Poate ar fi fost mai bine, totuşi, dacă ţi-ai fi convins soţia să rămână ea acasă. Eu cred încă în modelul tradiţional al familiei. E verificat.

Ce, barbatul nu e in stare sa schimbe niste scutece? Cred ca dl Mihailescu a luat decizia corecta. Din cate inteleg, el are deja o cariera si a amanat atingerea varfului acelei cariere, pentru a'si creste copilasul. Sotia lui, ca medic rezident, e in plna constructie a carierei, asa ca s'au gandit si la asta. Pe termen lung, e o decizie inteleapta, zic eu.
Sotul meu a stat acasa cand am nascut primul copil, iar eu m'am dus la munca, pentru ca eram adolescenta, proaspat angajata si nu am vrut sa imi iau concediu post-maternal chiar din prima luna de munca. S'a descurcat el foarte bine cu fetita noastra, pentru ca el isi permitea sa munceasca si de acasa. Decizia asta ne'a ajutat sa ne punem pe picioare. Cand am nascut al doilea copil am stat amandoi acasa. El muncea de acasa, de la calculatorul din sufragerie, iar eu munceam in camera copiilor, pentru ca din fericire, munca mea era de asa natura.
Traditiile nu sunt mereu bune. Lumea e in plina dezvoltare, trebuie sa ne adaptam si noi.

Esenţial e, oricum, să fie înţelegere între cei doi. Îmi pare bine că aţi reuşit să vă înţelegeţi şi să vă completaţi atât de bine.
După opinia mea, poate nu suficient fondată, pruncul ar avea mai multă nevoie de apropierea mamei. Însă poate e doar o prejudecată.
Şi ar mai fi un aspect. Gândesc că, femeia fiind de la natură mai slabă, are nevoie să fie ocrotită. Din câte ştiu eu, e un lucru esenţial pe care îl aşteaptă de la soţ. Or, dacă ea îşi va dezvolta mai mult cariera decât soţul şi va deveni principalul susţinător al familiei, nu se va mai simţi ocrotită şi poate chiar nu-şi va mai respecta soţul.
Sper să greşesc.

Sigur ca nu gresesti! Exista, bineinteles, nevoia primara de protectie. Iar copilul are nevoie de mama, atat din punct de vedere psihic, cat si fizic (laptele matern imbunatateste, printre altele, sistemul imunitar al bebelusului). Insa in ziua de azi, cand banii sunt putini, e tot mai mare nevoie ca intr'o familie, ambii soti sa munceasca si sa aiba o cariera. Eu nu mi'am intretinut sotul. El a fost mereu cel cu venituri mai mari in casa. Atata doar ca munca lui nu necesita deplasarea la un birou, cu orar fix. Muncea acasa, la calculator, atunci cand copiii dormeau sau cand eram eu cu ei. Eu, pentru locul meu de munca, trebuia sa ma trezesc in fiecare dimineata la aceeasi ora si sa fiu plecata de acasa pana la ora pranzului. Practic, fetita mea nu era cu mine dimineata, pana pe la 1. Am fost norocosi ca desi eram tineri (eu aveam 18 ani, iar sotul meu 20 cand am avut primul copil), am avut locuri de munca nu foarte solicitante, care sa ne permita sa ne petrecem timpul impreuna, asa cum orice familie ar trebui sa faca. Intre timp, eu am mai gasit o sursa de venit, cu un orar flexibil, care imi permite si mie sa fiu acasa cu copiii mei. Iar acum, la 21 de ani, am doi copii sanatosi si frumosi si impreuna cu sotul meu, avem un trai cel putin decent si putem sa le oferim copiior tot ce au nevoie, atat dpdv material cat si moral.
Ceea ce vreau sa spun e ca daca atunci nu as fi luat decizia de a merge la munca si de a'mi lasa fetita cu sotul, poate nu am fi acum unde suntem. E un adevar crud si cunoscut de toata lumea faptul ca parintii adolescenti rar reusesc sa se descurce si sa isi creasca copiii, oferindu'le un trai indestulat.

Probabil ai facut alegerea corecta! Dar sa stii ca iti va fi teribil de greu sa te reintorci la serviciu dupa ce-ti vei ,,ispasi" concediul. Dar poti munci si de acasa!
Personal prefer o cariera care sa imi sustina familia. E foarte greu sa nu iti ajunga banii si sa-ti mai si pastrezi echilibrul. Am trecut prin asta si prefer banii de acum desi imi e dor de timpul de atunci!

Vă felicit pentru curajul pe care l-aţi avut să vă formaţi familia la această vârstă. Mi se pare vârsta ideală, în pofida greutăţilor. Cred că familiile ar fi mult mai sănătoase şi mai unite dacă s-ar forma la această vârstă.

hmmm, iata o grea problema.
FAmilia si cariera ar trebui sa se impleteasca, dar de multe ori imi par una impotriva celelilalte.Daca ramana peste program, cum isi doreste sefa, apar probleme acasa.daca nu ramana, e ok acasa, dar apara nemultumiri si repros la servici.
Pe de o parte sufera familia, pe de alta sunt presiuni tot mai mari la servici.E o grea alegere.
la inceput, am urcat cu repejiciune pe un drum, care mergea spre succes.dar am neglijat familia.Acum acord mai multa tentie familiei, dar am inceput sa cobor. E fooarte greu sa le imbini pe amandoua, si sa fie ambele parti multumite.

Chiar ieri sefa mea a nascut.a zis ca va lipsi de la servici atat va sta in spital.De alaptat a zis ca nu va alapta, ptr ca trebuie sa se intoarca la servici.

Acum ma intreb:oare merita familia sa fie sacrificata pe altarul serviciului?
SAu e mai bine sa renunti la un post bun, de conducere, ce implica multe responsabilitati si timp putin dedicat familiei, ptr a-ti gasi alt job, mai slab platit, cu mult mai putine posibilitati de promovare, as putea spune chiar plafonare, dar ptr a te dedica familiei, mai ales daca ai si o pregatire in domeniu?

Iata intrebare care ma framanta de ceva vreme si inca nu ii gasesc solutie...

Am un serviciu care nu trimite spre "cariera", iar ce imi doresc de la viata, iarasi nu implica ideea de "cariera".
Cu toate acestea, imi dau cu parerea, ca unul care imi doresc odihna celor din jurul meu.

Este minunat cand serviciul nu este potrivnic unei vieti duhovnicesti si casnice.
Cat despre cariera, adesea o vad pe ea mai mult obosind inima omului, decat odihnind'o pe aceasta.

Cariera tine mai mult de minte, in vreme ce familia tine mai mult de inima.
Vrem sau nu, ele trebuie imbinate, cu accent pe inima (familie).

Familia ne poate odihni si in conditii modeste de trai, in lipsa multor facilitati.
Cariera nu ne poate odihni insa in lipsa familiei si a sentimentului real de "acasa".

Daca m-ai fi intrebat acum cativa ani,as fi raspuns tare:cariera!
Insa dupa drumul anevoios, presarat cu multe sacrificii personale si anularea prioritatilor individuale,singura realizare pe care o vezi in jurul tau este cea profesionala,care nu-ti mai tine de cald deoarece vrei sa ai si familie!
Este mai greu(dar nu imposibil)sa-ti intemeiezi o familie in jur de 30 sau peste...

Prioritati
 

Cred ca totusi exista si oameni care pot gasi mai multa satisfactie in cariera decat in viata de familie. Pe unele femei nu le tenteaza sub nici o forma ideea de maternitate. Am talent si daruire sa fiu un medic foarte bun (mai am de invatat dar spre asta ma indrept), nu am vocatie si dorinta sa fiu mama.

Daca serviciul e doar un mod de a castiga bani -si vrei sa fii printre cei care isi fac treaba bine, nu stralucit- atunci probabil ca familia e prioritara, e locul implinirii si fericirii. Daca insa Dumnezeu ti-a dat capacitatea de a face lucruri exceptionale in domeniul tau profesional probabil ca vrea ca tu sa folosesti cat de efcient posibil acest har si atunci cariera este prioritara.

Nu exista reteta, tine de ce simte fiecare.