persoanele care ne îndeamnă să săvârşim acest păcat trebuie respinse din start. Orice ezitare în acest moment se poate dovedi fatală, pentru că plăcerea se furişează cu uşurinţă în sufletul nehotărât. Sfântul Grigorie de Nyssa recomandă să întindem o cursă vrăjmaşului, asemenea armatei care se preface că fuge de frică, dar care loveşte necruţător în momentul potrivit. "Dacă năvalnic se abate oştirea necredinţei, sunt de trebuinţă tăria şi strunirea. Dar dacă linia noastră de luptă stă sub ameninţarea vicleşugului, este bine să întindem curse potrivnicului. Aşadar, încordat este arcul nedreptăţilor: de folos e lupta faţă către faţă cu viclenia. Însă ori de câte ori chipul desfrâului îşi slobozeşte săgeata, să ne întoarcem spatele şi să fugim de la faţa lui. Că săgeata desfrâului pătrunde-n ochi; de aceea trebuie să ne amintim de cel ce ne porunceşte: "Fugiţi de desfrânare", căci este mai de temut decât alte nelegiuiri" (Sfântul Grigorie de Nyssa, Împotriva desfrânării, trad. Laura Pătraşcu, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 96). Faptul că săgeata desfrâului loveşte în ochii noştri nu reprezintă o simplă expresie plastică. Desfrânarea atacă cel mai de preţ dintre simţurile trupului: vederea. Cercetătorii au ajuns la concluzia că nu mai puţin de 90% din informaţiile pe care le percepem din mediul înconjurător ajung la creier prin intermediul ochiului. Astfel, simţul tactil, auditiv, olfactiv, precum şi cel al gustului ne prezintă doar 10% din totalul informaţiilor. Evident, desfrânarea pătrunde în om prin intermediul vederii. Fuga din faţa desfrânării nu poate fi efectuată decât evitând să revedem imaginile care ne fac să dorim acest păcat. Un alt remediu este să nu ne mai întâlnim cu persoanele care ne îndeamnă să facem desfrânare.
Desfrânarea afectează ambele persoane implicate
Spre deosebire de alte păcate, care afectează în mod direct doar persoana în sine sau pe cei care suferă efectele lor, desfrânarea loveşte în ambele persoane implicate. Sfântul Grigorie de Nyssa oferă câteva exemple de păcate care afectează o singură persoană. "Or, se pare că alte păcate nu le stau aproape celor ce primesc această faptă, care este alipită de cel ce o împlineşte: precum în prădăciuni, paguba se abate doar asupra celor jefuiţi; cât despre patima invidiei, aceasta năvăleşte la cei ce îi stau în preajmă; în nedreptăţi, se primejduieşte cel ce este învinuit pe nedrept, cu bună-ştiinţă; şi în crime, nefericirea este faţă cel ce a fost nimicit; iar de ia cineva urma nelegiuitelor fapte, va găsi pe cei ce săvârşesc nedreptatea, care-şi fac parte, dar şi pe cei ce suferă vătămare, pe cei nedreptăţiţi" (Împotriva desfrânării, p. 97). În schimb, patima desfrânării loveşte în mod egal pe cei implicaţi. Aici nu găsim o persoană care suferă mai mult. Nedreptatea îl loveşte mai mult pe cel nedreptăţit, la fel şi crima, dar desfrânarea ucide ambele suflete implicate. "Însă desfrânarea este străină de o atare împărţire: nici în separare nu e fapta celui care a suferit de cel care a făptuit-o, ci unind cu un lanţ comun al întinăciunii, întoarce pe desfrânaţi la pieire: cel ce necinsteşte trupul în necinste ajunge alături de cel ce a primit necinstea. Dacă cei care ucid se poate să nu fie omorâţi în acelaşi timp cu cei care au fost ucişi, cel ce întinează trupul ia parte la întinăciune" (Împotriva desfrânării, p. 97).
Păcătuirea în propriul trup
Desfrânarea şi lăcomia pântecelui sunt patimi preponderent trupeşti. Ele ne afectează în primul rând trupul, deoarece în alte exemple de patimi (mândria, invidia, tristeţea) sufletul este cel mai afectat. "Cel ce se dedă desfrânării păcătuieşte în propriul trup; nu precum ucigaşul îl omoară pe altul, cruţând propriul trup, nici cum face cel lacom faţă de altul, păzindu-se de vătămarea propriului trup; ci însuşi desfrânatul îşi este pierzare străpuns de săgeata necinstei sale" (Împotriva desfrânării, p. 97). Sfântul Grigorie de Nyssa oferă şi câteva definiţii pentru persoanele desfrânate. Astfel, "şDesfrânatul esteţ ofensă apropiaţilor, ocară faţă de potrivnici, ruşine rudelor, blestem celor împreună-vieţuitori, descurajare părinţilor, batjocură publică faţă de slugi, râs şi istorie vecinilor, mire neîncrezător căsătoriei" (Împotriva desfrânării, p. 98). Persoanele care desfrânează reprezintă o ruşine pentru propriile familii. Ele se expun vorbelor mulţimii şi îşi descurajează cunoscuţii care încearcă să le determine să renunţe la acest comportament nepotrivit. De aceea, Sfântul Grigorie de Nyssa nu se sfieşte să le compare cu sclavii demni de necinste.
Desfrânarea - sclavie nedemnă
"Ce poate fi mai necinstită şi nedemnă decât desfrânarea, aidoma unui om de corvoadă? Căci orice sclavie a păcatului este vicleană şi nedemnă: cei fără cinste lovesc în nobleţea sufletului. Însă desfrânatul este rob al păcatului încă mai nedemn şi hidos; fiind pus să scurme noroiul, strânge multă întinăciune făptuind o slujbă necurată. Oare nu-i groaznic să se tăvălească în tină, să-l mistuie necuviinţa, să-şi simtă trupul ca o zdreanţă? Afla-vom deosebire între o zdreanţă şi un desfrânat care, smuls trupului Bisericii şi ruinat plăcerilor de putreziciunea păcatului, zace la pământ întocmai ca o cârpă nefolositoare, fiind călcat în picioare de toţi demonii? Diavolul îl supune întipărindu-i putreziciunea lui" (Împotriva desfrânării, p. 98). În acest fragment, Sfântul Grigorie de Nyssa subliniază efectele negative pe care această patimă le poate avea asupra fiinţei umane. Nobleţea sufletului este pierdută în mizeria desfrânării, iar trupul ajunge o jalnică unealtă a păcatului. Însă lucrul cel mai înfricoşător este că desfrânatul este supus de diavol, acesta din urmă reuşind să îi întipărească putreziciunea lui. Desfrâul este o pecete a satanei aplicată sufletului creştin. O pecete care se şterge foarte greu şi care lasă o cicatrice vizibilă vreme îndelungată. Recomandarea finală a acestui material constă în două aspecte. În primul rând, trebuie să respingem orice ispită de acest gen, refuzând să vedem sau să auzim un lucru care ne îndeamnă să îi dăm curs. Desigur, într-o lume dominată de pornografie şi erotism ieftin, este greu să îndeplinim fără greşeală acest lucru. Deşi nu putem să evităm cu totul imaginile desfrânate, este suficient să nu zăbovim asupra lor atunci când ne apar sub ochi. În al doilea rând, nu trebuie să păstrăm legături de prietenie cu persoane care au obiceiul desfrâului, deoarece amăgirea se dovedeşte foarte uşoară. Nu avem cum să nu cunoaştem astfel de persoane, dar avem libertatea de a dialoga cu ele mai mult sau mai puţin. În final însă, nu trebuie să ne punem nădejdea doar în propriile forţe, pentru că vom avea parte de o cădere grea. Doar Dumnezeu ne poate izbăvi de această ispită dificilă. Rugăciunea este arma cea mai de preţ într-un război atât de inegal...
"Săgeata desfrâului pătrunde-n ochi; de aceea trebuie să ne amintim de cel ce ne porunceşte: Fugiţi de desfrânare, căci este mai de temut decât alte nelegiuiri."
(Sfântul Grigorie de Nyssa)

Când sufletul e abătut, cum să se aprindă în el foc, ca el să ardă de iubire în tot ceasul? Acest foc este la Dumnezeu şi Domnul a venit pe pământ ca să ne dea acest foc al harului Duhului Sfânt, şi cine învaţă smerenia acesta îl are, căci Domnul dă celui smerit harul Său.
De multe osteneli şi de multe lacrimi e nevoie pentru a ţine duhul smerit al lui Hristos, dar fără el se stinge în suflet lumina vieţii şi el moare. Trupul poate fi veştejit repede prin post, dar nu e deloc uşor ca sufletul să se smerească aşa ca el să rămână mereu smerit, şi nu e cu putinţă degrabă. Maria Egipteanca a luptat şaptesprezece ani cu patimile ca şi cu nişte fiare sălbatice şi abia după aceea agăsit odihnă, măcar că îşi uscase repede trupul, fiindcă în pustie n-avea nimic cu ce să se hrănească.
Noi ne-am împietrit cu totul şi nu înţelegem ce e smerenia sau iubirea lui Hristos. E drept că această smerenie şi această iubire nu se cunosc decât prin harul Duhului Sfânt, dar noi nu credem că e cu putinţă să-l atragem la noi. Pentru aceasta e nevoie ca noi să-l dorim din tot sufletul. Dar cum să doresc ceea ce n-am cunoscut? Puţină cunoaştere avem noi toţi şi Duhul Sfânt mişcă fiecare suflet să caute pe Dumnezeu.
O, cum trebuie rugat Domnul ca El să dea sufletului smerit pe Duhul Sfânt! Sufletul smerit are o mare odihnă, dar sufletul mândru se chinuie pe sine însuşi. Omul mândru nu cunoaşte iubirea lui Dumnezeu şi e departe de Dumnezeu. Se făleşte pentru că e bogat sau învăţat sau slăvit, dar nu cunoaşte, nenorocitul, sărăcia şi căderea sa, pentru că nu cunoaşte pe Dumnezeu. Dar pe cel ce luptă împotriva mândriei Domnul îl ajută să biruie această patimă.
Domnul a zis: „Invăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” [Mt 11, 29]. Spre aceasta tânjeşte sufletul meu ziua şi noaptea şi îl rog pe Dumnezeu, pe toţi sfinţii din cer şi pe voi toţi, care cunoaşteţi smerenia lui Hristos: rugaţi-vă pentru mine ca să se pogoare asupra mea duhul smereniei lui Hristos pe care sufletul meu îl doreşte cu lacrimi! Nu pot să nu-l doresc, pentru că sufletul meu l-a cunoscut prin Duhul Sfânt; dar am pierdut acest dar şi, de aceea, sufletul meu tânjeşte până la lacrimi.
Stăpâne mult milostive, dă-ne duh smerit ca sufletele noastre să-şi găsească odihna în Tine!
Preasfântă Maică a Domnului, dobândeşte-ne, Milostivă, un duh smerit.
Sfinţilor toţi, voi vieţuiţi în ceruri şi vedeţi slava Domnului şi duhul vostru se bucură – rugaţi-vă ca şi noi să fim împreună cu voi. Sufletul meu năzuieşte şi el să vadă pe Domnul şi tânjeşte după El în smerenie, ca unul nevrednic de acest bine.
Milostive Doamne, învaţă-ne prin Duhul Sfânt smerenia Ta.
(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei)

http://imagizer.imageshack.com/img538/692/WYcwPR.jpg

De ce postim la Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul? - Zi de post aspru

Ziua Taierii Capului Sfantului Ioan Botezatorul este zi de post aspru. In aceasta zi nu se face nicio dezlegare la mancare de dulce. Biserica ne indeamna sa postim in aceasta zi pentru a fi asemanatori lui Ioan care si-a petrecut viata in post si rugaciune.

(Pentru linistea acelor crestini, care din motive binecuvantate, nu se pot abtine de la mancarea de dulce in aceasta zi si nici nu pot urma recomandarea Bisericii de a manca fara ulei, adica o mancare cat mai uscata, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Stapanul nostru e bland si cu omenie, nu ne cere nimic peste puterile noastre.")

Totodata ne cheama sa postim pentru a nu urma lui Irod, care din cauza ospatului fara masura, a cerut ca Salomeea sa-i danseze si drept rasplata i-a oferit capul Sfantului Ioan Botezatorul: "In tot chipul se cuvine sa fim noi in aceasta zi cu intristare si mahnire, si nu a avea placerea pantecelui, pentru viata cea infranata a sfantului si pentru varsarea lui de sange, cea prin necurata ucidere de catre Irod. Caci capul Inaintemergatorului a fost taiat la ospat din cauza jocurilor desfranatei dansatoare si din cauza imbuibarii pantecelui si junghierii si varsarii de sange de diferite vietati; iar noua nu se cuvine a manca nici una din aceste vietati, ca sa nu ne aratam a urma imbuibarilor lui Irod" (Minei pe August).

In concluzie, postul din ziua pomenirii mortii Sfantului Ioan Botezatorul nu se refera numai la intristarea adusa de uciderea lui. Sa nu uitam ca avem martiri care sunt sarbatoriti de Biserica fara ca ziua lor de pomenire sa fie zi de post. Preafericitul Parinte Patriarh Daniel intr-una din predicile sale a afirmat ca "Postul din aceasta zi are si scopul sa ne aminteasca faptul ca neinfranarea de la patimile trupesti intra in conflict cu dreptatea si sfintenia sau poate chiar duce la uciderea unor oameni nevinovati".

http://www.crestinortodox.ro/sarbato...ul-146293.html

Care sunt păcatele împotriva Duhului Sfânt?
 

Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt următoarele:
1) nădejdea prea mare în mila lui Dumnezeu;
2) deznădejdea cu privire la mântuirea noastră;
3) împotrivirea clară faţă de adevăr şi lepădarea de credinţa ortodoxă;
4) invidia cu privire la acele bunuri duhovniceşti pe care le dobândeşte aproapele de la Dumnezeu;
5) aflarea în păcate şi stăruinţa în răutate;
6) nepăsarea faţă de pocăinţă până la sfârşitul acestei vieţi.


(1000 de întrebări şi răspunsuri despre viaţa duhovnicească - Alcătuite pe baza operelor Sfinţilor Părinţi şi ale nevoitorilor bunei credinţe, Editura Cartea Ortodoxă,p.11)

mai am vreo sansa?
 

buna seara! am si eu nevoie de ajutor ! am avut o relatie de 4 ani si de 8 luni de zile ne-am despartit brusc..mama lui l-a influentat .eu cred ca el mai tine la mine dar nu are "puterea" de a o infrunta pe mama lui..eu il iubesc enorm si nu stiu ce rugaciuni sa fac sa-l intorc inapoi la mine nu ma pot impaca cu ideea ca l-am pierdut si am impresia ca nu se mai leaga nimic cu alt baiat e greu de explicat ce simt.....stiu doar ac vreau s afie totul ca ianinte si nu stiu ce sa fac oare mai am vreo sansa? sau am chinui degeaba si astept.. vreau ca in inima lor sa se reverse dragostea fata de mine...multumesc!

Relatie =concubinaj ?

As raspunde putin mai dur.... fata de tine oaie.
Daca nu ai un echilibru sufletesc atunci mai bine taci din gura.

Stii cum e cu oaia bolnava care intra in Biserica ? E asa: la inceput vorbestsi frumos cu ea, ii vindeci ranile de moarte, incepi sa-i cureti blana cu un piepten mai rar. Iar apoi pe masura ca trece timpul o inveti pe ea sa se curete, sa se spele, sa-si ingrijeasca blana si treci la un piepten foarte des.

Tu in cazul asta vezi pe cineva de care nu ai habar nimic si ii dai o bata pe spinare....

Halal echilibru si vindecare...

Sper sa ai binecuvantare de la duhovnic sa-i "povatuiesti duhovniceste" si "sa-i judeci duhovniceste" pe altii ca din posturile tale se vede ca mai ai de facut ascultare ca sa te echilibrezi mai mult.

Draga geanina, Biserica zice asa: toate se rezolva cu ajutorul lui Dumnezeu.

Adica ? Daca il iubesti atat de mult incepe sa citesti un acatist timp de 40 de zile - Sf. Nicolae sau un acatist al Maicii Domnului ca Dumnezeu sa randuiasca ce e bine pentru voi 2.
Poate Dumnezeu iti randuieste un baiat mai bun..... tot raul spre bine. Roaga-l pe Dumnezeu sa randuiasca lucrurile bine si pentru tine si pentru el. Acum tu poti sa ceri sa faca Dumnezeu voia ta, dar mai bine ar fi sa-l rogi sa faca cum este mai bine in situatia asta pentru toti.


Oricum daca vrei o viata corecta, atunci trebuie sa intri in Biserica cu rugaciune, post, mers Duminica la Biserica.
Daca nu vei fi toata viata in Biserica, ispitele vor da navala....

Merg la biserica ,am citit mai multe acatiste dar nu am primit un raspuns.in 8 luni de zile am tot incercat diverse si m-am rugat.nu stiu care e Voia Domnului si am sa astept .si nu i-am "judecat aspru" ci am zis ca acesta ar fi motivul despartirii el e mamos fiind si ultimul iar in 40de zile de la moartea tatalui lui mi-a zis brusc sa ne despartim..a fost ca un soc pt mn..mie imi spunea ca vrea s ramana cu mine...poate mama lui s-a simtit intr-un fel sau altul amenintata ca ramane singura sau"geloasa".nu vreau sa judec ma repet dar trebuie sa explic situatia.nu stiu daca o sa se mai intoarca la mine sau Dumnezeu imi va da pe altcineva cert e ca stau intr-un stand by.normal ca mai am de invatat multe si trebuie mai multa ascultare sunt o pacatoasa la 22 de ani gresesc sau poate nu stiu ce decizii sa iau.multumesc!

Dar pana la urma , relatia ta s-a bazat pe concubinaj ?

Da a fost primul si am vrut si ultimul pt ca eu am terminat acum in iulie studiile si speram ca pe urma sa vina si momentul mult dorit si acum daca m-as impaca as vrea sa duca la casatorie.stiu ca n-am facut bine si toate cele dar mai grav este ca ce fac de acum...eu chiar imi doresc o familie

Pai asta era urmatoarea mea intrebare :de ce nu v-ati casatorit pana acum?
3 ani sunt suficienti sa va cunoasteti.Darmi'te 4. :p

include si raspunsul la intrebarea ta ...si cam nimeni nu se astepta sa ne despartim ce-i drept...acum depinde mult si de el..daca nu lupta ....e greu..

Asta inseamna ca unul din voi chiar n-avea ganduri de casatorie si ii era
rusine sa recunoasca asta fata de persoana sa, dar fata si de partener.