Motivul este că încă nu am căpătat în dar pacea lui Hristos.
Noi aspirăm la condiţia de creştini dar uneori drumul e tare lung. Pocăinţa (schimbarea, înnoirea minţii) e adeseori un proces foarte întortocheat, cu reveniri, cu căderi, cu perioade cumplite, cu ieşiri din minţi la unii în anumite momente...
Alteori merge mai uşor, adică repede fără mari oprelişti - din câte am citit şi întâlnit.

Aşadar noi creştinii ne vom lepăda de toată răutatea şi vom fi unitari cu ideile, lecturile, vorbele şi năzuinţele noastre nobile, doar atunci când vom avea în suflet pacea Domnului.

Pe de altă parte, ceea ce ni se pare a fi răutate la un om e foarte probabil să fie nedesăvârşirea noastră personală proiectată pe altul.
Iar un om aspru şi drept nu e neapărat rău. Deşi oamenii cu adevărat aspri, ca mod general de a fi, se pare că nu ajung niciodată la măsuri duhovniceşti mai înaintate. Se poticnesc de asprime ca de un zid şi bat pasul pe loc.

Eu sunt unul din oamenii de care amintesti, sunt rau, cateodata ma uimesc de cat de rau si nerabdator sunt fata de neputinta altora. Ma enervez la culme cateodata cand vad prostia mana in mana cu mandria versus falsa parere de sine a mea(alta mandrie), dar cred ca eu sunt vinovat si nervii mi-i vars de fapt pe mine caci ceea ce iese din inima mea ma spurca pe mine si nu pe cel cu care sunt rautacios. Ma tulbur sufleteste si n-am pace cand sunt asa. Pana sa imi dau seama ca eu sunt vinovat ca ma manii pe neputinta aproapelui de multe ori am murit sufleteste si doar mila lui Dumnezeu m-a readus la viata exact prin citirea cartilor sfinte, prin rugaciuni si toate cele de care ai amintit ca le fac "acei oameni rai". In concluzie, cred ca iertand si rabdand, nadajduind (in Dumnezeu bineinteles) si mai ales iubind, citind sfintele carti, facand rugaciuni, mai am o sansa sa nu cad mereu in patima maniei si a zavistiei.
Asta este una din multele caderi ale mele, sa-mi fie cu iertare si Doamne ajuta la ridicari!

........:)
Doamne ajută, frate!

Cristian cel rau , catre Ioan cel bun . . ., sau invers . . .:) . . . sau ?
 

........:)
Doamne ajuta , frate !

Mă bucur nespus că frăţia voastră a găsit, cu statornică nevoinţă şi prin ajutorul Bunului Dumnezeu, odihnă sufletului prin iertare. Mare necaz este, frate, când noi oamenii ne ţinem strâns de un gând necurat, adică de un resentiment faţă de o întâmplare sau alta a acestei lumi, faţă de un semen de-al nostru. Mult rău ne facem.
Aşa încât, văzînd că aţi scăpat de resentimente mă bucur mult: acum sunteţi iarăşi liber şi pacea Domnului se poate apropia încă mai mult de frăţia voastră. Postul nostru este pregătire pentru starea de inimă smerită şi înfrântă, fără de care nu putem gusta cu folos din Sfânta Împărtăşanie.
Să vă ţină Domnul în nevoinţa cea bună şi să vă mângâie cu sfânta Lui pace, acum şi pururea!
Vă rog să iertaţi până la capăt pe nevrednicul şi mult înrăitul de mine. Sunt doar un om prost, un îmbătrânit în răutăţile acestei lumi căzute...
Iar Domnul este Multmilostiv.
Doamne ajută!

Cu bucurie si iertare !
 

Ce ne-am face de am tine in noi supararea si amintirea unor naluciri venite de undeva unde nimeni n-ar dori sa ajunga !
Hristos ne ajuta atunci cand nu ne astpeptam , ne intinde acea mana nevazuta , salvatoare , caci El nu ne lasa in lucrarea vrajmasului pana-n sfarsit .
Exista cu siguranta pe lumea asta , simpatii si antipatii pe moment sau pe perioade mai indelungate , exista resentimente nascute din te miri ce , exista mult rau in lumea asta , dar mai presus de orice exista Credinta Adevarata , cea care ne tine treji , ne mustra , ne dojeneste si ne intoarce din nalucirile noastre , ne smereste , dar nu inainte de a ne rusina , o rusine care te inalta , te ridica , si iar te rusineaza , si-ti dai seama cat de mic si neputincios esti , iar imaginea de brav justitiar , se naruie , rosind la ratacirea avuta la un moment dat .
Si asa rugina depusa in timp , se curata incet , incet , prin cateva treceri prin foc !
Post binecuvantat , frate Ioane !

Oameni care par credinciosi dar sunt rai.....

Aceasta afirmatie este incompleta,nedreapta(injusta)pt oamenii in discutie.
Despre cine vorbiti?Despre rude sau prieteni de familie pe care ii cunoasteti foarte bine si ati fost martora ipocriziei lor?

In opinia mea,lucrurile astea se intampla deoarece crestinii care apuca serios pe calea lui Iisus au mari piedici de la vrasmasul si deci au sminteli mai mari decat cei care nu sunt in oranduiala,trebuie sa fim ingaduitori-cu atat mai mult cu cat noi ne vedem mai inaintati duhovniceste si mai buni decat ei.

Mai ales,daca puteti sa detaliati mai mult care au fost imprejurarile care v-au condus la aceste ipoteze.
Mai precis,cine pare credincios dar este rau?Ce anume a facut rau?

Foarte frumoase şi de folos au fost intervenţiile colegilor de forum.
Eu doresc doar să vă spun că am întâlnit situaţii în care oamenii păreau răi, dar erau credincioşi.
Doamne ajută!

Se poate sa fie si cum spune Monnis.
Acei oameni care par rai dar sunt credinciosi, probabil ca sunt prea severi.
Ei cad intr-o anumita extrema. Probabil ca judeca oamenii prea mult.
Am intalnit si eu...

Pentru Yasmina:

Eu una am intalnit la biserica mea persoane de acest fel.
Am mai spus mai sus ca de multe ori se face o separatie intre latura teoretica si si cea practica/sociala a credintei.

Sunt preoti si biserici care lucreaza mult in social si atunci si oamenii sunt altfel formati si tind spre social, spre iubire de aproape. Ajuta oamenii, sunt mai calzi, mai blanzi, impart lucruri intre ei etc.

Si sunt preoti si biserici unde se pune accentul pe partea teoretica, adica: slujbe, predici, invataturi.
Si atunci acei oameni sunt tot asa formati: participat la slujbe, cantat, citit, postit. Dar le lipseste partea sociala: iubire, impartit, mangaiat aproapele, organizat ceva pentru ajutor.

Credinta este oi imbinare din cele doua laturi. Lipsa oricareia dintre ele ne face rau si ne raneste, poate ca lipsa partii sociale face cel mai rau.

Si atunci spunem ca oamenii par credinciosi. Dar nu sunt in totalitate, pentru ca le lipseste o anumita latura a credintei.
Ca sunt ei rai nu stiu, dar fac rau celor din jur.

Slujbele nu sunt parte teoretică ci sunt trăire în duh şi adevăr, sunt rugăciune în comuniune. Sunt nevoinţă, efort de viaţă duhovnicească.
A te ruga în biserică pentru oameni, pentru vii şi morţi, este parte socială: iubire, împărţit, mângâit aproapele prin răspunsul nădăjduit al lui Dumnezeu la rugăciunea ta.

Şi partea teoretică (studiul catehismului etc.) şi cea a faptelor omeneşti de întrajutorare (acelea "sociale", "practice"), pot fi superficiale, meschine ori de faţadă, calculate şi interesate. Sau pot fi autentice, din iubire jertfelnică, din dăruire de sine.
Sunt fapte de faţadă (sau în orice caz sunt un eşec, o ratare) atunci când nu te laşi modelat de o carte, de o activitate. Pot citi Scriptura fără să pun nimic la inimă, fără să mă las modificat în teoriile mele străine. O citesc rece, cu detaşare, din curiozitate etc. Dar eu rămân cu filosofia mea de viaţă şi, după ce termin de citit un paragraf, un capitol, spun: "Interesant!" şi îmi văd mai departe de treburile mele sufleteşti confuze şi stricate, căzute. Asta înseamnă că omul nu s-a modificat în întâlnirea cu textul bilic, ci a rămas împietrit în ale lui. Doctoria a fost plimbată niţel prin gură apoi a fost scuipată.
A asimilat Biblia la teoriile şi convingerile lui, nevoind sau neputînd să se lase, invers, acomodat de mesajul din Scriptură.

Asemenea şi în faptele omeneşti concrete, zise sociale, de ajutor, caritabile. Poţi duce toată viaţa căruciorul cu pastile bolnavilor, poţi să le dai tone de pahare cu apă proaspătă şi încă mai multe tone de zâmbete şi îmbrăţişări - dar în tot acest timp să îi urăşti pe oameni şi să t eiubeşti doar pe tine, care te crezi "bun" pentru modul în care te comporţi faţă de semeni. Şi să te lauzi în sinea ta cu asta. O faci din motive ascunse, viclene (de pildă ca să nu intri în conflict cu oamenii sau ca să obţii unele foloase - materiale, sociale, emoţionale etc.); o faci uneori fără să îţi dai seama cum eşti de fapt dincolo de armurile tale superficiale care te împiedică să îţi cunoşti adevărata aşezare sufletaească; dar fapta ta nu e din inimă şi nici nu îţi schimbă inima. Rămâi în comportament "bun" iar în suflet "rău". Eşti făţarnic, scindat, neunitar.

Unitatea cuget-vorbă-faptă presupune ca omul să fie stăpânit de un singur duh, Duhul Iubirii iar el, omul, să se lase modelat, participînd cu toată bunăvoinţa la această modelare, atât în cuget cât şi în simţire cât şi în făptuire.

Deci faptele de caritate nu înseamnă nimic în sine, pentru omul care le face. Şi bestiile pot face acte de caritate, oho! Chiar fac şi îi costă milioane de dolari sau de euro, dar fac degeaba. Tot bestii rămân. Bestii care operează din calcul meschin, sub stăpânire demonică.