parerea mea: ceva cat mai simplu, mic si delicat

Multumesc, eu mi-am facut doar o idee ca nu cumpar de pe internet acum sa vad ce gasesc. :53::53::53:

Te inteleg perfect, si eu simt ca imi pierd rabdarea si de multe ori ma simt depasita de situatie. Am observat ca cu cat ma supar cu atat mai rau fac, ajung sa acumulez multa tensiune si o stare de iritare care imi fura pacea.

Dar din cate am observat, rugaciunea (pravila) ajuta mult. Daca nu ar fi acest canon de la Parintele duhovnic iti spun sincer ca nu as rezista, atat de greu mi se pare.

Eu am un program cu cei mici pe care (de cand sunt doi) nu mai reusesc sa-l respect ca inainte cand o aveam doar pe fetita. Nu e ceva batut in cuie, dar dimineata dupa ce le dau sa manance, ii scot afara in parc. Moment tare greu pentru mine dar absolut necesar pentru ei. Cand o aveam doar pe fetita era foarte usor, acum si drumul spre parc mi se pare greu, asta pentru ca picii mei sunt mici.

Dupa aproximativ 2 ore mergem acasa, mancam si ii culc (nu reusesc mereu sa ii culc pe amandoi in acelasi timp, dar de cele mai multe ori da). Dupa ce se trezesc mai ne jucam, mai facem cate ceva si apoi iar iesim afara cam 2 ore. Si cam asa trece ziua.

Daca ingerasii tai sunt asa mari (fata de ai mei) poti sa pleci cu ei mai departe de casa, sa stati mai mult afara sa isi consume energia. Eu imi doresc asa de mult sa creasca...

Dar in concluzie eu cred ca o mica rugaciune, cat reuseste sa zica o mamica cu toate pe cap, dar facuta zilnic iti va da putere sa mergi mai departe, sa iti incarci bateriile. Iar apoi, dupa ce ii culc seara am si un timp pentru mine, mai citesc, mai intru pe forum... Am mare nevoie de acest timp, ma deconecteaza de tot greul zilei.

Multumesc mult pt cuvintele frumoase :6: , sper sa-mi dea Dumnezeu rabdare muuuuulta rabdare, si pt asta e nevoie de rugaciune. noi cu ajutorul lui Dumnezeu dimineata facem rugaciunile de dimineata si seara paraclisul Maicii Domnului, unde suntem noi e ffff cald (sudul tarii) si mergem in parc abia dupa ora 5, ce varste au copii tai?

Fetita mea are 2 ani si 3 luni iar baietelul 8 luni, dupa cum vezi eu sunt la inceput de drum. Ma gandeam ca daca vor mai creste, va fi mai usor, postarea ta m-a pus putin pe ganduri...

Adevarul este ca la bloc este tare greu pentru cei mici, ei au multa energie si nu au cum sa o consume. La curte e altceva, dar asta este, ne descurcam si asa, slava Domnului ca avem unde sa stam.

Noi dimineata iesim pe la 9 si la 11 suntem in casa, pe cat se poate incercam sa stam la umbra. Daca nu iesim dimineata, somnul de amiaza este compromis.

Personal cred ca rugaciunea poate sa rezolve orice, sa ajute in toate situatiile, dar cand esti mamica si ai mare nevoie de putere, rabdare, trezvie, fara rugaciune te prabusesti, cedezi fizic si psihic, eu asa am simtit.

Ce frumos ca va rugati impreuna, ce rugaciune speciala, Maica Domnului nu o sa va lasa, o sa va vina in ajutor atunci cand va e mai greu. Mi-a placut mult sfatul Parintelui Craciun Opre pe care il dadea fiilor duhovnicesti: Nu mai poti? Poate Maica Domnului. Nu mai ai rabdare, are Maica Domnului; indemnandu-i pe cei ce il aveau ca duhovnic sa alerge la Maicuta.

Un alt Sfant pe care il iubesc si care m-a ajutat, este Parintele Paisie Aghioritul. Parintele recomanda mereu sa vedem parte buna a lucrurilor, sa punem gandul bun. Asa ca ne ramane sa dam slava lui Dumnezeu ca micutii sunt sanatosi, au pofta de joaca, sunt veseli si nu stam cu ei prin spitale.

Sunt alaturi de tine, draga mamica:6:

Sa-ti traiasca. :8:

Ce frumos... sper sa tin minte..

:11::53:

Pentru ca pana acum au vorbit doar mamicile, sper ca primiti si cuvantul unui tatic.
Mai intai, insa, vreau sa va spun ca rabdarea sotiei mele este uluitoare. Stind in preajma ei si vazind cum le poarta pe toate m-am gandit adeseori ca eu nu as putea sa rezist in nici un caz mai mult de o zi-doua si ca ar fi un chin insuportabil.
Am auzit-o insa de multe ori pe Ruxandra spunind ca nu mai poate, ca e la capatul puterilor, ca este epuizata.
Uneori plangea.
Insa mereu o lua de la capat, dragostea ei pentru copii ii dadea mereu puteri noi.
Cu vremea, de cand s-a apropiat mai serios de Biserica, rabdarea ei a crescut si mai mult si se plange mai rar. E drept ca si copilasii nu mai sunt chiar asa mici (Maria a implinit 2 ani si 3 luni).
Un suport pentru clipele monotone si lungi au fost prietenele din parc. Se sustineau una pe alta, se incurajau, mai discutau, isi ofereau solutii.

In ce ma priveste, cand ma plimbam ore in sir cu caruciorul si ma chinuiam cu pampersul, cu servetelele umede, cu biberonul etc., simteam ca o iau razna. Nu imi uram copiii dar imi cam blestemam soarta. Nu faceam mai nimic, iar prezenta beblusului era o mangaiere, insa incativitatea aceasta, oricat de dragalas compensata, ma epuiza. As fi preferat sa citesc tratate de electronica sau in limba chineza, decat sa vegetez asa tragind si impingind caruciorul.
Iar tatici nu prea am gasit prin parc, in orice caz nu asa aproape zilnic si ore-n sir... Nu am avut decat un prieten, insa el nu intelegea prin ce trec deoarece venea rar si putin (cam o ora seara) si era din fire un temperament flegmatic de-ti venea sa-i arzi una ca sa se trezeasca din letargie...:)
Mare sprijin a fost rugaciunea. Cand bebe era activ, ziceam in soapta sau in minte rugaciunea, iar cand dormea luam si cartea sau vreu carnetel cu rugaciuni.
Dar cel mai mult m-a ajutat lucrarea rugaciunii, exercitiile zilnice, metanierul mic de la incheietura mainii...
Nu cred ca as fi rezistat fara rugaciune.
Cu timpul, mare binefacere am simtit, facind acest exercitiu zilnic, tot mai cu tragere de inima.
O nota mica la final: imi era greu pentru ca nu acceptam rolul. Cand am acceptat cu adevarat, a inceput sa fie tot mai usor.
O alta piedica mare a fost ca ma gandeam la alte lucruri, la ce as fi facut in timpul cand eram cu copiii (chiar si la baia de seara sau la momentul lecturarii ori improvizarii povestii). Regretam de pilda ca: nu citesc ceva "important", nu scriu ceva "valoros", nu sunt cu amicii pe undeva la mari discutii savante, ba chiar ca nu pot face o pravila de rugaciune ca lumea...
Ispite.
prostii.
A fost greu dar multumesc lui Dumnezeu ca, desi nu am fost socotit de Ruxandra un premiant, am luat in orice caz un 5 de trecere.
Succes mamicilor! Domnul fie cu voi!

P.S. Poate e o idee buna sa va mai plangeti pur si simplu sotului sau altora din familie. Poate ca unele marturisiri nu ii vor irita prea tare ci vor descoperi ce traiti de fapt si va vor ajuta, macar o ora in cursul zilei sau noaptea, cand micutii sunt bolnavi sau insomniaci...:) Stiu bine cat de mult conteaza pentru o mamica o "simpla" ora de repaus.

P.P.S. Nu asteptati elogii sau intelegerea altora, intrucat veti trai amaraciune. Pe mine m-au facut iresponsabil multi oameni, conform mintii si inchipuirilor lor (chiar de aici de pe forum sunt cativa), considerind ca sunt un tata neserios, neiubitor etc. Iiar eu puneam la suflet la inceput si ma simteam nedreptatit si asta imi ingreuna sarcina. Ei nu stiu cum e, nu stiu ce vorbesc. Si chiar m-a ajutat sa ma rog pentru ei atunci cand imi faceau tot felul de reprosuri. Iar uneori ma amuza de-a binelea jocul inchipuirilor lor de copii mari.

Folositoare si incurajatoare destainuire! In primul rand felicitari pentru ca sunteti printre putinii tatici care ati acceptat sa preluati aceasta grea si solicitanta sarcina. Acesti tatici din cate am vazut, sunt pe cale de disparitie.

Ati intrat in profunzimea lucrurilor si ati incercat sa identificati si cauzele ascunse ale durerilor. Acceptarea rolului de mama, aduce cu sine o schimbare care impune suportarea multor lucruri care deranjeaza comoditatea si implica o renuntare la propria persoana. Este greu, este masura inalta, uneori simti ca vrei si nu reusesti, alteori te simti neputiincioasa, dar asa cum ati spus, rugaciunea salveaza.

Si la femei mai este un lucru, frustrarea ca nu mai reusesc sa faca lucruri de care depinde atmosfera calda a caminului: mancare, curatenie, etc. Poate pare banal ce spun, dar este un lucru esential pentru femeie sa fie si toate acestea in perfecta randuiala.

Multumesc de mesaj ioan cezar, pt mine e putin mai greu ca nu am prietene, m-am mutat de curand aici, sotul e fff ocupat familia mea e fff departe dar o am pe Maica Domnului, m-am vaitat la un preot ca nu am prietene si ca ma simt singura si mi-a zis ca o am pe Maica Domnului si asa e .

Si eu am o Marie ca si tine Cezar dar a mea e mai mare, cat a fost mica a fost cea mai cuminte fetita acum.. e ca o caprita -alearga, se cocoata etc.

Asa este ...

Fetita mea s-a trezit acum 2 ore si acum e cu burta pe skateboard, baiatul inca doarme, fiind cel mai activ are nevoie de somn.:1:

Da, ideea de mai sus este buna.
Voi cei care obositi, mai dati copiii si la altii: rude, prieteni, oameni care nu au copii.
Va fi bine si pentru voi ca faceti pauza si va reincarcati bateriile si o bucurie pentru ceilalti care nu-i au.