frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii!
 

eu uneori cu mare frica ma apropii de sfintele taine caci am impresia ca am primit dezlegare cu prea mare usurinta. sf.Serafim de sarov spus-a:calea sfinteniei este durere.
mintuirea cere sacrificii uneori chear maxime,si noi sa primim hrana cereasca cu atita usurinta, cind preotul spune: cu frica de Dumnezeu cu credinta si cu dragoste sa va apropiati, este chemarea cea mare, la care iau parte toti cei pregatiti, marturisiti si dezlegati, pentru acest eveniment deosebit, la care participa insus Domnul si Mintuitorul Hristos in chip tainic.

Sa nu punem la indoiala judecata duhovnicului.
In rest, tot timpul ar trebuie sa ne apropiem cu frica si cu cutrem de Trupul si Sangele Mantuitorului.

Raul, se poate ca dupa spovedanie sa ajungi acasa si plangi cu adevarat pentru pacatele savarsite. Dupa cateva zile de o astfel de pocainta, poti fi mai placut Domnului decat dupa stare de dupa marturisire. Asa ca nu trebuie sa generalizam. Unii pot fi cu adevarat curati dupa spovedanie, in vreme ce altii accentueaza curatirea si dupa, prin plans si rugaciune.

Evident! Si daca primim dezlegare,sa o facem atunci,sa nu mai asteptam inca o zi. In 24 h se pot intampla multe,putem face mii de pacate (mai mari sau mai mici).

Posibil,insa... mare grija! Ca si aceasta poate fi inselare de la diavol! Daca preotul ne da dezlegare,pai sa ne impartaseasca atunci,de ce sa ne trimita acasa si sa ne cheme a doua zi?

Sunt cazurile acestea cand sa zicem cel ce s-a spovedit a mancat ceva dupa miezul noptii sau a baut apa si astfel preotul nu-l poate impartasi in acea zi. Dar nu ar strica sa mai faca o spovedeanie,adica inca o dezlegare si a doua zi. Cat ar dura,30 de secunde...

Citind prima spovadă, aceea în care tâlharul din dreapta Îl roagă pe Domnul să-l pomenească în împărăţia Lui, am de fiecare dată o impresie de ambiguitate. Parcă e căinţă adevărată şi totuşi parcă e căinţă incompletă. În mod cert, omul recunoaşte că este tâlhar. Recunoaşte şi justeţea pedepsei. Mărturiseşte fapta. Dar nu pare, cum am spune azi, cu adevărat transformat în Cristos. Altfel spus, cu adevărat convertit. Nu e absolut evident că a suferit un "drum al Damascului" în felul lui Paul din Tars, încât te întrebi: omul ăsta, dacă ar coborî de pe cruce, nu cumva tot aşa ar face ?
Ei bine, o altă constatare este cu câtă uşurinţă îi dă Cristos absolvirea. Nu tu canon, nu tu zece "Tatăl Nostru" şi 50 de mătănii, nimic. "Bine, dom'le, ce vrei, era deja cocoţat pe cruce, când să facă un muribund canonul?" parcă văd că mi s-ar spune. Da, numai că Domnul a mai dezlegat de păcate şi pe alţii. "Mergi, şi să nu mai păcătuieşti!" e tot ce-i spune femeii uşuratice. Confesorul nostru ne absolvă cu prea mare uşurinţă ? Tot aşa a făcut şi Preotul Isus, al Cărui mandatar este.

Ceea ce noi uităm adesea este că ştergerea păcatelor este doar una dintre binefacerile Tainei Spovezii. Cea mai mare, evident, dar departe de a fi singura. Noi mai primim un dar de preţ: un fel special de har lucrător sau, cum se mai numeşte, graţia sacramentală. Aceasta ne ajută să rezistăm mai bine ispitelor data viitoare şi, împreună cu Sfânta Împărtăşanie, ne ajută, mai ales, să dobândim un "simţ al păcatului". Nu imediat, fiindcă cel mai des Taina îşi arată eficienţa în timp. Pe măsură ce participăm la viaţa de credinţă a Bisericii şi, mai ales, pe măsură ce ne spovedim, ne împărtăşim, ne spovedim iarăşi, etc, percepţia noastră se transformă cu totul: vedem ispitele, vedem păcatele acolo unde nu le vedeam până atunci şi ne minunăm singuri de cât de orbi am fost. Dobândim ceva ce nu am avut, ceva ce la tâlharul din dreapta nu e evident: ura faţă de păcat, dorinţa de a-i plăcea Domnului nostru şi de a nu-L ofensa niciodată. De aceea, eu cred, totuşi, că, dacă tâlharul s-ar fi dat jos de pe cruce, el nu ar mai fi putut participa la jafuri armate. Vechii tovarăşi de rele, care un timp l-ar mai fi chemat la chefuri după împărţirea prăzii, ar fi avut surprize mari cu el: modul de viaţă de până atunci nu l-ar mai fi atras, i-ar fi părut sec şi fără sens. Aşa lucrează Taina. Când Cristos îţi dă absolvirea, El te ia de mână şi nu mai poţi să te uiţi înapoi. Dacă o faci, te apucă greaţa îndată.

Frumos si adevarat. Domnul sa va binecuvinteze!

Doamne fereste,cum sa punem la indoiala judecata duhovnicului?prin gura lui vorbeste insus Hristos,dar am zis si eu asa ca un mare pacatos ce sunt.

Multumesc pt. raspunsuri.
Probabil de pe patul de moarte, e foarte posibil sa nu te mai intorci la pacat. Si daca scapi miraculos de la moarte, cu voia Domnului iarasi e foarte posibil sa faci toate eforturile sa nu mai pacatuiesti. Dar din pacate exista si reversul medaliei. Oameni care au fost toata viata credinciosi, sa ajunga sa huleasca pe patul de moarte, sau daca raman cu vreun handicap serios. Boala si moartea sunt se pare cele mai grele incercari din viata omului. Cum spunea un personaj pe care probabil nu-l agreaza toata lumea, boala e o suferinta care tine ea in sine loc de canon. Desigur, asta daca atinge efectul scontat, pocainta, si nu duce la lepadarea definitiva de Dumnezeu. Sa ne rugam la bunul Dumnezeu sa ne ajute si sa ne intareasca pe toti sa trecem cu bine aceasta ultima si grea incercare.
Cat despre pocainta din timpul vietii, cand nu ne ameninta nimic serios... cu totii suntem poate tentati sa zicem "ei, asta e acum, mai am timp sa ma mai spovedesc o data"; cu toate ca stim bine ce se spune ca inteleptul trebuie sa traiasca ca si cum ar muri maine. Ne pare rau, intr-adevar, si poate ni se face chiar greata, si poate chiar nu ne mai putem impaca cu noi insine, ajungem sa ne consideram nevrednici, dar asta nu ajuta la nimic, pentru ca fara voia noastra ne afundam si mai rau in pacat. Asemeni unui proces patologic, o dereglare atrage dupa sine alta, si asa mai departe. Asta pana cand se indura Dumnezeu de noi si ne iarta. Nu stim cand o sa se intample asta si cat o sa mai patimim, dar trebuie sa avem incredere, ca altceva ce ne-a mai ramas? Chiar daca simtim ca ne chinuie necuratul si ne-a robit de tot, sa-I cerem ajutorul Domnului, ca doar El ne mai poate scapa, chiar daca cateodata poate avem impresia ca ne=a abandonat, ca s-a descotorosit de noi, ca ne-a dat in mana vrajmasului si nu ne mai vrea inapoi. Cata rabdare sa mai aiba si El? Pana la urma El ne scoate de fiecare data "pe cautiune" si noi facem ce facem si ne intoarcem inapoi la Aghiuta. Si din pacate, cum a spus un alt celebru personaj, razboiul nu se termina niciodata pe lumea asta... important e ca nici noi sa nu abandonam lupta, sau mai rau, sa dezertam de buna voie in tabara dusmanului.
Domnul sa ne ajute si sa ne pazeasca pe toti!