Este bună şi frica în sens de temere de pedeapsă, dar cei care îl iubesc pe Dumnezeu se tem mai ales ca să nu-l supere, să nu-i rănească dragostea.
Un fiu care ţine la tatăl lui, îl ascultă şi se poartă frumos ca să nu îl mâhnească. Căci nu suportă să-l vadă întristat.

Cred ca este o intalnire fericita intre dragostea lui Dumnezeu si frica noastra fata de dreptatea Sa.Daca ne este frica de judecata Sa,fara sa cartim si sa ne razvratim,aceasta ne va fi ca o pavaza in lupta cu pacatul.La fel,vom fi ajutati sa ne infrangem increderea in sine excesiva si mandria,caci nu ne vom teme de lume ci doar de Dumnezeu.Cu adevarat frica de Dumenzeu este inceputul intelepciunii. A iti fi frica fara a socoti aceasta ca o robie,este un lucru placut lui Dumnezeu,care nu e aspru decat cu cei nedrepti si ingamfati.
"Inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi"
Frica este mai degraba fata de noi,ca sa nu pacatuim,si prin care ne recunoastem slabi si cerem ajutorul lui Dumnezeu

Prin frica de Dumnezeu ne apropiem de El. Aceasta izvoraste din credinta si e de fapt a doua treapta a urcusului nostru duhovnicesc. Daca nu avem frica de Dumnezeu, credinta noastra nu e vie, ii lipseste caracterul existential, e doar teoretica.

Parintele Staniloae remarca: "O credinta care n-a ajuns la frica, sau nu e insotita de frica, nu si-a castigat o eficienta indestulatoare pentru pornirea la fapte.

Nefiind in stare de la inceput sa simtim bucuriile de care ne va face parte Dumnezeu, deci neputand fi dezlipiti prin ele de lume, trebuie sa fim dezlipiti de lume printr-un act de putere, de inspaimantare, printr-o frica mai mare, prin cea de Dumnezeu.

Frica de pacat prin alipire la lume este in fond frica de Dumnezeu. Daca prin credinta ni se daruieste un inceput de evidenta a prezentei lui Dumnezeu, prin frica ni se sporeste revelarea acestei evidente, si acest spor il simtim ca o forta atat de puternica, incat e in stare sa inmoaie sau sa rupa toate legaturile care ne inlantuiesc de lume: impatimirea, frica, grija lumeasca."

Mi se pare o aberatie.Cum sa iubesti pe Cineva de care ti-e frica? Niciodata frica nu va naste dragoste.Cum sa-ti fie frica de Cineva care te iubeste neconditionat si nu-ti face niciodata rau?
Omul caruia ii e frica e foarte usor de manipulat.Nu trebuie sa ne fie frica de Dumnezeu! Ci de noi insine!Si de consecintele actiunilor noastre!

De la frica de Dumnezeu la iubirea de Dumnezeu este cale lunga. Dar ele exista.Si frica de Dumnezeu este un inceput bun- de a nu face rau, de a ierta...si poti spune ca este o jertfa sa nu faci rau din dragoste de Dumnezeu, sa ierti si sa iubesti chiar si pe vrajmasi din dragoste de Dumnezeu,mai mult - sa faci binele din dragoste de Dumnezeu.Nu ne nastem sfinti, dar ce mare lucru este ca macar din frica de Dumnezeu sa dovedim ca suntem oameni!Chiar cu frica de Dumnezeu- o frica sfanta , te trezesti iubindu-L pe Tatal Nostru .

"Frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii."

Frica de Dumnezeu e un rai binecuvântat
 

Foarte bine ati spus, de la frica de Dumnezeu pana la iubirea Lui e cale lunga. Iubirea e cea mai inalta si cea mai importanta virtute si nu o dabandim inaintea fricii de Dumnezeu. In Scriptura citim ca frica de Dumnezeu duce la viaţă. Dar trist e faptul ca multi se declara iubitori de Dumnezeu, tinandu-se totodata de gat cu diavolul. Dovedesc atat lipsa iubirii, cat si a fricii de Dumnezeu.

E foarte frumoasa acea expresie populara: "om cu frica de Dumnezeu", ce desemneaza persoana in care se poate avea incredere, omul de nadejde.

Bine ar fi nu dam uitarii indemnul Sfantului Apostol Pavel: Iubiţilor, să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu!

Da ! Scris este că frica de Dumnezeu e începutul înţelepciunii ! Iar iubirea de Dumnezeu, aş putea spune că este rodul înţelepciunii.
Din păcate, există mereu riscul ca oamenii, spre nenorocirea lor, să sară peste etape. Iubirismul nu este altceva decât trecerea directă la o falsă iubire de fals dumnezeu. Dacă aş căuta o definiţie sintetică a acestei erezii a timpului nostru, aş spune că iubirismul este iubirea de Dumnezeu fără frica de Dumnezeu.

Mereu am fost de părere că păcatul ancestral este paradigmatic pentru toate păcatele, arătând cât de puţin ne-am schimbat. Adam şi Eva ştiau că nu este posibilă cunoştinţa binelui şi răului decât prin legătura cu Dumnezeu. Dar dacă, totuşi, ar mai fi o cale, mai scurtă şi mai puţin anevoiasă ? Dacă am putea să ajungem la asemenea rezultat mâncând nişte mere ? Foarte rar oamenii păcătuiesc ca să facă rău. De obicei păcătuiesc pentru un scop nobil, dar urmând o scurtătură. Adică altă Cale decât Cristos.

frica
 

eu cred ca toti cind incepem sa ne intrebam de rostul nostru pe acest pamint suntem indemnati de frica de dumnezeu care e in inima noastra de la inceput,iar daca avem fericirea de a intelege ca fara tatal nu suntem nimic,atunci putem sa cintam de bucurie ca suntem pe drumul mintuiri dar daca raminem numai cu frica e rau ,spune biblia ca si draci cred si se infioara de frica eu cred, de acea sa ne rugam ca sa nu raminem numai cu frica de dumnezeu ci sa avem si roadele frici

Buuun, am inteles punctul vostru de vedere..
 

Dar hai sa gandim un pic si nu sa repetam papagaliceste,vorba lui Andrei...
Sa luam exemplul copiilor.Ei se nasc cu iubire neconditionata.Ei iubesc absolut tot ce-i inconjora.Ei nu stiu ce este frica.Frica le este indusa de parinti.Ca si copiii trebuie sa ajungem ca sa intram in imparatia Lui.Unui copil mic,ce-i faci? Cum ii vorbesti de Dumnezeu?Il indemni sa ii fie frica de El sau sa il iubeasca?Adica il ameninti ca daca nu face cutare lucru sau daca face cutare prostiuta, Doamne-Doamne care ne iubeste pe toti, devine Bau-Bau si vine si ii papa un piciorus??Ce-s astea?
Trebuie sa lasam copiii sa mearga la El.Asta inseamna iubire,nu frica!
Trebuie sa invatam de la copii.Nu din frica de Dumnezeu sa nu mai pacatuim CI DIN IUBIRE pentru El!
Ca daca eu nu imi insel sotul, nu o fac pentru ca imi e frica de el si de consecintele pacatului meu sau de ce ar putea sa-mi faca sotul, ci pentru ca il iubesc!E o mare diferenta de nuanta!
Si totusi, exista si femei care nu-si inseala sotul,de frica!
Ca atare, care atitudine vi se pare corecta?Frica sau iubirea?