Cu multă înţelepciune, Biserica răsăriteană a aşezat "Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi" înaintea Postului Paştelui. Ca din întâmplare, ea vine imediat după Sâmbăta Morţilor. Există întotdeauna un "schepsis" în felul în care sunt dispuse atât zilele liturgice, cât şi pericopele.
În acest caz, părerea mea este că s-a aşezat astfel Duminica aceasta, pentru ca noi, păcătoşii, să petrecem cu mai mult folos timpul penitenţial al Sfântului şi Marelui Post. Să ne amintim de cuvintele Sfintei Scripturi şi de dezvăluirile bineplăcuţilor lui Dumnezeu sfinţi despre cât de puţini se vor mântui şi despre cât de mulţi se vor pierde. Să ne amintim că avem un singur mod prin care putem petrece o veşnicie întreagă alături de Domnul nostru, iar acest mod este de a fi în uniune cu El prin iubire. Iar a-L iubi pe Domnul nu înseamnă altceva decât a-i respecta dumnezeieştile porunci.

"Nu cel ce spune "Doamne, Doamne!" va intra în Împărăţia Cerului, ci acela ce face voia Tatălui".
Verbis Domini.

Bene diagnonoscitur , bene curatur !

In Sinaxarul din sambata lasatului sec de carne se spune cum au hotarat Sfintii Parinti aceasta asezare: Biserica ne arata ca trebuie sa ne rugam pentru cei adormiti si ca starea lor se poate schimba, pana la Judecata de apoi, pana la cea de-a doua venire a Domnului. In duminica aceasta se pune capat tuturor faptelor savarsite de Dumnezeu pentru mantuirea noastra, o data cu infricosatoarea judecata. Apoi ciclul se reia, deoarece duminica viitoare praznuim izgonirea lui Adam din rai si urcam, tot urcam, pana la Invierea Domnului.

Parintele Coman spunea ca prin aceste cereri de la noi - sa hranim pe cel flamand, sa cercetem pe cel in temnita ... se arata cat de putin ne cere Dumnezeu ca sa ne mantuim. Si spune in continuare ca atunci cand vom vedea ca am fi putut sa castigam raiul cu foarte putin efort, judecata devine infricosatoare. Si e adevarat ca este infricosator sa vezi ca ai pierdut raiul pentru ca nu ai dat o paine celui flamand, un pahar cu apa celui insetat sau o haina celui lipsit.

Pacatul si libertatea omului sunt cele care fac ca Judecata de Apoi sa fie infricosatoare, nu Dumnezeu. Dumnezeu nu este un fel de "Bau-Bau" care sperie copiii, ci este Parinte.

Ba, mai mult, indraznesc sa spun ca si pentru Dumnezeu Judecata Universala este un moment infricosator. Este un moment ce Ii vadeste inaintea tuturor neputinta de a incalca libertatea niciunui om, neputand sa mantuiasca pe nimeni cu forta. Este un moment infricosator pentru ca vor fi fii ai Sai care vor fi lasati prada suferintei vesnice.

Cu atat mai mult, aceste lucruri fac si mai infricosator momentul judecatii in ceea ce ne priveste.

Pentru ca nu este important sa stim cand va fi judecata de apoi, Biserica nu ne raspunde la intrebare cand, ci numai la intrebarea cum - criteriile dupa care vom fi judecati. Criteriul dupa care se va face separarea intre buni si rai il va constitui modul in care s-a comportat fiecare cu cei flamanzi, insetati, straini, goi, bolnavi sau in temnita. "Faptul ca Hristos nu spune: lor (nu) le-ati facut..., ci Mie (nu) mi-ati facut faptele de milostenie respective! Cu alte cuvinte se identifica cu tot omul care a fost flamand, insetat, strain, gol, bolnav sau in temnita. Cutremurator lucru este sa stii ca-L intalnesti in aceasta viata pe Cel pe Care te astepti sa-L intalnesti doar dupa moarte!"

Ieşeam odată de la un curs cu Părintele Coman. Ţin minte că, dezvoltînd tema Împărăţiei lui Dumnezeu, a ajuns purtat de varii asocieri la tema rugăciunii. E cunoscut faptul că P. Coman îndrăgeşte rugăciunea inimii, că are mare admiraţie pentru călugării isihaşti, că a stăruit toată viaţa cu îndemnul către studenţi să deprindă trainic lucrarea rugăciunii.
Şi astfel, purtaţi de nesaţul discuţiei despre rugăciune, ne-am trezit printre maşini, câţiva studenţi, cu Părintele ascultînd, răspunzînd la întrebări, învăţînd... O, Doamne, cât era de frumos timpul petrecut atunci...
Deodată, aşa cum se întâmplă frecvent împrejurul Facultăţii, câţiva cerşetori au năvălit peste noi. Au intrat de-a dreptul între noi şi Părintele, sfârtecînd discuţia, stopînd parcă tot rodul care se adunase în dezbaterea noastră înfocată şi îndrăgostită...
L-am văzut pe Părintele oprindu-se brusc şi, parcă, o clipă, mi-a părut că îi văd pe chip un nor mare... O sclipire de mânie în privire... A ezitat o clipă, apoi, uitîndu-se adînc în ochii cerşetorilor, i-a muştruluit zdravăn. Pentru repezeală, pentru lipsa de bun simţ, pentru datul buzna ....
Eu eram tare contrariat, sfâşiat între discuţia care îmi era tare dragă şi de care aveam mare nevoie, şi intervenţia brutală a sărmanilor oameni (îmi amintesc îndeosebi de o mamă cu 3 copii mici), care, însă, se cerea întâmpinată cumva, fiind un apel la milostenie...
Apoi Părintele a tăcut, parcă tras de un duh statornic şi puternic, a părut pur şi simplu că nu mai e printre noi şi, cu mişcări lente, moi, cu chipul frumos luminat, a deşertat tot ce avea prin buzunare.... Tot, fiecaer buzunar a fost scutrat, întors pe dos, hârtie cu hârtie, până la ultimul bănuţ.
Cu umilinţă şi cu bucurie le-a dat tot şi apoi i-a dojenit blând, povăţuindu-i să nu se mai repeadă aşa, să aibă puţină răbdare şi încredere, iar nu disperare. I-a binecuvântat şi a plecat.

Îmi amintesc şi azi cu multă emoţie acea întâmplare din stradă, unde gândul la rugăciune a fost spălat de fapta bucuriei milosteniei.

Dumnezeu să îl ocrotească şi să îl întărească pe Părintele Profesor Coman!