Cand sunt in viata de zi cu zi simt aceste 3 cuvinte "te iubesc Dumnezeu", in tot ce e frumos, mai ales in ce vad la ceilalti. Cand sunt in Biserica as dori aceiasi simplitate. dar imi vin in minte zeci de citate , si nu mai simt bucuria aceea simpla. E ca si cum mi s-ar impune ca trebuie sa ajung la un anumit standard de abstractizare si simtire, si,dupa cateva eforturi,imi dau seama ca sunt fals, si ma limitez la a cauta diferite simbolistici si asocieri ale unor momente ale slujbei,fara a simti fiorul. Cand se termina parca respir usurat,si imi e ciuda ca e asa.
Iar cine zice ca e asa simplu sa ajungi la bucurie in timpul slujbei,ar trebui sa nu fie egoist,si sa dea cat mai multe detalii ,pentru a vedea si ceilalti ca se poate ajunge la aceasta stare . Pentru ca altfel, cineva care nu simte aceasta,ori isi va pierde increderea in sine,ori va crede despre cei care simt asta, ca nu sunt sinceri pina la capat.

Pai poate fi aceeasi simplitate si in Biserica.
Nu inteleg de ce va vin in minte zeci de citate cand sunteti la Biserica. Sfatul meu este sa va rugati, simplu si deschis, sa stati de vorba cu Dumnezeu detasandu-va de oamenii din jur si de simbolistica. Inchideti ochii, daca asa va este mai usor, si rugati-va. cereti iertare, slaviti pe Dumnezeu, multumiti-I, rugati-va pentru sanatate si intelepciune pentru cei apropiati, spuneti rugaciunea inimii. Cate sunt de spus, cate avem de marturisit Domnului, nici nu stiu daca ajung orele slujbei. Lasati departe ce ar parea ca se impune, sau ce ar trebui sa se simta in anumite momente ale Sfintei Liturghii. De fapt calea adevaratelor simtiri este exact invers: in loc sa cautam simbolistici si asocieri in anumite momente, cum ar fi in momentul cand se canta "Pe tine te laudam" , (pentru ca stim ca atunci e momentul cel mai important al Liturghiei), mai bine sa ne rugam si atunci Dumnezeu ne va invata Bunul , totul. E simplu, stati de vorba cu Dumnezeu, rugati-va si atat. Restul face Dumnezeu. Caci de facem invers cadem in inchipuiri de tot felul.

Bun, multumesc , o sa tin cont de sfatul dv.
Eu incercam sa inteleg ce se intampla ,care e simbolistica , din diferite carti citite de explicare a acestei slujbe. Dar daca e asa de simplu,si e suficient sa ma rog ce imi vine ,bineinteles uneori participand si la rugaciunea colectiva ,sper sa functioneze.
Dar as vrea sa dau si eu peste cineva sincer : chiar simtiti placere si frumuseste urmand acest drum ,al rugaciunii permanente ,inteleg oarecum personale,in timpul slujbei ? Adica sa nu ma faceti pe mine sa il incerc dar dv sa nu fiti convinsa 100% de el, ca atunci nu o sa functioneze nici la mine .

Cum sa nu fie bine atunci cand va rugati sincer? Cum sa nu va asculte Domnul atunci cand va veti plange pacatele? Cum sa nu se bucure Dumnezeu atunci cand Il slaviti si II multumiti? Tot ceea ce este exterior are menirea sa ne ajute, ambiental, ca sa spun asa, sa creeze frumosul exterior, cel privit , auzit, insa inlauntrul nostru , in mintea noastra trebuie sa fie rugaciunea. Nu trebuie lasata mintea sa ramana agatata de exterior ci ea trebuie sa stea de vorba cu Dumnezeu.

Atunci ve-ti vedea masura imprastierii mintii. acest fapt este "martorul" ca ati pasit pe o cale dificila dar corecta.

În timpul slujbei ne bucurăm de frumuseţea ei, spunem/ascultăm rugăciunile pe care le rosteşte preoţul sau cântăreţul sau diaconul sau toată lumea. Participăm cu întreaga fiinţă la momentul acela, când Cerul ne trage dincolo de spaţiul şi timpul nostru profan, lumesc.

Rugăciunile rânduite au rostul lor tocmai în acest sens, compoziţia unei slujbe nu e arbitrară şi are ca scop învăţarea sufletului nostru cu un anumit drum - un suiş către Cer, prefacerea stărilor noastre sub lucrarea Duhului.
Rugăciunile rostite şi cântate în timpul slujbei sunt exact ceea ce ne lipseşte când suntem singuri sau în afară cu alţii, în alte activităţi. Nimic nu le poate substitui.

Dar e o problemă frecventă: mintea e atrasă ba ici, ba colo, atenţia fuge, trăim împrăştierea şi risipirea, ne podidesc grijile, atârnăm de ale noastre cele lumeşti şi atât de omeneşti. E nevoie de niţică strunire aici. De un abandon al minţii şi inimii în "braţele" Duhului, care se aşază şi lucrează tocmai prin conţinutul slujbei.
Un motiv este şi acela că nu suntem în duhul slujbei, iar aceasta depinde printre altele de lipsa noastră de înţelegere a slujbelor, de gradul de cunoaştere a tipicului, de multe altele care fac sau nu parte din bagajul nostru de cunoştinţe liturgice.

Avem nevoie şi de cateheză dar şi de deschiderea inimii. Cum se face deschiderea, străpungerea etc. s-a tot discutat... Rămâne doar ca fiecare să se silească să practice.

Asa cum am spus si prin alte topicuri , tin mult la parerea celorlalti si voi incerca sa fac ce imi recomandati, caci recunosc ca in timpul slujbei ,eu ma gandeam la slujba,nu la rugaciunile mele .
Dar totusi, subiectul era despre frumusetea slujbei. Aceasta e frumuesetea ei? Sa ne rugam fiecare? Care este totusi legatura cu slujba liturghiei ? Rugaciunile dv se leaga cumva de aceasta slujba,au o legatura cu acest moment ?

Sigur ca au legatura. Ganditi-va numai la ecteniile mari si mici, cat sunt de minunate, cum ne rugam noi pentru toti oamenii, chiar si pentru cei adormiti in ectenia pentru pomenirea mortilor. Eu ma rog pentru ai mei, apoi impreuna cu ceilalti pentru toti. Eu impletesc rugaciunile mele cu cele din timpul Liturghiei impreuna cu toti: antifoanele, fericirile, Tatal nostru, Cuvine-se cu adevarat, apoi rugaciunea inimii , si cererile de sanatate pentru cei dragi, Liturghia devine cantarea inimii de jale si dor, jale pentru greseli si dor de Dumnezeu.

Deci legatura cu liturghia sunt oamenii din sufletul dv pentru care va rugati.
Si aplicati anumite momente ale liturghiei la rugaciunea dv, descoperind un sens universal al rugaciunii dv.
Cand e timpul pentru Tatal nostru ,de exemplu , si spuneti 'si ne iarta noua greselile noastre' va mutati mintea de la rugaciunea pentru cei dragi,la toti cei din jur ,si la intreaga lume.
Deja incepe sa imi placa la Biserica :)

Frumosul liturgic nu are funcţie decorativă
 

http://www.constantincucos.ro/wp-con...uarie-2014.pdf

Frumosul liturgic nu doar se priveşte, ci se trăieşte reformator.
Frumosul de natură sacră nu are o funcţie decorativă, accesorie, nu este o simplă formă sau adjuvant, ci presupune miez, substanţă ideatică, acţiune; generează, prin simpla sa manifestare, un conţinut transformator.

Frumuseţea va mântui lumea - spune Dostoievski.
Frumosul este omniprezent şi omnipotent; trebuie însă să ne încredem în el, să-l potenţăm, să-l concretizăm. El înseamnă sete de absolut care călăuzeşte şi înalţă, salvează şi mântuie fiinţele şi lumea. Întreaga creaţie stă sub semnul frumosului, totul are sens şi valoare în orizontul unei întregiri şi unităţi absolute.

Frumosul religios nu decurge dintr-o raportare contemplativă, distantă, ci presupune efort implicativ, experienţial, organizator. El nu generează simple emoţii şi trăiri exterioare, sentimentalisme ieftine, identificări eliberatoare, ci reformări de fundament, descoperiri existenţiale, reconfigurări bazale. Nu avem de-a face în nici un caz cu o raportare estetizantă la divinitate.

O astfel de frumuseţe nu se priveşte, ci se trăieşte
printr-o permanentă conformare şi experiere a armoniei la care aderi. Este o continuă reaşezare a plăcilor tectonice din interiorul tău în concordanţă cu firescul unei rânduieli originare. Este o regăsire, o creare a omului nou prin lepădarea de cel vechi.

Sacralitatea frumuseţii derivă din puterea acesteia de a reforma omul, de a-l înălţa, de a-l îndumnezei. Puritatea şi perfecţiunea începutului vor urmări şi vor avea efecte la nivelul conduitelor vieţii noastre. Într-un fel, adorarea frumuseţii lumii este atât o formă de cinstire a bunătăţii lui Dumnezeu, cât şi de edificare privind existenţa Sa, a activităţii Sale creatoare, a îndurării Sale faţă de creaţie. Rezistenţa şi „dâra“ omului lăsată în timp sunt date de forţa iradiantă a acestor valori îngemănate: sacru şi frumos.

Lupta prezentă şi viitoare a fiinţei se duce pe un teren eminamente spiritual, şi nu material. Vor învinge cei care vor privilegia aceste valori spirituale, şi nu cei care se închid (sau se închină!) doar la valori concrete, materiale, circumstanţiale.

Frumosul costă, ne costă, cere participare/dedicare. Şi fiind o participare dureroasă, participarea noastră (firavă, sporadică) la frumos arată ce iubim noi mai mult, de fapt: urâtul. Pe care îl împodobim în tot chipul, preamărindu-l.
Nu devenim frumoşi şi nu trăim în frumos pentru că ţinem tare mult la urâtul din noi (pe care îl găsim "frumos" şi îl iubim).
Nu mergem la slujbe, nu participăm la Liturghie, ori la Botez, pentru că urâtul nostru drag dinlăuntru nu ne lasă. Şi nu îl uşuim, că ne costă, doare, angoasează.
Totuşi omitem ceva: doar alungînd urâtul din noi şi dintre noi prinde viaţă şi lucrează în omenitatea noastră Frumosul. Atunci întrezărim şi frumosul din jur, într-o altă lumină, cu o nouă povaţă...

Pentru a face însă ca înclinaţia noastră (înnăscută) pentru frumos să devină efectivă, lucrătoare, trebe mai întâi oleacă de rânduială. Părinţii au insistat mereu asupra acestui punct. Iar un exemplu de rânduială, fie ea slăbită şi contestată astăzi, avem mai întâi în biserică, de luăm aminte la modul cum decurge slujba.
Asta iarăşi mi se pare un lucru frumos: rânduiala slujbelor noastre, ordinea bună, neîntâmplătoare din ele. Ea ascultă de un ciclu al recuperării firescului. Pe care ni l-a arătat Hristos.