Uite alt exemplu: acum is mandra ca am ambitia si rabdarea sa postez de pe aceasta gioarsa de aparat care in mod normal ar umple pe oricine de spume. (paradoxal e ca lumea care ma stie personal, ma stie ca pers calma si rabdatoare, de acum se mira ce postez pe fb cand ma enervez, iar eu privind in urma ma intreb cum am ajuns sa dau cu telefoanele de pamant....). Desigur as putea face alte lucruri mai bune, de ex, cum spune colegul Mihail sa incerc sa ameliorez prostia si ignoranta...( insa pe-a altora m-am lamurit deja ca e "desertaciunea desertaciunilor" sa incerci, iar pe a mea proprie...sincer, cred ca mi-ar fi mai bine sa am mai multa :))

Cand incepi sa pierzi controlul poti sa te intrebi si daca nu conduci intr-o directie gresita.

La ce te referi? De la o vreme incerc doar sa-mi castig existenta, am renuntat demult la ambitii desarte. Insa ma doare cand vad atata prostie si ignoranta in jur; eu am reusit sa-mi accept propriile neputinte si limite (parca cu cat cunosti mai multe cu atat realizezi cat esti de neputincios, la mila Domnului), insa altii se pare ca nu le pot accepta nici pe ale mele nici pe ale lor.

La spart telefoane, unul dupa altul ...si pe tine parca te ingrijora fenomenul.

Depinde despre ce neputinte e vorba.
Si nu toti au varianta de a-si depasi neputintele in sistemul lor de valori, ba poate ajung uneori sa le vada ca virtuti.

Inca ma mai ingrijoreaza fenomenul. Mai ales ca eram in trecut cunoscuta ca pers rabdatoare si calma. Se pare insa ca rabdarea are si ea o limita. Cum definesc neputinta? De ex cand cineva iti cere ceva care e imposibil, dar el nu crede asta, ci ca tu nu poti, sau nu vrei. Iar eu sunt o fiinta ravnitoare, nu-mi place sa nu stiu sau sa nu am, ceva ce poate altii au/stiu. Si ma mai enerveaza atunci cand unii sustin ca au/stiu/ pot lucruri care eu stiam ca nu se pot. Nu am nimic cu cei care cu adevarat pot si sunt mai buni ca mine, ci cu cei care mint. Sau cu cei care au norocul prostului dar cred ca e meritul lor, sau nu recunosc ajutorul lui Dumnezeu. Sau cu cei care cred ca numai prostii au nevoie de Dumnezeu. Dar nu ma mai invrajbesc acum, ca n-are rost, atata timp cat n-au de impartit nimic cu mine.

Despre mandrie


Acest cuvant, “mandrie”, a fost atat de mult rejectat in exegeza crestina, incat am fost cu totul vaduviti de sensul pozitiv al acestui cuvant. Incapatanarea de a ne incadra in norma dogmei creaza confuzie dar si hilaritate cand incercam sa explicam in cuvinte cand simtim “mandrie in sens pozitiv”, evitand folosirea cuvantului “mandrie”.

-------------------------------------
Mandria este o forma de bucurie/placere suscitata in raport cu diferite forme de posesiuni ale eu-rilor.

Nu spunem: “Sunt mandru ca nu mai este innorat” pentru ca nu implica o posesiune a eului, ci “Ma bucur ca nu mai este innorat.”

Mandria este de doua feluri: mandrie rea si mandrie buna.

--------------------------------------------


Mandria rea este o placere resimtita atunci cand gandim ca eul nostru este superior sub anumite aspecte in raport cu alte euri (fiinte, oameni, demoni, sfinti, Dumnezeu). Aceasta mandrie poate fi mai usor identificata in fluxul mental daca suntem suficient de atenti. Cu trezvie putem bloca manifestarea ei, pentru a nu hrani inima cu aceasta placere pervertita.

De asemenea, mandrie rea este si un sentiment ca meritam ceva (ex. aprecieri, multumiri…) in fata altor euri - atunci cand consideram ca facem, sau am facut ceva bun. Atunci cand ne consideram indreptatiti, prin anumite calitati pe care le detinem. Este o forma de mandrie mai insidioasa, profunda. Pentru a scapa de ea, trebuie sa ne lepadam cu totul de noi insine. Putini reusesc sa nu se indreptateasca pe ei insisi. Ispitele de zi cu zi ne demonstreaza din plin aceasta. Cu totii suntem contaminati de aceasta forma de mandrie. Daca pe prima reusim sa o blocam intr-o oarecare masura, cea de a doua necesita o incizie pana in strafundul inimii.

Deci, mandria rea este orice inaltare a eului propriu in fata altor euri, prin diferite forme de gandire.

Incercand sa iubim toate fapturile, exersand dragostea, inima se umple de o caldura care alunga treptat raceala mandriei. Mintea se schimba. Nu mai simte deloc placere atunci cand se inalta pe sine, ci simte placere in placerea celorlalti si durere in durerea celorlalti. Mintea care iubeste nu se inalta pe sine si nu asteapta nicio recompensa.


Ce este mandria buna?

Mandria buna este o placere resimtita atunci cand constientizam calitatile/posesiunile altora – “Mandria-in-altii”.
“Am copii frumosi.”
“Sunt mandru de tine, fiul meu!”
"Sunt mandru de voi!" (nu "Sunt bucuros cu/in/de voi")

De asemenea, mandrie buna este o placere resimtita atunci cand constientizam calitati/realizari proprii, amestecata cu sentimentul de recunostinta fata de Dumnezeu. Astfel recunoastem ca sunt primite in dar.

Recunostinta adanceste smerenia.

Fara recunostinta, aceasta mandrie buna cade pe panta mandriei rele.
Este ca benzina, ne poate ajuta sa inaintam, dar daca nu suntem atenti ardem de vii.

Dumnezeu ne porunceste sa cerem calitati, nu defecte. Si daca El ni la da sa nu le respingem.

Placerea resimtita in aceste daruri lucreaza in tandem cu recunostinta. Iar recunostinta ne acopera cu smerenie.

Fara placere in daruri, recunostinta este falsa, formala.
Putem gusta placerea duhovniceasca si totusi sa nu ne lipim de ea. Nelipirea inimii de placeri duhovnicesti este o lucrare inalta. Aceasta aduce covarsire de daruri, in cel slobod, care nu se leaga de nimic, care inainteaza mereu in Dumnezeu.

Mandria buna este placerea care exprima si alimenteaza recunostinta. Iar recunostinta este cea care hraneste smerenia. Mandria buna este combustibilul smereniei. Cand veriga recunostintei se rupe mandria buna se transforma in mandrie rea, iar smerenia moare.

Aceasta mandrie buna este absolut necesara in stabilizarea si aprofundarea virtutilor.

Unii nu inteleg functia lucrativa a mandriei cele bune, fiind intr-o stare de confuzie, fara spor launtric.

Altii o inteleg, dar nu o denumesc astfel pentru ca acest cuvant este ireconciliabil in teza crestina cu smerenia.

Se foloseste de exemplu "Ma laud in Domnul" o placere care recunoaste sursa calitatilor daruite.

Păi am scris undeva că ai argumentat ceva pro-curvie?

Dacă reciteşti cu atenţie, poate observi că am aplicat doar schema ta logică altor cuvinte care denumesc patimi în aceeaşi categorie cu mândria. N-ai de ce să te simţi atacat, dezvoltarea îmi aparţine.

Nu-i un capăt de ţară să te simţi mândru, oricare ar fi stimulentul mândriei. Cei mulţi dintre noi nu trăim în pustie şi nici n-am atins performanţe duhovniceşti pe fundalul cărora să apară mândria în formele descrise de literatura ascetică. Nouă ne rămâne soluţia onestităţii: să recunoaştem că suntem mândri şi să nu căutăm tot felul de scuze care să ne amortizeze conştiinţa vulnerabilităţii noastre. O fi având mândria valenţe morale pozitive, dar nu şi în creştinism. Iar excesul polisemantic, spun lingviştii nu eu, apare în momentul când majoritatea vorbitorilor unei limbi nu mai au proprietatea cuvintelor. Doar atunci poate să apară confuzia dintre mândrie şi bucurie, lăcomie şi dragoste, curvie şi tandreţe etc.

Am remarcat fenomenul, inca o sminteala grava adusa din lumea "spalacita". In cazul asta, daca subumana europa o defineste ca "indispensabila supravietuirii", prefer autodistrugerea. Nu traim (doar) ca sa supravietuim, ci ca sa ne mintuim, in primul rind.
Inclin sa cred totusi ca adevarul e mai nuantat, fiind la mijloc intre pozitia ta si a lui AlinB.

Prima şi cea mai vizibilă (cu ochiul liber) modalitate de a promova, subtextual, mândria ca pe o virtute secularistă este cultul competitivităţii. Occidentalul este tocat la cap din pempărşi şi până la sicriu că trebuie să fie cel mai bun, că e musai să calce, elegant, pe cadavre la o adică, pentru a atinge un standard de viaţă optim. E drept că occidentul a inventat şi gestionarea decentă a deşeurilor provenite din acestui război rece generalizat. Câştigătorii, întotdeauna de etapă, au o grămadă de argumente să susţină că maşinăria asta monstruoasă are şi multe calităţi, că asigură progresul "speciei" şi al societăţilor, că are la bază meritocraţia şi multe altele. Luzării primesc un pachet minimal de ajutor pentru metabolizarea frustrărilor şi toată lumea pare mulţumită.

Unii confrati poate, care sunt practicanti desavarsiti, se impartasesc constant, tin toate posturile, etc, se simt oarecum nedreptatiti cand vine din urma unul care a postit mai putin, sau a primit dezlegare dupa un canon mai lung sau mai scurt, asemeni fiului risipitor, sau li se pare normal sa fie mandri ca ei nu au pacatuit, asemeni fariseilor. Insa atitudinea corecta ar fi sa fie recunoscatori ca au fost feriti sau au avut puterea sa reziste ispitelor, si sa se bucure pt cei intorsi la pocainta.