Suntem din ce in ce mai straini de adevaratele valori umane, desi acestea nu vor pieri niciodata.

Suntem din ce in ce mai departe de Dumnezeu, desi El va ramane neincetat la fel de aproape.

Suntem din ce in ce mai reci intre noi, desi oameni in a caror dragoste ar trebui sa ne verificam dragostea, vor exista mereu.

In fata Manastirii Humor ma durea inima ca nu pot plange pentru minunata lume crestina, ce nu mai are ecou in inimile noastre, ale celor destepti, culti, moderni, eleganti, civilizati... dar denaturati pana in maduva oaselor. Vai noua! Mai vai celor ce ne urmeaza!

Nu toti suntem asa;unii poate sunt mai apoape de Dumnezeu decat credeti dvs..Intotdeauna se vor gasi oameni care sa se jertfeasca pentru ceea ce cred.

Dureros este si faptul ca cei care sunt angajati ai muzeului stau langa usa de la intararea unei case fara sa te intampine, fara sa te aseze la masa cuvantului. Nu-ti vorbesc despre casa respectiva, despre obiceiuri ... nu pleci de acolo cu o lume in tine. Mai bine s-ar angaja niste paznici, daca doar la asta se rezuma prezenta lor acolo: nu fotografiati, nu atingeti ....

Sunt de acord cu tine, Costel. Insa, cu toate ca Muzeul Satului imi este foarte drag, totusi, chiar prin calitatea lui de muzeu este lipsit de o reala autenticitate. Nu plecam de acolo cu o lume in noi, ci doar cu o umbra a ei pentru ca, in realitate, locul in sine nu este viu, ci unul artificial.

Cu adevarat castigati suntem, atunci cand reusim sa ajungem in locuri "uitate de lume", care inca mai pastreaza vechile traditii: Muntii Apuseni, Marginimea Sibiului, Bucovina. Aici, cand vedem o batrana stand pe prispa casei, parca ne asteptam sa ne intampine chipul bunicii.

Exact Marius.
Daca aceste vestigii ar fi pastrate la locul lor de origine ar fi mai bine, am intelege mai bine functionalitatea lor, s-ar potrivi mai bine mediului.
Le-am trai altfel.
Satul s-a schimbat mult si au uitat si taranii de aceste lucruri de la Muzeul satului, mestesuguri, etc.
Ce sa vorbim de tors si tesut la razboi, cand astazi s-au pierdut meserii si meseriasi mai noi si mai uitili: croitori, cizmari, pielari, blanari, lenjerese, modiste, remaieze (pentru ciorapi de dama) instalatori, reparatori de orice lucruri.
Nu mai sunt, le aruncam si luam altele din magazin, bune rele, ne vin bine sau nu le folosim.
Nu mai iubim individualul, vechiul.
Cred ca tinerii din ziua de azi nici nu cunosc aceste meserii. Mai sunt fete care vor sa fie croitorese, sau care sa tricoteze, sa brodeze crucuilite sau goblenuri? Sa lucreze dantele?
Mai sunt cizmari sa mai lipeasca un toc, sau sa mai repare ceva la un pantof?
Cine mai vrea sa se faca meserias?
Haine si incaltari de gata, de lux, de marca, mobila IKEA, zugravim si facem lucruri in casa singuri (cum o fi) ca nu-s bani, aruncam ceea ce s-a defectat putin, sau s-a rupt.
Vrem numai nou, pe banda, rece, abstract, modele, fotbalisti si superstar.
Pentru ce sa invatam o meserie?
Pentru ce muzeu, mobila si cusaturi de mana?

Revenind la muzeu - la fel si cu animalele din gradina zoologica. Rupte din mediul lor nu le intelegem, nu stim cum traiesc ele de fapt si cum sunt.

Da, ai dreptate, cei de astazi nu mai pot prezenta satul decat la trecut: "in vechime asa se faceau lucrurile, in trecut asa se salutau taranii..." Sunt persoane care doar au citit despre viata satului, nu o mai traiesc.

Cata dreptate ai! Am citit ca monahii, cand ziceau Rugaciunea lui Iisus plangeau.

Insa eu nu pot! :( Si la moartea lu' bunicu (eu ii ziceam tatica pentru ca de mic m'a crescut) tot am plans putin. Eram foarte suparat, insa am plans foarte putin!

Sunt chiar asa de "piatra"?

De fiecare data cand mi'am pus intrebarea asta, mi s'a raspuns asa:

"Stie Domnul ce iti este mai de folos. Unora plansul, altora impietrirea.
Caci cei cu plansul mai mult se smeresc, pe cand tu, daca ai simti mai mult sau mai altfel poate foarte usor ai cadea in mandrie."

Eu credeam (si inca mai cred, in parte) ca "plansul", "lacrimile" nu tre' sa se manifeste la un barbat! Suntem barbati, nu femei! Deci il vedeam (si in parte inca il mai vad) ca o rusine!

Sa fie o rusine multimea lacrimilor Sfantului Siluan Athonitul ?!
Inaintea lui Dumnezeu, nu mai suntem barbati si femei, ci suflete neputincioase in a iubi deplin.

Darul lacrimilor este atat de mare, insa din ce in ce mai rar, caci inimile noastre au ajuns mandre si intarite in egoism.
Nu mai stim sa compatimim impreuna cu cei de langa noi, aflati in dureri.
Nu mai stim nici sa ne plangem delasarea, indiferenta, pacatele pe care le facem neincetat.

Trebuie sa plangem pentru neputinta de a intoarce lui Dumnezeu dragostea pe care ne'o poarta.