Nu dispretuiesc taina cununiei chiar daca o privesc, asa cum spui, ca pe o ingaduinta.
Preotii folosesc pentru ei insisi toate tainele, exceptand botezul si casatoria; botezul nu se mai poate pierde, iar casatoria (pentru preoti vaduvi) nu se mai poate repeta chiar daca preotul are aceeasi parohie pe care n-ar fi primit-o daca nu era casatorit, dar pe care n-o mai poate pastra daca se recasatoreste(daca se face cum era) pentru ca s-ar considera ca-si calca preotia, adica dedicarea spre Iisus Hristos; de aceea BC ofera omului ori casatoria, ori preotia, iar BO ordinea 1-casatorie> 2-preotie.

1. Cât despre cele ce mi-aţi scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie.(1Cor7,1)
Adica este bine pentru om sa nici nu se casatoreasca!!! De ce? Pentru ca vrand sa se casatoreasca inseamna sa se multumeasca cu acest nivel(trupesc) fara sa mai caute asiduu transcendenta(Duhul) pentru care e necesara infranarea(asceza). Evolutia in Duhul poate fi cautata si ceruta din orice stare(celib, casatorit, vaduv...), dar trupul(casatoria) nu mai poate fi cautata si ceruta din starea de duh(preotie). Sa urci se permite, sa cobori nu; sa inaintezi se poate, sa te intorci nu.

20. Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi.
21. Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor.
22. Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui.(2Pet2,20-22)

Sunt convins ca iubirea transfigureaza trupul si materia, dar nu iubind trupul si materia, ci tocmai ignorandu-le; asa si cainele: este cu atat mai ascultator fata de stapan cu cat este mai strunit sa asculte, nu sa faca voia lui; Duhul stapaneste materia daca o domina, nu daca o asculta.
Ma intristeaza cand spui ca este mai jos calugaria decat casatoria; calugarul asculta doar de Domnul, casatoritului i se cere de asemenea sa asculte prioritar de Domnul, dar el nu poate face asta exclusiv.
Calugaria Domnul o cere de la toti si este binecuvantat cu prioritate cel ce I-o ofera, dar fiecare face ce vrea si Domnul e de acord.

Nu spun de la mine aceasta, ci doar că Biserica o socoteşte Taină. Modul de a-L cunoaşte pe Dumnezeu este, însă, diferit în căsătorie faţă de călugărie, de aceea cred că n-ar trebui să le comparăm clasificându-le şi în niciun caz dispreţuind pe vreuna dintre ele; binecuvântate sunt amândouă.
În funcţie de chemarea fiecăruia, prin oricare din cele două căi se poate ajunge aproape de Dumnezeu, dar se poate şi cădea. Însă este nevoie de chemare pentru fiecare din ele.

Dar nici de la Biserică. Argumentul că la intrarea într-una din stări, anume căsătoria, avem o Taină, pe când la intrarea în cealaltă avem o Ierurgie, ceea ce ar implica faptul că a ajuns călugăria mai jos decât căsătoria este cu totul şubred. Este exact ca şi când ai susţine că e mai bine să păcătuieşti şi să te spovedeşti decât să nu păcătuieşti, fiindcă în primul caz avem o Taină, pe câtă vreme în al doilea nu.

Dimpotrivă, ceea ce Biserica a susţinut dintotdeauna este că, dintre cele două stări, călugăria are primatul în onoare. Ia cercetaţi dacă preotul la dv la slujbă pomeneşte mai întâî poporul credincios şi pe urmă monahii şi monahiile ori face cumva invers.

distincția taină/ierurgie este de proveniență catolică și este inoperantă în înțelegerea autentic ortodoxă. Faptul că este predată în „pravoslavnicele” noastre facultăți nu e decât un alt indicator al pocăinței nesfârșite de care avem nevoie.

Imbatabile argumente! Jos palaria!

În cotloanele memoriei mele a rămas ceva din ce spunea părintele Stăniloae, în 7 dimineţi cu Părintele Stăniloae: „Este sfântă şi căsătoria. Nu spun că nu-i sfânt şi monahismul deşi - am accentuat - monah devii prin ierurgie, om căsătorit devii prin taină”.
Este, în cartea aceasta, un capitol (o dimineaţă) dedicat tainei căsătoriei. Merită citit.

Dacă starea asta o extrapolaţi cu privire la căsătorie, considerând-o un fel de păcat îngăduit, se datorează probabil viziunii catolice, care nu (re)cunoaşte sfinţenia căsătoriei.
Răspunsul dumneavoastră este, din nou, un sofism, întrucât om fără păcat nu există. Spovedania este taină pentru că îl uneşte pe om cu Dumnezeu, îl împacă cu Biserica, el aflându-se până atunci despărţit din cauza păcatului. Cine nu păcătuieşte (dacă un astfel de om există) acela n-are nevoie de spovedanie, el fiind pe deplin unit cu Dumnezeu (nu este cazul călugărului).
Spovedania este, prin urmare, mai mare decât lipsa ei.
Dar suntem off-topic, aşa că mă opresc aici.

Voia lui Dumnezeu? Pai e destul de simplu: atunci cand spunem "Tatal Nostru" sa ne simtim ca si cum am sta chiar in fata Judecatorului, iar cand ajungem la "Faca-se-n voia Ta!", sa fim convinsi noi insine ca suntem in acord cu aceasta voie, nicidecum formal. La fel si cu "...iarta-ne, noua, precum si noi iertam!..." Insasi rugaciunea spusa de noi ne osandeste la neiertare, din moment ce noi avem dusmani, nu vorbim cu cineva sau mai rau, nu putem ierta raul facut. Daca se indeplinesc aceste conditii, nu se poate sa nu apara smerenia. Practic e inutil sa mai spunem ca oricat ne-am stradui, facem mai mult voia noastra decat voia lui Dumnezeu si de aici starea neindoielnica de pacatosenie. Cand apare smerenia, implicit apare si dorinta de a ne ruga mai mult, de a deveni mult mai rabdatori si mai ingaduitori cu cei din jur, iar tentatiile nu mai au aceiasi putere asupra noastra. Si, pe nesimtite Dumnezeu coboara "vizibil" in viata noastra. La inceput pare atat de incredibil incat parca si refuzam sa credem ca meritam atata bunavointa din partea Lui si suntem tentati s-o punem pe seama coincidentei. Dar cand lucruri deosebite se petrec in jurul nostru ca si cum cineva le pregateste din timp, stiind ca vom trece pe acolo, deja nu ne mai putem indoi si e firesc sa spunem: "Mare Esti, Doamne! Multumesc milei Tale!" Si in mod paradoxal, asta ne obliga si mai mult la smerenie, fiindca nimic nu ne indreptateste vreodata sa credem ca avem vreun merit special, ci dimpotriva, suntem obligati sa tindem catre desavarsire, pentru a "plati" ceea ce am primit deja... Si-apoi, cine a cunoscut Harul, dar la pierdut dintr-un motiv sau altul, simte o durere atat de mare incat ea nu poate fi comparata cu nici o alta pierdere. Pierderea cuiva drag se cufunda in uitare, si e omeneste astfel. Dar Dumnezeu e vesnic, iar lipsa Lui nu poate fi nici inlocuita si nici uitata... Din fericire, Harul poate fi redobandit, dar nu fara osteneala.
Eu cred ca numai asa putem sti care e voia lui Dumnezeu: cercetandu-ne in adancul sufletului si descoperind cam cat din ceea ce facem zilnic il manie pe Dumnezeu si cat il bucura. Iar daca mai simtim din cand in cand si Harul Lui in viata noastra, inseamna ca suntem cat de cat pe-aproape si sa avem grija sa nu pierdem ceea ce avem deja...

Toti ati scris asa de frumos si asa de ... abstract, incat inadins as dori sa fac o nota discordanta:
Draga Marcel Ionut, eu cred ca bine ar fi sa iti tu bacul. Baiat prost nu esti si Dumnezeu nu are nevoie de oameni prosti, care sa isi ingroape banutul. Daca ai facut pana acum un liceu, inseamna ca e musai sa dai si bacul. Dupa ce il vei da, poate iti va fi mai usor sa intrezaresti care e voia Domnului cu tine.

Sa ne traiesti, Pelerinule!

P.S. Iata ca ne-ai oferit prilejul de a citi pe siteul Crestin Ortodox, in premiera, un articol semnat de insusi Sfantul Siluan...:)
Cel ce implineste voia lui Dumnezeu e multumit de toate, chiar daca e sarac, bolnav sau se chinuie, pentru ca il veseleste harul Domnului. Dar cel nemultumit de soarta lui, care murmura pentru boala lui sau pentru cel care l-a suparat, acela e bine sa stie ca in el se afla un duh de mandrie care a luat de la el multumirea fata de Dumnezeu.

Chiar daca e asa, nu te mahni, ci straduieste-te cu tarie sa-ti pui nadejdea in Dumnezeu si cere de la El duh smerit; si atunci cand vine la tine smeritul Duh al lui Dumnezeu, il vei iubi si-ti vei gasi odihna, chiar de vei avea intristari. Sufletul care are smerenie isi aduce aminte intotdeauna de Dumnezeu si gandeste asa: "Dumnezeu m-a facut, a patimit pentru Mine, imi iarta pacatele si ma mangaie, ma hraneste si poarta de grija de mine. De ce sa-mi fac atunci griji sau de ce sa ma tem, chiar daca m-ar ameninta moartea?"

Sa ne rugam sincer si cu dragoste uni pt.altii !!!
 

Vin timpuri si mai grele... sa ne ajutam cu suflet curat unii pe altii sa ramanem pe calea ce-a dreapta si placuta Bunului Dumnezeu !