Si tie iti multumesc din suflet pentru icoana pictata pe o piatra a Sfantului Mare Mucenic Mercurie , pe care am primit o in urma cu ceva timp prin posta .
Sa traiesti si tu prietene !

Si eu o sa-i simt lipsa pe aici,oricum ne-a invatat pe destui adevarata atitudine frateasca a unui crestin,care are pretentia sa nu existe doar cu numele...
Frumos discurs,frumoasa atitudine(chiar cu cei mai indaratnici din fire,asa ca mine":)
Te mai asteptam printre noi!

Totusi firul asta era deschis pentru altceva...:39:

Sophia, despre articolul din primul tau post "Inainte de Hristos si dupa Hristos" as indrazni sa iti spun cate ceva caci vad ca esti nedumerita.

In primul rand despre simbolistica la care se refera autorul, aducand ca exemplu copilul inviat de Hristos.
Toti cei care plangeau moartea copilului, intreaga cetate, reprezinta , metaforic vorbind deci simbolistic, omenirea pana la venirea lui Hristos , adica pana la intrupare - inainte de Hristos; Omenire ce plangea raiul pierdut in urma caderii lui Adam in pacat, raiul pierdut fara sansa mantuirii. Invierea din pilda este simbolul venirii lui Hristos sa aduca viata vesnica si mantuire. Iar bucuria cetatii ca acel copil a fost inviat, este bucuria crestinilor - dupa Hristos, bucuria ca au primit sansa mantuirii , viata noua, viata vesnica, ca pot acum prin pocainta sa treaca prin moarte la adevarata viata.

Moartea nu mai reprezinta acum moarte ci trecerea la viata si bucurie. Bucuria de a ajunge la Tatal, de a redobandi raiul pierdut. Stiu, pare ilogic sa te bucuri ca mori, si cum nu ar fi asa, cand ne stim atat de pacatosi si cand nu avem incredintarea raiului.
Insa incredintarea vine de la Dumnezeu, prin pocainta. Daca ne-am pocai cu adevarat atunci am fi si incredintati de rai si am putea spune cum a spus si Apostolul,
"Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute."

Si iata acum cateva cuvinte ale Sf. Macarie Egipteanul despre moartea si trecerea la viata cea vesnica.

"Fericitul Apostol Pavel, vorbind despre aceasta comoara cereasca, adica despre harul Duhului, dupa ce arata multimea necazurilor ( ce-i asteapta pe cei alesi), arata si folosul pe care fiecare il poate trage din acestea. Iata ce spune ca vor dobandi: " caci stim ca daca acest cort, locuinta noastra pamanteasca (adica trupul Sophia), se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casa nefacuta de mana, vesnica, in ceruri." (IICor 5:1).
Dator este fiecare sa se lupte si sa se sarguiasca a practica virtutile si sa creada, pentru ca de aici (adica din aceasta viata Sophia) sa dobandeasca aceasta casa.(adica Duhul Sfant).
ca daca se va prabusi casa trupului nostru (adica trupul), nu avem alta casa in care sa se intoarca sufletul nostru.
ca zicand: "daca vom fi gasiti imbracati si nu goi (IICor 5:4) Apostolul se refera prin cuvantul "gol" la comuniunea si impartirea cu Duhul Sfant, intru care numai sufletul cel credincios se poate odihni.
De aceea cei ce sunt cu adevarat crestini sunt curajosi si se bucura cand ies din trup, pentru ca au acea casa nefacuta de mana, care nu este altceva decat puterea Duhului care locuieste in ei.
deci chiar de se va prabusi casa trupului (trupul) ei nu se tem pentru ca au casa cea cereasca a Duhului si slava cea nestricacioasa."

iata deci Sophia. Eu de pilda daca maine mor as fi trista caci nu am reusit inca sa am casa cea cereasca a Duhului, caci am stat inca in pacate, si atunci sigur ca nu ma bucur ca mor. insa nadajduiesc la Dumnezeu sa mai am timp si sa reusesc, macar o caramida din casa cea cereasca sa am, macar una sa am acolo la Tatal cand moartea va veni.

La fiecare articol de pe site, exista posibilitatea sa adaugam comentarii. Putem exprima sugestii, de care autorii sa tina seama pe viitor.

Aidreptate si tu, se pot face comentarii la articole direct acolo.
Dar aici, la aceasta rubrica a forumului scrie asa:

"Acest forum este deschis pentru intrebarile legate de articolele din site."

De aceea am deschis aici acest fir, ca sa discutam pe marginea articolelor de pe site.

Pentru alte intrebari exista rubrica "Generalitati". Eu asa am inteles.

Revin la comentariul d ela primul articol:

Totusi ceva nu e clar in toata discutia asta despre moarte. Eu nu contest explicatia, ca ne ducem la Iisus dupa moarte. Dar nu este prea corect.
Mai intai ca da, ne ducem la El sa fim judecati. Pe urma nu mai stim unde ajungem. Adica mai exista si Iadul.

Pe urma insasi traditiile din biserica legate de moarte sunt totusi de intristare si doliu.
Ne imbracam in negru, inclusiv preotii.
In Saptamna Mare totul este cu tristete din cauza mortii lui Iisus Hristos.
Preotii imbracati in negru, cantam prohodul, nu petrecem, etc.
Ar trebui sa ne bucuram ca Iisus se duce la cer, la Tatal. De ce sa fim tristi?

De ce totul este trist si negru la inmormantari si in Saptamana Mare, daca este numai o bucurie? De ce nu facem petreceri atunci?

Si mai este ceva: oamenii pleaca. Nu-i mai avem printre noi. Cum sa ne bucuram? Cum sa ne bucuram?

Sunt niste lucruri care nu se impaca totusi.

Si da, adevarul este ca nu suntem pregatiti. Uneori se intampla totul brusc, neasteptat. Si mai ales cand stii ca mai ai ani, ca mai ai lucruri de facut aici...
Nu suntem pregatiti nici sa plecam si nici sa ajungem la Domnul.

Noi suntem facuti pentru lumea aceasta. Acolo ce misiune avem? Ce va fi cu noi?

Si azi un articol smintitor, in sensul ca este foarte derutant.
Revin la ideea ca pe acest site nu este potrivit sa scrie oameni care nu au anumite cunostinte si nu stiu sa explice niste lucruri.
Credinta nu este usoara si daca ne apucam toti nestiutorii sa scriem si sa dam lectii pe internet facem rau semenilor.

Mai spunea cineva pe acest fir ca ar trebui puse numai articole clar exprimate si explicate si corecte, pentru ca intra oameni de toate felurile si citesc si se poate raspandi o invatatura gresita. Fiecare ce si cum intelege.

Articolul de azi:

http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...ri-125555.html

scrie asa:

"Trebuie sa fim deci cu mare luare aminte la aceata ispita de a cauta mantuirea de unii singuri, necerand-o si neasteptand-o de la Dumnezeu, ca pe un dar, precum si este. Astfel, toate virtutile, precum si mantuirea, sunt daruri de la Dumnezeu, ce trebuie cerute, intru smerenia inimii. "Mainile Tale m-au facut si m-au zidit, intelepteste-ma si voi invata poruncile Tale. Deschide ochii mei si voi cunoaste minunile din legea Ta. Invata-ma bunatatea, invatatura si cunostinta, ca in poruncile Tale am crezut" (Psalm 118)."

Ce se poate intelege de aici?
Ca trebuie sau nu sa ne straduim sa ne mantuim?
Eu stiu ca este cerut de Dumnezeu. Si atunci de ce trebuie noi sa I-o cerem si sa asteptam de la El?

Ori ne mantuieste El direct, la final, ori trebuie sa ne straduim noi toata viata?
Daca este prima varianta, atunci da, trebuie sa cerem si sa asteptam de la Dumnezeu. Nu mai trebuie sa facem nimic altceva.
Daca este varianta a doua, atunci nu trebuie nici sa cerem si nici sa asteptam, ci sa actionam.

Ah, ca putem cere ajutor de la Dumnezeu in actiunile noastre, este cu totul altceva.
Virtutile sunt dar de la Dumnezeu? Aici nu sunt sigura. Poate sunt confundate cu talentele (talantii). Virtuti inseamna totusi fapte bune.
Da, Dumnezeu te poate ajuta sa le faci si te poate ajuta sa nu le faci pe alea rele. Dar ca ti le da El?

Nu stiu, sunt niste confuzii mari in text.

Si daca Dumnezeu iti te ajuta sa faci fapte bune, adica iti da virtuti, de ce nu toti le au, in mod automat? Si de ce nu le opreste tot automat pe cele rele?

"Este adevarat ca de noi tine a pune inceput bun vietii noastre, cu vointa puternica si hotarare de a savarsi cele bune si a ne feri de cele rele. Pentru aceasta nu se cere un ajutor deosebit de la Dumnezeu, caci, liberi fiind, putem savarsi binele sau raul, in egala masura.

Daca ne vom obisnui insa cu a face anumite fapte crestine, fara a intelege ce trebuie sa dobandim prin ele, si anume pacea gandurilor, linistirea inimii, curatia, smerenia si dragostea, vom cadea in ispita de a ne limita la mijloace, uitand de scop. Astfel, apare inselarea ca savarsind in mod sustinut anumite fapte crestine, sa socotim ca avem ceea ce nu avem insa deloc, adica impartasirea de Dumnezeu si cunoasterea Lui.

Astfel, netrecand dincolo de savarsirea faptelor celor bune, crestinul se va limita la acestea, oprindu-se din nevointa cunoasterii lui Dumnezeu, care este un dar al Duhului Sfant, daruit celor cu inima buna, iar nu atat celor care au "o cantitate" mai mare de fapte bune."

Nu se intelege nimic.
Adica prin fapte bune, crestinesti nu il cunoastem pe Dumnezeu? Nu il avem pe Dumnezeu?

Eu una,am inteles articolul foarte clar,fara a avea dubii.

Ideea principala in care a fost scris articolul este de a ne incredinta lui Dumnezeu in tot ceea ce dorim sa facem, sa-l invocam pe Dumnzeu neincetat pt a ne ajuta si indruma pasii,deoarece nimic nu este posibil dupa puterile si fortele noastre limitate.Mai ales,misiunea oricarui crestin:mantuirea!

La pasajul cu milostenia(sau faptele bune)nu se pune accentul pe a nu face aceste milostenii,ci pt a le face firesc fara sa socotesti contabiliceste datele,sa ai un total si la sfarsit sa astepti ca Dumnezeu sa te rasplateasca. Multi isi fac socoteli interne"cat bine au facut ei altora"si cauta rasplata la Dumnezeu chiar atunci sau in momentul urmator.
Adevarul este ca aceste fapte trebuiesc facute din mila pt aproapele si dragoste pt Dumnezeu fara a cauta rasplata in viata asta sau a-ti cumpara mantuirea cu ele(a-ti face socoteli ca ti-ai platit pacatele prin milostenie sau altele de genul asta).

Deci articolul merge pe idea unui dialog intim neintrerupt cu Divinitatea,sfatuindu-ne sa nu lasam mantuirea-aceasta grea misiune-numai pe fortele noastre si sa nu cadem in interpretari gresite in ceea ce priveste milostenia vizavi de mantuire.

Nu prea se publica.

Raspunsul meu in caracter subliniat.



Ba se intelege foarte clar :)
Nu te trebuie sa te slujesti de faptele tale bune ca de un repros sau de un praf in ochi aruncat tot in favoarea ta.
Nu trebuie sa cauti binele tau facand altora un bine.Cum am mai spus,mila este o virtute si un dar al inimii foarte pretios,oricine ar avea mila in suflet/inima cauta la durerea si la starea rea a celui pe care doreste sa-l ajute.Acel om omite din calcul ca a facut bine lui cutarica,deoarece duhul lui urmareste sa-si vada pritenul,fratele,ruda readus la starea de bine,de a-I fi bine.
Eu nu stiu daca intelegi diferenta dintre cele 2 situatii.
Una este o milostenie rece,din datorie fata de religie,fata de ce este"drept","normal"de facut pt semeni.Ba o mai si contabilizezi,integrand-o la"faptele bune pe care le-am facut=sper ca Dumnezeu isi va aduce aminte de asta!"
A doua este arzatoare,este dincolo de tine,de orice calcul,principala misiune este de a salva sau a milosti in vreun fel acea fiinta napastuitata,neajutorata.