Depinde în primul rând de însuşirile sufletului respectiv. Sunt suflete şi suflete...
Sufletul smerit (duhul umilit) acceptă multe, ba chiar dă mulţămită lui Dumnezeu pentru toate.
Sufletul de capră acceptă doar pe cele care îi gâdilă şi îi laudă râia.
Aşadar problema nu e situaţia în sine, ci sufletul care o experiază şi care o interpretează într-un fel sau altul, potrivit însuşirilor şi înrâuririlor sale.

*
Singurătatea poate fi o binecuvântare sau un blestem. Atârnă de fiecare suflet în parte.

Perfect adevarat si imi place cum ai spus-o :)
Desi suflet de capra,hmmm? :)

In teorie se pot spune multe. Insa drumul de la teorie la practica, in special pentru oameni care trec prin incercari foarte grele, nu este deloc simplu. Este, intradevar, posibil dar sunt multi factori care actioneaza. Sunt oameni care trec prin incercari atat de dure de te cutremuri. Este foarte dificil sa-i dai un sfat unui asemenea om, mai ales cand nu ai trecut sau nu treci prin ce trece el.

Situatiile neplacute sufletului sunt foarte diverse.

Pentru a face saltul launtric de la resemnare (un suflet cu privirea in gol, sleit, care paseste prin viata din inertie) la acceptare ( o revenire la lumina a sufletului; o reumplere cu sens - prin intelegerea profunda a ceea ce s-a intamplat) sunt nevoie de leacuri specifice.

La fiecare boala este nevoie de un leac pe masura.

====

Daca este vorba de pierderea unei persoane, atunci trebuie sa ajungem la intelegerea ca in Dumnezeu nu se pierde nimic.

Toti ne transformam, toate se transforma - dar in esenta nimic nu este pierdut.

Pe toate le regasim in Dumnezeu. Avand partasie cu El, avem partasie cu toti si toate.

Ceea ce pare a fi pierdut este regasit, pentru ca in El se gasesc toti si toate.

Cu Dumnezeu nu poti fi singur, caci esti impreuna cu toti - si cu cei pe care ii vedem si cu cei pe care nu-i vedem.

Si cu cei vii si cu cei plecati din lumea aceasta.

Pentru ca Lui Dumenzeu toate ii sunt vii si prezente.

Drept ai grait, cu alte cuvinte trebuie sa te pui in pantofii celuilalt.
Cat in ceea ce ma.priveste cu.siguranta sunt multe alte cruci mai grele decat a mea si poatw mai sunt si altii care se confrunta cu framantarile pe care le am.si eu, de aceea tot vin pe.aici cu tot felulde "probleme" pe care unii cred ca.doar un "suflet de capra" le pot avea.

Păi, ce să fac şi eu, nu e de la mine - e de Sus!
Aşa că plângerea se poate depune în altă parte, la ghişeul meu livrîndu-se nimicuri, după obicei.

Suflet de capră avem cam toţi, fii liniştită. De eram oi, vreunul, se simţea asta, răzbătea cumva pe undeva....
Ceea ce putem face, însă, din postura de capre, e să lăsăm coada mai jos şi să căutăm să nu ne mai lăudăm cu râia noastră. Asta însemană să renunţăm, pe cât putem, la jalnicele obiceiuri lumeşti de a percepe viaţa noastră şi a altora - de a ne lamenta dubios, de a face paradă cu necazurile noastre, de a ne preamări pe ocolite, viclean şi stupid etc. Să renunţăm la jocuri psihologice de doi bani, pe scurt spus. (Cu atât mai mult la orice altă formă şi nivel de joc psihologic.)

Ţi-am mai transmis şi cu alte prilejuri un anumit tip de mesaj pe care, îmi amintesc vag, l-ai călcat în picioare nu ca capra ci ca porcu. Aşa îmi amintesc, n-are rost s-o dăm în dulcegării şi prefăcătorie ieftină.
Mesajul nu era al meu, n-am inventat eu soluţii şi miracole ci, avînd habar despre ce vorbeşti, îţi dădeam mai departe darul pe care îl primisem eu însumi şi de care mă folosisem - cu nădejdea că îţi va fi de folos ori măcar că îl vei avea onest în vedere.

Mai încerc încă o dată, chit că anticipez cam ce fel de reacţie vei avea (sau poate mă înşel?):
Orice întâmplare ori situaţie a vieţii noastre, fără excepţie, merită şi trebuie să fie pusă în raport cu voia lui Dumnezeu şi cu lucrarea Lui pentru mântuirea noastră. Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii şi voieşte să scăpăm din boală şi moarte, să ajungem cu bine Acasă, să fim fericiţi fiind sfinţi. Absolut toate intervenţiile Lui în viaţa noastră (şi intervine mereu, dar asta e altă discuţie) au ca scop pocăinţa noastră şi sporirea duhovnicească.
Discursul şi lucrarea Mântuitorului sunt duhovniceşti, nu lumeşti.
Necazurile, pierderile, suferinţele pot şi trebuie privite, aşadar, ca semn al proniei Tatălui nostru pentru noi. Ele comunică mereu un "ceva" salvator, sunt o tragere de mânecă, o atenţionare şi totodată un prilej, o "uşă" pentru a ne strecura din ograda caprei în Staulul Oilor. Prin Uşa Milostivirii. Iar pentru asta trebuie doar să lepădăm mândria de capră şi să luăm, fie şi ca încercare, apucăturile oii. Împrumutîndu-le o vreme, se întâmplă că ele încep să ne modeleze, să ne reconstituie. Dacă vrem! dacă ne lăsăm înmuiaţi şi modelaţi! Iar dacă intrăm ca o capră între oi, nu-i bai - se va vedea repede şi ne vom da singuri afară. Sau vom cere să devenim oaie, pentru a rămâne între oi - alegerea ne aparţine.

Privind o situaţie din viaţa noastră cu ochii celui ce caută pe Domnul, dintr-odată ea capătă alt sens, lasă deschisă calea către un rod neasemuit de bun, înţelepţeşte/luminează/sfinţeşte.
Un necaz este un dar neasemuit pentru om. Este prilejul ca, lepădînd ochelarii minciunii de pe ochii noştri (ochelari pe care poate nu i-am confecţionat noi dar sigur i-am acceptat cu încântare, o vreme, precum copiii, distraţi), să ne amintim de sfânta frică a lui Dumnezeu şi să deprindem ce înseamnă că tatăl iubeşte pe fiul pe care îl ceartă/îl bate.

Omul are de ales în necaz: se preamăreşte pe sine sau Îl preamăreşte pe Domnul.
În primul caz, reacţia lui e de revoltă, de neînţelegere, de scormonire, de suspiciune şi protest, de refuz al părtăşiei cu voia Domnului. Se lamentează, se preface că-i nevinovat ca porumbelu, se tânguie pentru, vai, ce i s-a întâmplat lui etc. Îi pare că păţaniile lui au un caracter excepţional, că nimeni sub soare nu a mai trecut prin aşa ceva etc. Reflexe de capră.
În al doilea caz, omul ia aminte la sine, se cercetează prin "grilele de lectură" a vieţii oferite de Biserică, tinde la rugăciune şi spovedanie deasă, cere sfat (nu cu iscodire ori cu preamărire/laudă de sine prin beteşug - ce perversiune!, ci sincer, cu nevoie mare, cu plâns), îşi urăşte sufletul, îşi simte inima ca pe un pietroi în ciuda emoţionalităţii expresive de suprafaţă.

De ce să Îl preamărească omul pe Domnul? Din nenumărate motive dar în primul şi în ultimul rând pentru a trăi. Pentru a reintra în Viaţă.

Iar toate acestea le găsim gătite nouă, slavă lui Dumnezeu, în Biserică. Ne aşteaptă, precum uneltele oricărui om lucrător, înclinat spre hărnicie, ca să ne desţelenim ogorul. Nu putem trăi, nenutriţi la nesfârşit, printre buruieni şi pietroaie. Avem nevoie de o plugărie bună, mai întâi!
Să facem deci pasul din tindă, înlăuntrul Bisericii, cât mai suntem pe cale.
E ceva "pragmatic", cu totul pragmatic!
Doamne ajută!

Re:
 

Scrie undeva să nu aruncăm cu pietre, ca nimeni nu e fără păcat.
Mai scrie și că uneori cunoaștem păcatul omului, dar nu și pocăința lui...
Foarte urâtă exprimarea de gen "suflet de capră", " ca porcu" etc.
Gabriela, un preot duhovnic vă poate ajuta mult, vă poate ajuta să plângeți, dacă acest lucru vă este acum imposibil, vă poate ajuta să dormiți noaptea dacă suferiți de insomnii, vă poate ajuta să iertați, să nu stați împotriva celui rău, să priviți lucrurile cu calm și să puteți accepta ceea ce pare de neacceptat, chiar și o pierdere, chiar și singurătatea. Singurătatea ne obligă să ne luptăm cu demonii personali și să dobândim o anume liniște. Dar pacea pe care o simțim după ce vorbim cu preotul duhovnic și după ce ascultăm Sfânta Liturghie este balsamul de care are nevoie sufletul nostru.

Un alt suflet de capră

Multumesc frumos, am parinte la care ma spovedesc, dar din pacate nu il pot numi si duhovnic, pentru ca nu il simt asa de apropiat. Merg si la Sf Liturghie cand am ocazia (duminica e un obicei bineinteles). Aceste lucruri ma mentin un pic pe linia de plutire, ca sa nu ma razvratesc totalmente. Pe unii singuratatea ii ajuta sa se lupte cu proprii demoni, pe mine ma face mai razvratita si mai egoista.
Am incredere ca va veni o zi cand Domnul va randui sa ma gasesc cu acea persoana care sa nu arunce neaparat cu pietre, ci sa ma ajute sa deblechez usa pentru a-i deschide lui Hristos. Ce va reprezenta aceasta persoana pentru mine in raportul relationarii pe pamant nu stiu, stiu doar ca am nevoie de a recapata increderea in oameni.si in Dumnezeu.
Multumesc frumos inca o data
Am reusit sa ma odihnesc un.pic sufleteste in aceste cuvinte

Gabriela, persoana aceea nu va veni niciodata.Daca nu vei gasi tu insati calea catre credinta, te vei simti singura in continuare.Cei din jur au rolul lor bine determinat in viata noastra, insa nu e bine sa asteptam de la ei ceea ce tine de datoria noastra.Si nevointa duhovniceasca continua e pentru cei pragmatici.Romantismul, razvratirea etc. sunt pentru lenesi(ma recunosc si eu aici de multe ori).

Si mai cred ca nu l-ati inteles bine pe domnul Ioan Cezar.Sa stii ca si eu ma simt de multe ori ca si "capra raioasa cu coada pe sus".Sau ma simt ca in povestea "Hainele cele noi ale imparatului", de Hans Christian Andersen.E o stare pe care o recunosc de multe ori si la cei din jur, nu numai la mine.Suntem atat de orgoliosi uneori(fara exceptie, fiecare trecand prin etapele astea), atat de mandri de noi...si atat de ridicoli.E un mecanism psihic compensatoriu, care in copilarie/adolescenta poate isi are rostul lui, insa pe masura ce ne maturizam avem nevoie sa il inlocuim, sa evoluam.La mine, de exemplu, vine dintr-un complex de inferioritate, niste nevoi afective nesatisfacute in copilarie.Pe mine nu m-a deranjat comparatia, ba din contra, ma ajuta sa constientizez si mai bine anumite lucruri si sa avansez un pic.
Pentru ca suntem praf in vant fara Dumnezeu.Nici o relatie, nici o mie de prieteni si nimic altceva nu ne poate ajuta si nu ne poate scapa de singuratate.

Cu prietenie.