Forum Crestin Ortodox - CONCURS - Reducerea violenţei în şcoli

În ţara noastră, studiile efectuate în 2004 privind „Reprezentările televizuale ale violenţei” au relevat că într-o oră de film, copilul vede, în medie 12,24 scene de violenţă ficţională. În cazul desenelor animate, situaţia este mult mai gravă, expunerea medie la scenele de violenţă fiind mult mai frecventă, mai precis o scenă la mai puţin de un minut (în medie, 66,18 scene pe oră). La nivel perceptiv, cantitatea de violenţă din aceste genuri televizuale este însă cu totul diferită decât la nivel obiectiv. Astfel, studiul acestei chestiuni indică următoarea percepţie pe care copiii şi adolescenţii (cu vârste între 7-18 ani) o au asupra violenţei din filme şi desene animate: cei mai mulţi copii, 43,70%, consideră că în filme este prea multă violenţă, în timp ce un procent asemănător, 44,02%, consideră că în desenele animate este prea puţină violenţă sau deloc. Aceste date disonează puternic cu datele obţinute în urma măsurătorilor exacte.
O primă explicaţie a acestor diferenţe, pe care o dă Ileana Todoran, (doctorand la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Bucureşti), ar putea fi cea conform căreia unele forme de violenţă sunt greu, dacă nu imposibil de perceput la un nivel de dezvoltare scăzut, specific vîrstei copilăriei. Pe de altă parte însă, o explicaţie la fel de validă a subevaluării violenţei de către copii ar putea fi aceea că deja are loc o desensibilizare a copiilor în faţa violenţei televizuale cu grave urmări în viaţa reală.
O explicaţie mai concretă ar putea fi cea conform căreia, deoarece în desenele animate urmările violenţei (răni, durere, lacrimi, moarte) nu există sau există într-o măsură extrem de mică, copii nu o percep ca violenţă, ci ca „acte fireşti” de pedepsire, răsplată sau apărare ce se produc mai ales între prieteni şi colegi. Exemplul cel mai elocvent este cel al permanentei lupte între Tom şi Jerry în care, într-un singur episod, deşi se schimbă lovituri, împuşcături şi căderi de la înălţimi ameţitoare care în viaţa reală ar cauza moartea de mai multe zeci de ori, urmarea acestora este de cele mai multe ori inexistentă, ori se rezumă la un plasture sau bandaj, cel mult la un ghips, iar în final, cei doi eroi îşi strîng mîinile ca nişte vechi prieteni.
În privinţa sinuciderii, există mai multe studii care demonstrează o legătură strânsă între vizionatul TV şi actele sinucigaşe. Pentru a fi investigate efectele vizionării actelor sinucigaşe prezente în telenovelele de pe canalele americane, acestea au fost raportate la rata sinuciderilor din această ţară pe o perioadă de 6 ani. Concluzia? Ori de câte ori un personaj principal dintr-o telenovelă se sinucidea, timp de trei zile exista o creştere semnificativă a sinuciderilor în rândul femeilor din SUA. Autorităţile federale din America au declarat că 28 de persoane s-au sinucis într-o singură săptămână, jucând ruleta rusească, după ce, anterior, urmăriseră la televizor filmul Dragul vânător, film care prezenta o lungă, interminabilă şi agonizantă scenă a acestui „joc” sinucigaş.
Potrivit rezultatelor unui studiu întreprins de o echipă de cercetători , responsabili media şi experţi în sănătate mentală din mai multe universităţi americane în 73% din toate scenele de violenţă TV făptaşul a rămas nepedepsit ceea ce creşte posibilitatea ca telespectatorii, mai cu seamă cei care au crescut cu televizorul, să adopte comportamente violente în momentul în care întâmpină vreo problemă, când nu li se face pe plac sau nu obţin ceea ce vor. Aceasta mai cu seamă pe fondul unei culturi a individualismului, în fond a egoismului, unde graniţele, dincolo de care interesul tău intră în conflict cu al altora, sunt relative.
Violenţa de pe micul ecran are un caracter impersonal. Victimele - cei răi - îşi merită pedeapsa, iar suferinţa sau durerea lor nu ne mişcă mila cu nimic. Cu alte cuvinte, oamenii sunt îndreptăţiţi să se comporte violent împotriva altora, atâta timp cât orizontul personal de conştiinţă al victimelor este estompat de vina care li se atribuie.
Aceşti copii, tineri sau adulţi care se trezesc în zilele noastre că omoară, lovesc, rănesc cu sânge rece pe cineva, sunt , într-un fel, infirmi sufleteşte. Ei nu au capacitatea de a intui şi de a anticipa durerea pe care aproapele lui o suferă în urma unei agresiuni. Tratând victimele violenţei într-un context impersonal, ca şi cum aceştia şi-ar merita pedeapsa şi astfel ar fi justificată violenţa împotriva lor, se slăbeşte capacitatea individului de compătimire şi, în consecinţă, dragostea faţă de ceilalţi oameni. Necompătimind, nu ai cum să simţi durerea celorlalţi ca pe propria durere şi astfel, încet-încet, se sădeşte în inima telespectatorilor o anumită insensibilitate sau chiar nesimţire sufletească faţă de soarta sau suferinţa semenilor. Televiziunea devine, prin urmare, o şcoală a individualismului, a egoismului şi a agresivităţii în care celălalt nu este privit ca un posibil prieten, ci ca un potenţial duşman.
Care sunt, prin urmare, efectele acestui bombardament cu mesaje violente, ale acestei violenţe care, prin vizionare, devine experienţa cotidiană a omului modern?
Oamenii ajung să supraestimeze prezenţa violenţei în lumea reală. (Potrivit unor estimări, televiziunea, la ore de vârf, atinge o rată a violenţei şi a criminalităţii de 1000 de ori mai ridicată decât este aceasta în realitate.) Sporeşte sentimentul fricii, al insecurităţii în faţa pericolului văzut ca iminent.
Trăind permanent sentimentul unei agresiuni potenţiale, oamenii nu numai că devin mai stresaţi, mai irascibili, dar se şi pregătesc să răspundă cu violenţă, în legitimă apărare, la un eventual atac. Prin aceasta, comportamentul violent se insinuează în imaginaţia individului care se îndreptăţeşte să-l folosească pentru a preîntâmpina riscul.
1) Indivizii percep această violenţă ca pe o componentă legitimă şi implicită a instituţiilor sociale. Lumea în care trăim este una violentă. Violenţa devine deci mijloc şi necesitate.
2) Apare o desensibilizare a oamenilor în faţa violenţei, durerii şi suferinţei. Violenţa devine, tot mai mult, un mijloc dezirabil pentru rezolvarea problemelor şi impunerea intereselor, pentru dobândirea plăcerii sau a confortului dorit.
În urma studiilor efectuate, Comstock constată că există patru modalităţi în care violenţa televizată îl influenţează pe telespectator:
-Eficacitatea- efectele sunt mai puternice în momentul în care violenţa de pe ecran nu
este pedepsită, ci, dimpotrivă, răsplătită;
-Normativitatea- violenţa de pe ecran este justificată sau nu are nici o consecinţă;
-Pertinenţa- în condiţiile în care violenţa de pe ecran are similarităţi cu contextul social al telespectatorului, acesta îşi va însuşi mai uşor comportamentul violent;
-Sugestibilitatea- se referă la factorii care predispun la violenţă, cum sunt provocarea sau frustrarea. Comstock indică, de asemenea, câteva situaţii pentru care există dovezi experimentale privind efectele negative ale filmelor sau ale violenţei TV:
„-Când este sugerată identificarea cu agresorul, cum ar fi imaginarea faptului că se află în locul lui. Ca şi în cazul mesajelor erotice, acest proces este cultivat şi accentuat de regizori prin folosirea obiectivului aparatului de filmat sau prin construcţia situaţiilor şi a planurilor ce induc telespectatorilor sentimentul implicării şi participării în actul de violenţă vizionat. În unele filme, femeile sau victimele sunt urmărite cu camera video din punctul de vedere al urmăritorului pentru a da impresia telespectatorului că el însuşi realizează urmărirea. De asemenea, filmarea în prim-plan a torturării unei persoane, a unui viol, privit din punctul de vedere al agresorului, când telespectatorul experimentează scena ca şi cum el însuşi ar fi acolo şi ar chinui persoana respectivă, are acelaşi rol de a sugera implicarea, complicitatea noastră la crima respectivă. În astfel de situaţii, impresia emoţională este foarte intensă, sentimentele de scârbă amestecate cu cele de plăcere, mai cu seamă dacă violenţa împotriva victimei este justificată sau dacă este corelată cu dorinţa sexuală, fac ca această experienţă să aibă o puternică înrâurire asupra imaginaţiei telespectatorului. Fantasmele unor asemenea scene, fixate cu putere în minte, în asociaţie cu plăcerea şi emoţia intensă pe care o produc îl pot urmări multă vreme pe individ până când, în anumite cazuri, îl pot împinge pe acesta chiar la înfăptuirea acelui comportament. Rolul imaginaţiei, al atacului dat de aceste fantasme ale scenariilor erotice sau violente este de o însemnătate deosebită pentru înţelegerea influenţei pe care erosul şi violenţa TV o au în viaţa oamenilor.
-În momentul în care consecinţele violenţei sunt diminuate; cum ar fi lipsa durerii, a părerii de rău sau a remuşcării;
-Atunci când violenţa e prezentată mai realist sau e văzută ca un eveniment real şi nu e supusă comentariilor critice. Când ne uităm la televizor, chiar dacă ştim în mod logic că acele lucruri nu s-au întâmplat cu adevărat, văzându-le în faţa noastră, implicându-ne cu putere, ni le însuşim în mod inconştient. Dacă vizionăm o scenă de violenţă, un om bătut, chinuit şi ne implicăm sufleteşte, dacă simţim o apăsare în piept şi o puternică emoţie, atunci trebuie să avem certitudinea că sufletul şi mintea noastră trăiesc această experienţă ca pe una reală.
-În condiţiile în care violenţa include abuzul fizic adăugat la agresiunea verbală;
-Când violenţa lasă privitorul într-o stare de provocare sau iritare,
-Când privitorii sunt dispuşi să acţioneze agresiv .”