Foarte frumos ati spus. Trebuie sa ne straduim sa transformam bucuriile lumesti in bucurii superioare, daca nu duhovnicesti si sa facem totul in viata aceasta spre slava lui Dumnezeu, fie ca mergem la scoala, la serviciu, fie ca mancam sau postim, fie ca dormim sau ne rugam. Noi ne cam grabim in tot ce facem, suntem intr-o goana continua, credem ca timpul se duce aiurea si apoi ne plangem ca nu avem timp de Dumnezeu, uitand ca toata viata noastra trebuie inchinata Domnului, nu doar ziua de duminica sau clipele de rugaciune. Ca doar asa marturisim la fiecare Liturghie, de mai multe ori: "Pe noi insine si unii pe altii SI TOATA VIATA NOASTRA lui Hristos Dumnezeu sa o dam."

Totodata, poate ar trebui sa ne gandim putin la cum se nasc bucuriile. Mie imi vine in minte acum un exemplu:

Vine mama par. Teofil la manastire, sa isi vada fiul. Parintele se bucura, desi se gandeste ca a venit acolo mai mult pentru el si mai putin pentru rugaciune. Si ii spune sa mai stea la manastire cateva zile, ca sa se odihneasca. Iar mama lui ii raspunde ca ar fi bucuroasa sa mai stea, dar ca pe primul loc e datoria, ca trebuie sa mearga acasa, sa aiba grija de sot si de gospodarie. Iata ce spune par. Teofil: "M-a coplesit gandul acesta al mamei, ca are o datorie si ca trebuie sa si-o implineasca, trebuie sa-si faca partea ei de gospodarie si n-a stat cum am zis eu, sa se odihneasca, ci s-a dus sa il ajute pe tata. Nu i-am spus niciodata ca INTAI E DATORIA, APOI E BUCURIA." (Par. Teofil, Credinta marturisitoare).

De aici invatam ca trebuie sa pastram dreapta masura si sa le indeplinim pe toate cum se cuvine, nu sa alergam numai dupa bucurii duhovnicesti si sa riscam sa le lasam nefacute pe cele lumesti, cu care suntem datori in fata Domnului, a familiei, a societatii...

Stiu sentimentul. Dar in acelasi timp exista multi oameni care afirma idei contrare invataturii ortodoxe, iar cei mai toleranti (induhovniciti) nu vor intra intr-o disputa pe tema respectiva. Nu asta e scopul, dar pentru ca unii nu vor intra in disputa, deci nu ii vor corecta, iar altii pentru a evita ispita mandriei (care e foarte mare) nu vor mai posta, cei care intr-adevar nu cunosc invatatura (si vor sa se informaze) vor fi indusi in eroare. Nu e vorba de a face pe politistul sau pe arbitrul dar e bine ca discutiile sa aiba si un echilibru. Eu asta cred.

Si totusi, ispitele de stanga sunt din lumesc. Iar ispitele de tot felul, indiferent de "orientare", sunt indispensabile dezvoltarii duhovnicesti. Sunt prilejuri de crestere, de alegere tot mai hotarata, de asumare treptata a conditiei de om crestin.
Astfel decurge pentru mine ca a cauta o viata cu "conditii optime" pentru cresterea "puietilor Ortodoxiei" (cum frumos amintea Mihailc pe alt topic) este cel putin o amagire, de nu chiar salt in abis.
Citeam chiar ieri cum se tanguia zambind totusi, ca unul care depasise incercarea, Sfantul Siluan. Daca retin bine, ii marturiseste unui confrate calugar ca si el, Sfantul, cautase candva un loc optim pentru liniste, crezind ca isihia are musai conditie gasirea unui loc fara ispite dimprejur. Si recomanda mai tanarului nevoitor sa ramana unde este si sa se adune cu toata puterea si cu nadejde din tot sufletul, la ... isihie. Sfantul nu minimaliza ori nega o anumita importanta a conditiilor ambientale, insa atragea atentia ca aceasta cautare poate deveni, de la un prag incolo, o ispita de dreapta. Amanam implicarea serioasa in nevointa, cautind la nesfarsit medii prielnice, si uitind ca mediul e sau nu prielnic mai intai in noi insine.
Asadar, mie imi pare ca miezul problemei noastre, a crestinilor, ramane acesta: in lume sau in retragere departe de tumultul vietii sociale, care e Soarele universului meu launtric: este oare Hristos, oriunde as fi? Daca raspunsul e afirmativ si din tot sufletul, atunci se cheama ca ma aflu in pozitia optima pentru nevointe de tot felul, cate imi sunt accesibile mie ca persoana aparte, si ma pot astepta cu nadejde la interventia Domnului. Macar ca astfel, imi pare, pazesc cu adevarat prima Porunca a lui Dumnezeu.
In definitiv, mucenicii care erau tintuiti pe paturi de fier incinse cu carbuni aprinsi, nu se aflau in mari conditii de linistire ori isihie ambientala, ca sa spun asa...:). Dar inlauntrul inimii lor via Insusi Domnul.

O inima in care viaza Hristos da alte "replici" lumescului decat una care inca il cauta pe Domnul sau, vai, nu face un pas minimal catre Dumnezeu.
Lumescul e inevitabil, pentru noi cei care vietuim in relatiile societatii actuale.
Daca suntem in pustie lumescul ne asalteaza, spun ascetii pustiei, din adincul memoriei. Macar o vreme. Apoi inca nu scapa omul de ispitire - vin dracii de-a binelea, aflam din multe surse.
Asadar problema nu imi pare cum sa fugim de lumesc sau, mai rau, cum sa modificam lumea pentru a o face ideala pentru isihia noastra. Sa avem, adica, tot confortul pentru isihie...:)
Cat mai degraba conteaza in ce duh con-vietuim cu lumescul.
Fie ca Domnul sa ne lumineze, in Biserica Lui, pentru aflarea si pastrarea vietuirii noastre in lume, in duh si fapte bineplacute Lui!

"cand vezi lucruri frumoase si cinstite pe pamant, considera-le pe toate nimic si gunoi fata de frumusetea si bogatia cerurilor de care te vei bucura dupa moarte, daca vei sti sa dispretuiesti toate ale lumii" - Sfantul Nicodim Aghioritul, Razboiul nevazut.

"Cauza acestora (legilor creatiei) este nemasurata intelepciune, bunatate si infinita atotputernicie a Creatorului care a facut o lume atat de minunata, mareata, preafrumoasa, de o infinita diversitate si de o extraordinara maretie, care ne apare ca o creatie unica, un intreg indestructibil, armonios, de o mare frumusete. Si in lumea spiritului actioneaza legea atractiei universale si a unitatii. Lumea este una singura, Dumnezeu unul singur, credinta e una si Biserica lui Dumnezeu una, fiindca Capul ei este Hristos Dumnezeu, precum si Ocarmuitorul care insufleteste tot trupul Bisericii este Duhul-de-viata-facator al lui Dumnezeu care umple si face viu intreg universul." (Sfantul Ioan de Kronstadt)

Cum sa ne bucuram duhovniceste de un pahar cu limonada, de o baie in apa racoritoare a marii sau de un sarut?

Este dificil sa aducem cele lumesti in "calea duhovnicescului" - sa facem aceasta translatie integrala a realitatii, secunda de secunda daca nu primim invataturi corespunzatoare in aceasta directie.

Astfel, ca intreaga viata vom fi marcati de o dihotomie lumesc-duhovnicesc mai mult sau mai putin accentuata.

In crestinism, eu nu am identificat aceste invataturi la modul profund.
(O translatie de forma dar nu de esenta, in crestinism, este experimentarea formelor de placere lumeasca avand pe buze si in inima multumiri si laude catre Dumnezeu.)

Nici in forme avansate de budism hinaianic sau mahaianic nu sunt explicatii scripturale in acest sens.

Aceste invaturi sunt predate doar in cea mai inalta forma de practica budista - vehiculul de diamant - Vajrayana. Insa fara realizari spirituale hinaianice si mahaianice acestea sunt inaccesibile.

Reconcilierea profunda a lumescului cu duhovnicescul este posibila doar atunci cand sunt purificate conceptiile ordinare.

O conceptie ordinara - "concepe" un pahar cu limonada ca existand in sine, la modul intrinsec. Separa si fragmenteaza realitatea in particularitatile sale.

Conceptiile corecte unesc toate intr-Unul - astfel "cerul pogoara pe pamant" si devin Unul.

Pana la aceasta unire, placerile lumesti naturale functioneaza centrifug - ne indeparteaza de cele duhovnicesti.

Nu e dificil, e imposibil - deoarece sunt vremelnice stricacioase, iar sufletul e ... etern, nestricacios etc. Mai adaug, cel lumesc e si degeaba, deoarece nu dureaza decat o clipa, ca amagirea, ca mai apoi sa fie umplut de amar, necazuri, tristete, etc.
Singura cale prin care se poate imbratisa lumescul este smerenia.

E si normal ca nu gasesti astfel de lucruri in ortodoxie, pentru ca se pare ca nici nu citesti carti ortodoxe.
Ti-as sugera sa incetezi cu astfel de lucruri pe un site crestin, mai ales pe unul ortodox, daca subiectul in sine nu aduce vorba de asta, e pe de-o parte off- topic, pe de alta parte e vatamator, pentru tine, pentru altii.

Tot la Parintele Paisie Aghioritul, pe care l-ai citata in postarea ta, am gasit un raspuns referitor la duhul lumesc. Parintele a fost intrebat:

- Parinte, de ce nu intelegem cat rau ne face duhul lumesc si suntem atrasi de el ?

- Pentru ca duhul lumesc intra incet-incet, precum a intrat ariciul in cuibul iepurelui. La inceput ariciul a rugat pe iepure sa-l lase sa-si bage putin capul in cuibul lui ca sa nu-l ploua. Apoi a bagat si un picior, apoi celalalt si in cele din urma a intrat tot si cu tepii lui l-a scos cu totul pe iepure afara. Asa si cugetarea lumeasca ne inseala cu mici cedari si incet-incet ne stapaneste. Raul inainteaza putin cate putin. Daca ar veni deodata, nu am fi inselati.

Hristos a fost ocarat si dat mortii de cei pentru care se intrupase. Cu toate acestea nu a fost niciodata lipsit de fericirea duhovniceasca. Daca i-ar fi lipsit aceasta fericire, nu ar mai fi spus in vremea rastignirii Sale: "Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac". Nu cred ca un om fericit doar lumeste ar fi fost in stare sa spuna aceste cuvinte pentru cei care i-ar face rau.