Nu prea inteleg ce acceptiune acorzi termenului de Revelatie.
Eu cred ca Pavel, de pilda, continua (participarea la opera fiintei si Fiintei numita) Revelatia.
Mai cred ca intreaga Traditie a Bisericii face aceasta. Cum altfel ar mai fi Traditia in perpetua germinatie si innoire? Sa innoiasca, ce anume? Si, mai ales, pe cine? Iarasi rupem Revelatia de persoane si Persoana?..... O facem document galbejit si aruncat pe-o masa?... Document sec de seminar? Curs de faculta?
E devenire crestina intru Fiinta, frate!... Rampa de lansare pentru visul pamantului catre Cer.
Nu e raport, nu e document, nu-i o poveste incheiata ci este roman-fluviu, roman-total, aflat in plina redactare. La care, poate, vei fi fiind si fratia-voastra colaboratore, macar cu un cuvant micut, cu vreun suspin...
Imi pare cu totul imposibil ca Dragostea lui Dumnezeu sa inceteze a-si mai reinnoi continuturile si formele!... Chiar si "contractul"! (nu simti cum Domnul, etern parinte-bun si vesnic-iubitor, reinnoieste contractul Lui cu noi, muritorii si pacatosii? Nu-L simti cum face nesfarsite concesii, mereu, tainuind parca articol peste articol si reintregind altele, mereu, intretesind lacrima dragostei printre genele ochilor nostri miopi, printre ifosele respirarilor noastre tuberculoase?) Au oare nu resimti cum Domnul negociaza dumnezeieste cu noi si pentru noi?........

Daca prin Revelatie numesti Decalogul, Profetiile, Predica de pe Munte si celelalte momente sfinte ale Lucrarii mantuitoare a Domnului, atunci sunt inclinat sa capat un oarecare acord. Ca vad ca le vezi drept texte, vai (vechea noastra disputa privind conceptul de "invatatura", fie ea si "dreapta")... Nicidecum relatie vie, of. Nicidecum aventura existentiala si ontologica in care risca ambii parteneri...

Biserica, insa, nu este un depozit inchis al Revelatiei, nu e un sertar cu cheita ascunsa in buzunarul vreunui sfant, oricare ar fi el, chiar Apostol, ci un cuibar germinativ necontenit, in vecii vecilor. Un foc reinnoit si mereu potolit (bland, care izvoraste bland) al Dragostei.
Asa incat, o baba surda din Biserica imi pare partasa la noi, minunate si de nespus lumini in statu nascendi ale Revelatiei.

http://www.teologie.net/2009/10/08/r...ul-dintre-ele/

Un articol lamuritor: Revelaţia divină. Scriptura şi Tradiţia. Raportul dintre ele - Ierom. Petru Pruteanu

Minunat articolul, multumesc sora!
Personal, ma ingrozesc sa imi imaginez ca intre Dumnezeu si om, fiecare om, Revelatia s-a incheiat odata cu ultimul cuvant scris de Apostolul Ioan. Ar insemna ca, printr-o scrisoare de adio, Domnul S-a retras dincolo de lume, intr-un turn de fildes. A spus ce a avut de spus apoi s-a retras... Si de atunci tacere sau, ma rog, eterna noastra galceava.
In fine, foarte bun textul oferit. Largeste si aprofundeaza semnificatia termenului Revelatie, precum nadajduiam...:)
Doamne ajuta!

Fragment
 

Cel putin acest fragment merita cu prisosinta a fi cercetat:


Sfânta Tradiţie (Predanie[17]), ca mediu de revelare a lui Dumnezeu în Biserică exprimă în primul rând învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli care nu a fost scrisă de ei înşişi, ci a fost transmisă prin viu grai (Ioan 20:30-31; Filip. 4:9; II Tes. 2:15 şi 3:6; II Tim. 1:13 şi 2:2; II Ioan 12 şi III Ioan 13-14).
Ea mai exprimă lucrarea de dezvoltare şi transmitere corectă a învăţăturii Sfinţilor Apostoli şi a urmaşilor lor, dar şi viaţa continuă a Bisericii în Duhul Sfânt.

De aceea, în Sfânta Tradiţie putem deosebi două aspecte: unul statornic (static) care se referă la fondul Tradiţiei apostolice nesupuse schimbării; şi altul dinamic prin care înţelegem dezvoltarea şi concretizarea continuă a Învăţăturii Bisericii, după nevoile interne şi externe ale ei în diverse epoci istorice, dar profund ancorată şi fidelă Tradiţiei apostolice scrise şi nescrise.

Aspectul static al Tradiţiei este delimitat în timp, începând în momentul Cinzecimii şi terminându-se cu momentul morţii ultimului Apostol.

Aspectul dinamic al Tradiţiei nu va avea sfârşit niciodată întrucât Biserica trebuie permanent să răspundă nevoilor ei misionare şi apologetice care se schimbă în timp şi în spaţiu, dar aceste elaborări ulterioare ale Bisericii sunt valabile doar dacă sunt acceptate unanim şi nu sunt respinse în decursul timpului de Biserică.[18]

Orice element nou trebuie să fie în deplin acord cu Sfânta Scriptură şi cu Tradiţia Bisericii care a fost văzută de unii ca un filtru prin care trece doar ceea ce este de folos Ei, sub călăuza directă a Duhului Sfânt.

Intre ceea ce spuneti dvs si ...



... ce spune dl. Mihnea Dragomir

prefer ce spune dl. Dragomir, sper sa nu aiba "legaturi" cu "corleone da la liga", dar dpdv al adevarului ratiunea este mai clara, daca ma intelegeti ce vreau sa zic...

Acum daca dvs. sunteti multumit de revelatia din biserica si traditie atunci nu trebuie sa aveti un dialog cu mine ci pur si simplu trebuie sa va relaxati si inima se descurca cu restu'

ps nu sunt catolic deci nu are leg. cu denominatiunea.

Articolul postat de mine si scris de un doctor in dogmatica l-ati citit?
Cand stabiliti adevarul pe baza caruia discerneti, de ce tineti cont? Puteti face abstractie de eventualele antipatii care tin strict de firea dvs si pot influenta asa zisul adevar al dvs stabilit?


"Observaţii generale privind acest subiect
Începând cu Dogmatica Sf. Ioan Damaschin (care pe nedrept este uitată în ultima vreme), majoritatea tratatelor de Dogmatică şi Catehisme (culmea, chiar şi al Sf. Petru Movilă) nu conţin o astfel de temă despre "Revelaţie". Iar dacă o conţin, nici pomină de împărţirea romano-catolică destul de târzie în "revelaţie naturală" şi "revelaţie supranaturală" – înseşi noţiunile fiind străine Teologiei Ortodoxe. Am mai observat că doar câteva manuale româneşti din tot spaţiul ortodox, conţin şi "consfinţesc" aceste noţiuni. Din păcate, şi admirabilul pr. prof. Dumitru Stăniloae menţine aceeaşi împărţire, chiar dacă ( – şi asta e partea bună a lucrurilor) îmbogăţeşte schemele scolastice cu mai mult duh ortodox. În acest sens, Stăniloae face un salt mare, dar nu depăşeşte problema. Nici nu avea cum, dacă ne uităm atent ce surse foloseşte cel mai mult…

Ne-am bucurat însă foarte mult că în primul volum al Dogmaticii lui Nikos Matsoukas, intitulat "Introducere în gnoseologia teologică"[1], există un adevărat tratat pe marginea acestei probleme în care se demonstrează clar netemeinicia unei astfel de împărţiri şi originea ei în polemica catolico-protestantă neterminată nici astăzi. În cele din urmă, văzând că chiar şi ruşii, care în ultima vreme au cochetat destul de mult cu "teologia" romano-catolică, tot nu au o astfel de împărţire, am hotărât ca şi noi să renunţăm la ea. Bineînţeles, lipsa acestor împărţiri nu suprimă şi conţinutul de idei care de obicei se predă la această temă, numai că el va fi altfel strucurat şi va privit prin prisma Tradiţiei Ortodoxe. Buni călăuzitori ne vor fi Sf. Ioan Damaschin, dar mai ales Sf. Maxim Mărturisitorul. Însuşi cuvântul "revelaţie" îl vom înlocui adesea cu românescul "descoperire – descoperire dumnezeiască", iar unde a fost cazul, vom folosi şi grecescul "apokálipsis" (dar bineînţeles, în sensul lui originar, şi nu în cel atribuit în prezent )."

"Tot la aceste observaţii generale trebuie să menţionăm şi faptul că descoperirea dumnezeiească şi cunoaşterea omenească fac parte din acelaşi proces de întâlnire şi stabilire a comuniunii noastre cu Dumnezeu, numai că prima porneşte de la Dumnezeu şi vine spre om, iar a doua reprezintă efortul şi îndreptarea omului spre Dumnezeu. Deci e vorba de deschiderea persoanelor una spre alta, a iubirii lor. De aceea este absolut normal ca, ceea ce vom numi noi căi ale descoperirii dumnezeieşti să fie în acelaşi timp şi căi ale cunoaşterii lui Dumnezeu de către om. Şi una şi alta presupun şi implică un efort şi o curăţie duhovnicească a omului, precum şi răspunsul afirmativ la chemarea sau, putem spune chiar, provocarea lui Dumnezeu. Totuşi, din cauza că Revelaţia şi Teognosia (cunoaşterea lui Dumnezeu) sunt capitole destul de vaste, le vom dezvolta pe rând, în capitole separate. Trebuie însă ca tot timpul să ţinem cont de lăgătura dintre ele." din articolul mentionat

Aceasta idee cum ca Dumnezeu est retras "intr-un turn de fildes" si ca revelatia s-ar fi incheiat apare in special in catolicism.
Biserica catolica fiind lipsita de Duhul sfant oamenii ei au ajuns sa isi formeze unul pe baza imaginatiei. Din imaginatie apar inclusiv simtiri.
Cine a simtit harul Duhului Sfant poate simti prezenta lui intr-o manastire ortodoxa sau Biserica ortodoxa dupa cum poate simti lipsa lui intr-o biserica catolica. Adevaratul simtamant ce apare in biserica catolica este acela de muzeu care mai pastreaza doar ziduri din ceva ce candva a fost un locas plin de har.

Asta este biserica catolica, cu tristete, o biserica fara har.

Nu a spus nimeni ca revelatia s-a incheiat, ci dimpotriva ca va fi mult mai profunda la a doua venire a lui Yeshua. Dar mai usor e cu paiul decat cu barna.

Sigur ca mai usor e cu paiul decat cu barna.
Ceea ce e tragic insa este ca sunt oameni care cred ca nu au nici paie nici barne, iar alti oameni au barne si cred ca au paie. Cat despre cei care au paie si cred ca au barne e bine de iinvatat de la ei totusi ca e o dovada de smerenie.

Inca oameni care sa nu aiba nici paie nici barne nu am prea auzit. Dvs ce credeti? exista oameni care sa nu aiba nici paie nici barne? si o alta intrebare: cine poate aprecia daca este pai sau barna ce se afla in ochiul semenilor? noi astia cu paie si barne care habar nu avem de noi insine daca avem paie sau barne, putem?