Si cum anume realizam "pastrarea cu orice pret a bucuriei duhvonicesti in inima"?
Daca sta in puterea noastra aceasta, ei bine: cum facem sa fie asa?
Ca sa pastrez bucurie in inima, in timp ce sufar: ce pot face pentru aceasta? Care e "mestesugul"?

Muuulta straduinta!
Mesteru' Iisus Hristos ne-a demonstrat mestesugul Lui, iar noi fiind "crestini" Il urmam, nu-i asa?

Bine, bine, asta e evident, ai reamintit programul de capatai, lectia/mesajul 001.
Intrebam altceva: concret, cum anume pastram. Ce facem pentru a pastra?
Cineva recomanda sa facem rabdare. Zicea si Parintele Cleopa si toti sfintii au zis si au aratat cat de pretioasa e rabdarea. Insa si asta ar merita putin zoom: mai concret, cum facem rabdare? Chiar ne pricepem fara a strange din dinti?
Dincolo insa de etichete globale, de indemnuri cu anvergura strategica, dincolo de recomandarea de principiu (de care multi sunt satui pana peste cap, intrucat toate recomandarile astea au un aer demagogic), ce poate face omul, concret, mai la firul ierbii, mai la detaliu, pentru a pastra bucuria in inima?
Si oare ne pricepem sa pastram bucuria chiar in inima?
Sunteti sigur, Demetrius, ca stapanim mestesugul relatiei (de bucurie) cu insasi inima?

Si oare, indemnul adresat omului, de a pastra bucuria in inima, nu sugereaza ca omul chiar poate face aceasta?
Sta in puterea noastra de a pune mana pe bucurie (comoara mult dorita) si de a o pastra mereu in hambarele inimii (le cunoastem, oare, avem noi priza la inima)?

Him...
Ma tem ca ne innecam in cuvinte pompoase si uitam cat de putine suntem in stare sa facem, dintre cele pe care le ravnim.
Mai degraba as aminti de "nepricepindu-ne noi de nici un raspuns...".

Suferinta nu e lucru de saga. Ma uit in mine si in jurul meu si am impresia uneori ca totul nu mai e decat suferinta, punctata ici-colo de accese de uitare si distractii bizare, poate cu rol de leac babesc in variante postmoderniste.

Nu cred ca facem altceva, adeseori, decat sa negam sau sa deformam prin interpretativitate subiectiva sensul si rostul suferintei.
Mestesugul bucuriei trece prin intalnirea cu suferinta, prin acceptarea ei, prin identificarea sensului ei, prin dialogul personal (unic pentru fiecare in parte si nu tras la xerox prin formule standardizate) cu suferinta, cu sine, cu Dumnezeu.

Hristos vorbeste mereu cu Tatal pe tema suferintei Sale. Hristos sufera in cadrul unui program bine stabilit: cel al mantuirii omului, al salvarii din moartea vesnica.

Oare relatia noastra cu suferinta e asezata pe aceleasi coordonate?
Ce mai insemana azi pentru noi suferinta, daca nu un lucru nesuferit de care cauti sa scapi, mai degraba decat sa intelegi? Mai face cineva din suferinta rampa de lansare intentionata, voluntar si constient, catre Cer?

Mai degraba vad programe cu mii de fetze care urmaresc un singur scop: cel hedonist, al lepadarii de suferinta.

De aceea, cand vad vorbindu-se de bucurie, cand ma surprind pe mine insumi vorbind despre bucurie, ma trezesc intrebindu-ma: bucurie izvorata din mestesugul suferintei? Sau bucurie smintita care a sarit gardul suferintei, precum capra si acum il face pe om sa creada, in vreme ce isi pune tichia de crestin, ca a primit bucuria direct de la Hristos...

Ma indoiesc serios ca avem vreun program coerent si bine condus de intalnire voluntara, in cunostinta de cauza, lucid, cu suferinta.
Astazi oamenii (exceptind pe lucratorii veritabili ai pocaintei) intampina suferinta de pe pozitii eminamente medicaliste. Duhul occidental al confortului si bunastarii a intors cu totul pe om, chiar si in biserica, de la buna intelegere a suferintei mantuitoare. Principiul hedonist domina lumea. Asa cred, sa fiu iertat de par poate prea sumbru si pesimist.

Rabdarea suferintei cu bucurie... greu lucru!
 

Domnul stie ca nu putem suferi durerile (trupesti sau sufletesti). Iar de bucurie nici nu poate fi vorba. Chiar daca cineva dintre noi spune asta, ma indoiesc de adevarul spuselor... Imi cer scuze, mi-ar fi greu sa cred...
Totusi, Domnul stiind ca ne este greu sa suportam aceste suferinte, ne-a ingaduit, ne-a ajutat sa descoperim moduri de alinare: medici, medicamente, duhovnici si psihologi...
Avem atat de multe la-ndemana pentru alinare!
Doar un lucru este obligatoriu si acesta este posibil: sa nu cartim, sa nu ne revoltam, sa nu ne pierdem nadejdea. Daca plangem de durere, daca sufletul ne sangereaza sau daca tristetea ne umbreste stralucirea ochilor nu facem un pacat... dar sa nu ne pierdem nadejdea, sa nu hulim, sa nu ne izolam de Biserica... Astea sunt posibile. dar numai cu ajutorul lui Dumnezeu.

Subscriu. Asa sa ne ajute Bunul Dumnezeu!

Ceea ce afirmati aici anuleaza ideea cu care ati inceput topicul.
Cei care isi doreau o boala avand drept motivatie mantuirea nu sunt totuna cu cei care au parte de boli fiind lipsiti de credinta,nu-i asa?
Ca altfel ajungem sa numaram mere si pere mirandu-ne de ce ne da cu virgula.

Da, te-ai inecat in cuvinte pompoase si ai scris un capitol intreg despre ce simti tu ca fiind(poate) a ta traire sincera.
Ca sa ai rezultate contrare fata de ce ai scris va trebui sa faci exact invers decat ai scris, lucru pe care nici nu-l poti concepe fiindca nici macar nu l-ai gandit ca apoi sa-l scrii, nemaivorbind ca ar urma sa-l si faci,; de ce? Pentru ca e greu.
De la aceasta incercare lipseste doar vointa omului, vointa care se manifesta prin fapta lui(transpusa in gand, vorba si actiune) si care e sustinuta mereu de Duhul Sfant, Acesta nelipsind vreodata.

Tu ai scris cu lux de amanunte cum simti. Pentru inceput incearca sa gandesti cum ar fi invers si vei intelege ca e parca impotriva firii, dar gandeste(cu rugaciune) acum, deseara, maine, poimaine, si asa, dupa vreo doua saptamani vei incepe sa observi ca si vorbesti despre asta prin Duhul Sfant; pasul urmator ti-l va arata Iisus Hristos.

Daca stia, sigur nu venea. Si totusi va mai veni.

[quote=Mena59;]Totusi, Domnul stiind ca ne este greu sa suportam aceste suferinte, ne-a ingaduit, ne-a ajutat sa descoperim moduri de alinare: medici, medicamente, duhovnici si psihologi... Avem atat de multe la-ndemana pentru alinare! [quote]Adica vrei sa spui ca n-are rost sa mai vina?
Vad totusi ca l-ai amintit si pe duhovnic; nu e de acelasi soi.

Incepi sa te contrazici? Doctorul, psihologul, medicamentele nu se dau la Biserica.

[quote=Demetrius;484330]Da, te-ai inecat in cuvinte pompoase si ai scris un capitol intreg despre ce simti tu ca fiind(poate) a ta traire sincera.
Ca sa ai rezultate contrare fata de ce ai scris va trebui sa faci exact invers decat ai scris, lucru pe care nici nu-l poti concepe fiindca nici macar nu l-ai gandit ca apoi sa-l scrii, nemaivorbind ca ar urma sa-l si faci,; de ce? Pentru ca e greu.
De la aceasta incercare lipseste doar vointa omului, vointa care se manifesta prin fapta lui(transpusa in gand, vorba si actiune) si care e sustinuta mereu de Duhul Sfant, Acesta nelipsind vreodata.

Tu ai scris cu lux de amanunte cum simti. Pentru inceput incearca sa gandesti cum ar fi invers si vei intelege ca e parca impotriva firii, dar gandeste(cu rugaciune) acum, deseara, maine, poimaine, si asa, dupa vreo doua saptamani vei incepe sa observi ca si vorbesti despre asta prin Duhul Sfant; pasul urmator ti-l va arata Iisus Hristos.

Daca stia, sigur nu venea. Si totusi va mai veni.

[quote=Mena59;]Totusi, Domnul stiind ca ne este greu sa suportam aceste suferinte, ne-a ingaduit, ne-a ajutat sa descoperim moduri de alinare: medici, medicamente, duhovnici si psihologi... Avem atat de multe la-ndemana pentru alinare! Cum adica: daca stia, sigur nu vedea.?... nu inteleg

Medicii medicamentele nu se dau la biserica dar nu sunt nici interzise de biserica.

Printre cele amintite pt alinarea durerilor trupesti si sufletesti, am uitat, spre rusinea mea, cele mai importante medicamente care se dau la biserica: SFANTA IMPARTASANIE si MASLUL

Nu ma contrazic, ti se pare.

Chiar prin acest indemn

Descurajarea sau scrasnirea dintilor nu aduc nimic bun.

Firea lumeasca aflata in suferinta ii este imposibil sa tina bucuria in inima.
Pentru Har, suferinta este ca o binecuvantare, pentru ca descopera adancimi de intelegere.

Suferinta este cel mai sever, dar cel mai bun Invatator.

Mintea omului trebuie sa se straduiasca sa nu piarda ratiunea bucuriei (pasiunii) hristice in suferinta.


Acest efort omenesc, voluntar, tine usile inimii deschise Harului, chiar daca uraganul suferintei da sa le inchida cu putere.

Daca usa se inchide, se pierde legatura subtire cu Harul iar omul devine impietrit in suferinta, prigonit de multime de ganduri negre.

Insa cei credinciosi care au facut tot ce le-a stat in putere sa tina gandul la Hristos, si totusi au cazut zdrobiti in deznadejde, pot fi ridicati deodata pe aripile Harului din haul cel mai intunecat in lumina orbitoare a dragostei – prin ratiunile ascunse ale Lui Dumnezeu.

desi are doar 138 de pagini, carticica Rabdarea - Talcuire la Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul, nu reusesc s-o termin de citit!!! fiecare pagina ma rascoleste, fiecare cuvant parca ma strapunge, imi citeste adanc in suflet!! nu pot sa termin un capitol fara sa plang pana nu mai vad literele....
am zarit-o din pura intamplare pe tarabele cu "nimicuri" la praznicul Sfantului Dumitru, pe dealul Mitropoliei! stiindu-ma cu putina rabdare, mai ales "in lume", la serviciu cel putin e foarte greu pentru mine cu rabdarea, am cumparat-o imediat! si stiu ca am avut rabdare in viata mea, cate rugaciuni la sfinti sa ne inlesneasca drumul sa putem lua o locuinta!!! ideea ca trebuia sa moara cineva ca sa putem trai noi ma bloca!!! si timp de aproape 10 ani, pana cand, in 2010 Sfantul Mina m-a auzit, iar in 2 luni banca mi-a dat acceptul!! dar am primit ajutor si in doar o luna de zile cand am citit Acatistul Sfantului Acoperamant in fiecare seara pentru cineva care avea o plangere penala, proces in derulare pentru ca nu reuseau sa se-nteleaga si mi-a cerut sa-i pun "o pila"!! vazand ca nu reusesc cu toate insistentele si influentele, cu rusine mi-am amintit de Maica Domnului.... persoana respectiva n-a reusit sa ajunga la primul termen si pana la urmatorul, petentul isi retrasese plangerea!! as mai avea exemple de rabdare, dar citind aici ce zice despre dobandirea rabdarii, ma simt mica rau!!

redau un fragment: Pentru crestini nu exista realizari lesnicioase, ci o lupta cumplita - lupta cu intunecatele puteri diavolesti (Efes.6,12) si o razboire pana la sange (Evr.12,4) cu propriile patimi pacatoase. Ei nu isi dau seama de realizarile lor, nu isi contempla virtutile, si incearca o permanenta nemultumire de sine la care contribuie Insusi Dumnezeu, care ingaduie imprejurari schimbatoare si umilitoare in viata lor, ca sa aiba motive permanente de smerire de sine. Sub aripa smereniei cresc si se dezvolta neluand seama la ei insisi. Astfel, lor, prin lupte si ispite, le infloreste marea virtute - smerita rabdare, inspirata de inalta pilata a lui Hristos. Lor le este legata aceasta de credinta, de aceea este trainica, intarita in nadejde, este biruitoare, insufletita de dragoste, de aceea este mantuitoare.
Sfintii Parinti, acei foarte deosebiti si plini de har psihologi ai vietii duhovnicesti, cunosc cele mai fine miscari ale satanei si au inteles cel mai bine profunzimea nevointei crestinesti a rabdarii. Ei au dat cele mai precise definitii ca prin acestea sa se urmeze cel mai drept drum pentru dobandirea ei. Dupa Sfantul Ioan Scararul, adevaratul rabdator nu e acela care, cu blandete, primeste sa fie mustrat de omul apropiat si iubit, ci acela care intotdeauna primeste cu rabdare dispretul si reaua comportare a tuturor. El sfatuieste: Bea cu osardie paharul umilintei, ca pe o apa vie adusa tie de oricine ar fi, caci aceasta este leac pentru tine, care te curateste de pofta!! Ca nimic nu face sufletul mai neroditor decat nerabdarea!! El lamureste ca oamenii actioneaza diferit cu cei care le pricinuiesc scarba - unii se manie, altii se razboiesc cu sine ca sa-si pazeasca echilibrul sufletesc, iar o a treia categorie aduce pentru toate multumire!! Culmea rabdarii crestinesti este de a ne bucura chiar si in patimiri!!
chiar si bolile sunt ingaduite de Dumnezeu pentru mantuirea noastra din 3 pricini: pentru ca să încerce credinţa noastră; pentru a încerca nădejdea noastră; pentru ca să încerce dragostea noastră faţă de EL.
Avva Antonie: Ridică Domnul ispitele şi nimeni nu este carele să se mântuiască!!

nu promit, dar daca reusesc maine sa scanez cartea, o postez aici!