Cuviosul Sofronie Saharov spune ca "oamenii, de la sine, nu pot intelege cand pacatuiesc si cand nu. Singur Domnul si Duhul Sfant o vadesc. In Rai, cand Iisus Hristos a vorbit cu Adam, acesta s-a lepadat de a se lasa osandit: Tu mi-ai dat aceasta femeie, ea mi-a dat sa mananc din acest rod. Sa ne straduim a nu osandi pe Dumnezeu.

Parintele Efrem, Egumenul Manastirii Vatoped, da marturie despre un om unit cu Hristos, un om care propovaduia opusul indreptatirii de sine - prihanirea de sine - prin insasi viata sa smerita: Staretul Iosif Vatopedinul.

"Un lucru care-l caracteriza pe Staretul Iosif era prihanirea de sine, marea lui prihanire de sine, cugetul lui smerit. Totdeauna se acuza pe sine, se punea pe sine mai prejos de orice om.

Ca Staret, a trecut prin multe greutati in viata lui, printre care nedreptati si prihaniri. Insa ramanea intotdeauna in pace. Nu-i invinuia niciodata pe cei care-l nedreptateau si-l cleveteau, deoarece avea ca insotitor neincetat prihanirea de sine.

Sa stiti ca asta nu-i lucru usor! Sa te acuze altul pe nedrept, iar tu sa-i dai dreptate, sa-l iubesti, sa te rogi pentru el... Aceasta pornire spre iertare, aceasta partasie la patimirea celuilalt, dragostea staretului Iosif izvorau din adanca lui smerenie, din prihanirea de sine".

Parintele Constantin Coman spunea intr-un articol "culmea indreptatirii de sine este sa nu te bucure indreptarea cuiva, vindecarea cuiva, pentru ca dispare o marturie a faptului ca tu esti sanatos, esti bine". Atat timp cat exista indreptatire de sine, toate sunt intelese stramb.

lucrurile nu trebuiesc duse la extreme.
că ajungi la auto-invinovatire.
iar asta nu este bună decât în relaţia cu Dumnezeu.
în rest, ce ţine de cele lumeşti, trebuie să ai puţină personalitate.

Eu nu aş zice că e musai să ne creăm o personalitate, asta pare opusul smereniei.
Dar sunt de acord că există pericolul de a cădea într-o depresie, dacă nu poţi trece peste gânduri de genul "am greşit, nu sunt bun de nimic...", respectiv de auto-învinovăţirea de care vorbeşti.

cred că greşeşti.
personalitatea nu exclude smerenia.
gândeşte-te la marii sfinţi. nu aveau ei personalitate? sf. Ioan Gura de Aur, sf. Nicolae, etc.
aveau. le lipsea smerenia?

Se poate să greşesc. Eu m-am referit la personalitatea văzută ca ţel în sine. Exprimarea "a avea puţină personalitate" m-a dus cu gândul la cineva care încearcă să aibă un cuvânt de spus, să iasă cumva în evidenţă... fără ca aceste lucruri să vină natural. Un exemplu de a pune căruţa înaintea cailor.
Altfel spus, fiecare dintre noi are o personalitate, căci fiecare ne distingem ca indivizi. Şi fireşte că şi sfinţii au personalitate.
Dar eu cred că a avea personalitate nu trebuie să fie un scop în sine, ci a avea caracter, a fi moral, a fi bun creştin, a fi bun...

Scuze că despic firul în patru, este doar o părere!

de asta am spun că nu trebuie să cădem în extreme.
normal că este greşit să crezi că ai mereu dreptate.
dar tot greşit este să crezi mereu că vina îţi aparţine.