Se spune ca in rai nu suntem primiti singuri, ci trebuie sa venim cu cineva de mana. E si o poeyie tare frumoasa a lui Vociulescu, care exprima acest inteles, despre o raza de soare care se intorcea in cer, invinsa si singura, dar pe care Hristos o primeste in rai singura si datoare, ci ii cere sa isi ia puteri noi, sa se intoarca pe pamant si sa ii aduca si pe altii cu ea. E sublima, mi se pare o alegorie a sufletului omenesc:


"Tu vii aicea singura si-nvinsa?

Grai cel vesnic nevazutul Tata

Tu fugi de teama de a nu fii stinsa?

Dar cand s-a stins lumin-adevarata?!



De te-am trimis in lumile-nvrajbite

Nu te-am chemat cu pumnii stransi si goi:

Ca pe-un manunchi de raze impletite

Eu te-asteptam s-aduci pe toti la noi!



Dintr-un biet sambur nabusit in fasa,

Din scapararea unei minti senine

Sa fii crescut o mare uriasa,

Sa porti pamantul insusi pan la Mine!



Plangand stinghera si tremuratoare,

C-ai fost infranta vii sa-mi dai de stire?

Nu te primesc saraca si datoare!

Cui ai lasat bogata mostenire?!"



Mergand apoi spre raza-mbarbatata

I-a sarutat obrajii amandoi:

"Copila mea, fii binecuvantata,

Ia-ti deci puteri si-ntoarce-te-napoi!



Si chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tina

Sa-l paraseasca ostile ceresti,

Tu sa ramai, ca tu esti doar lumina

Si nu traiesti decat cand stralucesti!"


Toata poezia - http://www.autorii.com/scriitori/vas...rului-text.php