În prealabil postat de robert27 (Post 442355)

Multumesc frumos pentru raspunsuri. Am inteles pana acum ca iubirea aproapelui este la inceput un comportament impus de noi prin vointa. Cu ajutorul lui Dumnezeu, prin rugaciune, aceasta iubire ajunge sa vina din sulfet, de la sine, fara sa mai fie un act de vointa.

Iubirea este de mai multe feluri, iubirea pentru o femeie, iubirea pentru un prieten bun, si sentimentul de apartenenta la o comunitate. Dupa cum observ, intensitatea iubirii este diferita, iar iubirea cea mai intensa este catre persoana care ne ofera cel mai mult. Ce ne ofera? Placere atunci cand o privim pentru ca aspectul ei fizic ne incanta privirea; apropiere deosebita prin mangaieri, atingeri, imbratisari; satifactie sexuala; sustinere in greutatile vietii; aprobare in decizii; sacrificiu pentru binele nostru, si altele. Lucurul acesta ma face sa ma gandesc ca-i lucrarea egoismului din noi. Asa sa fie oare?
Spunem persoanei iubite: tu imi aduci fericirea! nu cumva tocmai pentru ca este singura persoana care ne ofera cel mai mult fata de alta persoana? Iubim pe cei care ajuta la satisfacerea egoismului nostru?

Observ ca, daca iubim pe cineva pentru ca ne ofera ceva lumesc, este din start, o greseala. Omul trebuie privit ca pe unul (fara sa facem diferenta dupa ce primim de la fiecare), ca cea mai mare creatie a lui Dumnezeu. Omul este lacas pentru Dumnezeu, si in fiecare este Hristos. Cred ca asta trebuie sa si realizez, iar cand aceasta descriere vine din suflet instantaneu, fara sa am reactii de genul: omul asta are o privire urata, omul asta are un defect fizic, fata de acolo este foarte draguta, femeia aia mi-a spus o vorba frumoasa, omul acela m-a jignit, etc.

Ma rog la Dumnezeu sa-mi arate cum sa privesc omul ca o micuta biserica, un potential sfant. Sa-I simt prezenta Lui nu doar in Biserica sau in natura, ci si in metrou, microbuz, pe strada, oriunde exista oameni. Aici gresesc eu mult nu? nu reusesc sa vad asta, pentru ca nu pot uita lucrurile rele pe care mi le-au facut unii oameni. Apreciez oamenii pentru ce imi ofera, nu pentru ce sunt ei, ci pentru ce fac.

În prealabil postat de robert27 (Post 442258)

Iubirea intre indragostiti este foarte intensa, dar oare putem iubi in egala masura, pe toata lumea? (Binenteles, excluzand sexul). Cum putem sa simtim aceeasi iubire pe care o simtim pentru o singura persoana speciala din viata noastra, pentru toata lumea? Credeti ca este posibil in primul rand?

În prealabil postat de ucenic (Post 442512)

De aceea Il iubim pe Dumnezeu mai mult decat orice sau oricine.

"Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea ca El Si-a dat viata pentru noi..." (1Ioan 3:16)

"Noi Il iubim, pentru ca El ne-a iubit intai." (1Ioan 4:19)

Spre deosebire de Dumnezeu care ne-a iubit si ne iubeste neconditionat si fara sa avem vreo vrednicie, noi oamenii avem datoria sfanta de a ne depasi conditia noatra fireasca, pamanteasca de a iubi conditionat si sa ne asemenam tot mai mult Firii Sale dumnezeiesti. Sa ajungem sa iubim nu doar ce ne este usor sa iubim (un sot, un copil, un parinte, un bun si saritor prieten) ci mai ales ceea ce ne este greu si chiar imposibil sa iubim (un vrasmas, un dusman, un raufacator). Atunci vom putea spune ca a luat Hristos chip in noi. Atunci vom putea fi numiti fii ai Luminii si copii ai Celui PreaInalt.

Asadar, sa ne ajute Bunul Dumnezeu ca sa se implineasca in noi porunca lui Hristos: "Voi fiti, dar, desavarsiti, dupa cum si Tatal vostru cel ceresc este desavarsit." (Matei 5:48)