Limbajul cel mai cunoscut al vrăşmaşului este cel al mândriei. Şi cum noi suntem "lipsiţi" de mândrie, vrăjmaşul nu are cum să ne descifreze gândul. Nu-i aşa? După modul nostru naiv şi deschis de a comunica îi este atât de "greu" să-şi dea seama de gândul nostru (bun), căci nici nu ne putem imagina.

Nici duhovnicului? ...

Am spus "gânduri aparent bune" pe care vrăjmaşul ştie să le mânuiască cu multă dibăcie. Până ajunge omul să înţeleagă diferenţa, moara minţii lui va măcina multă neghină crezând că macină grâu. Şi îi trebuie multă pocăinţă sinceră şi o rânduială duhovnicească temeinică ca să ajungă să înţeleagă diferenţa.

Să înţeleg că noi ne vedem toate păcatele? Oare să nu fie păcate ascunse pe care nu le vedem, nu le sesizăm la noi înşine?

În acest sens îţi recomand această carte: http://www.sophia.ro/Despre-bolile-t...-ro-554-o4.htm

Ceea ce vezi la altul cu siguranţă e de fapt în tine. A fost vorba de o "completare" (am şi precizat) şi nicidecum de o "demonstraţie". Fiecare vede ce vrea şi cât poate.

Vrăşmaşul este legat să ştie ceea ce discuţi cu duhovnicul în timpul spovedaniei. Însă, vrăjmaşul prinde de veste de toate intenţiile bune după modul nostru naiv şi deschis de a comunica, limbajul cel mai cunoscut al vrăşmaşului fiind cel al mândriei. Dacă noi am fi lipsiţi de mândrie, cu siguranţă el nu ar putea prinde de veste. De aceea recomandabil este ca ceea ce ai discutat cu duhovnicul tău să nu ştie nimeni.

Probabil că întrebarea ta merge şi mai departe şi pune problema unei discuţii, unei sfatuiri cu duhovnicul care nu are loc în timpul spovedaniei. În acest caz te rog să dezvolţi ideea şi să mă lămureşti şi pe mine. :)

Din pacate nu inteleg ce vrei sa spui. Adica inteleg, dar stiind ca si tu intelegi, chiar nu inteleg! Ceea ce facem noi, sunt provocari constiente la care, din mandrie, raspundem, desi este mult mai de folos sufletului sa ne stapanim "justificarile". "Pacatele ascunse", ies la suprafata ca undelemnul, prin rugaciune si smerenie. Faptul ca raman ascunse n-ar fi atat de grav. Mai grav este ca suntem chiar foarte constienti de ele, dar dintr-un anume motiv, nu recunoastem in fata altora... Ca in fata lui Dumnezeu, ar insemna sa fim chiar ipocriti sa nu recunoastem. E doar un joc de-a ceea ce am dori noi sa fim, nicidecum ceea ce stim foarte bine ca NU suntem. Iar daca chiar credem ca suntem, atunci nu e bine.
Daca eu ma las provocat (asa cum am facut si acum), raspunzand subiectiv, fiindca NU sunt in har, nu inseamna ca nu sunt constient, ci ca am slabiciuni la care nu rezist intotdeauna, desi stiu cum ar fi intelept sa procedez...


Iti multumesc pentru recomandare. As fi preferat sa faci dovada ca ti-ai insusit-o deja, pentru ca, recomandand-o in acest context, pare cel putin ciudat.

Si daca tot m-am lasat provocat, incerc sa raspund acum, nu din dorinta de a "justifica", ci din simpatie pentru cel ce intreaba, sperand ca intrebarea sa nu fi fost... tendentios pusa. Pentru ca este prea naiva pentru un cunoscator...
Dintre multele sfaturi pe care le da Parintele, acela de a tine post in zilele randuite, este nelipsit. De ce sa-i spun duhovnicului gandul meu? Cum l-ar interpreta? La el mergem dupa ce am reusit sa tinem post, dar nici atunci nu este indicat sa-i spunem, daca nu ne intreaba. Oricum, el ne cunoaste mai bine decat ne cunoastem noi insine... La duhovnic este de folos sa ne aratam slabiciunile si neputintele, iar asupra virtutilor noastre, nu e cazul sa ne oprim, fiindca NU ne apartin. Astfel incat, incet-incet, avem sanse reale sa ne randuiasca Dumnezeu un duhovnic care sa ne puna ordine in viata si in ganduri.

......:) Frate, e simplu. Elementar, bazal: asceza creştină are sens doar în cadrul ascultării.
Asta-i tot.

Iartă-mă.

Cu siguranţă prin mesajele noastre ne hrănim măndria, iar trăncăneala asta poate fi şi un exerciţiu. :)

Poate că slăbiciunile noastre, uneori, pot fi de folos, în primul rând nouă înşine. Mă străduiesc să văd partea bună dintr-o discuţie în contradictoriu. Şi cu siguranţă există şi o parte bună, dacă vrem să o vedem şi să ne folosim de ea.

Vroiam doar să reamintesc de ascultare. Îmi pare că uităm prea des de acest cadru indispensabil al vieţii noastre de credinţă şi că ne tot facem de cap cu tot felul de gânduri şi impresii... Şi astfel ne complicăm singuri viaţa, ne-o îngreunăm foarte şi rătăcim.
Uite, frate, ce frumos zice Scărarul (citat de Sfântul Teofan Zăvorâtul, în "Viaţa lăuntrică"):
"Din trei virtuţi - post, neprihană şi ascultare - prima conduce până la jumătatea drumului spre Dumnezeu, a doua până la intrare, iar a treia până în faţa lui Dumnezeu."
Postul se ţine cu ascultare, reamintesc eu.
Am auzit pe forum atâtea invenţii, atâtea ofuri legate de post, atâtea ciudăţenii şi părelnicii,
dar prea rar vreun cuvânt despre postul în ascultare. Tot felul de mode şi de variante dar prea puţin despre "învelişul" protector şi ordonator al ascultării, despre sensul mai înalt al postului înlăuntrul vieţuirii duhovniceşti, despre lepădarea de sine căreia postul i se subordonează ca un mijloc şi ca o formă de exprimare etc.
A vedea postul rupt de o întreagă vieţuire duhovnicească (iar aici e indispensabilă ascultarea) îmi pare o eroare grozavă. Cum să fii creştin postitor în afara "organismului" Bisericii? Ce viaţă creştină poate fi aceea dacă este neîmbisericită, adică necuprinsă organic în ascultarea vie de duhovnic, mai întâi?
Ne mai mirăm că trăim înşelări, accidente, necumpătări şi pierderi?... Şi că ne trezim mereu nesporiţi şi, vai, jefuiţi şi iarăşi atât de săraci; şi mereu răniţi.

Mulţumesc... :)