In Biserica intalnim omul deplin. Daca in lume, in societate in general, plansul este considerat de unii o slabiciune, ba chiar un act rusinos, in Biserica el poate fi virtute. Hristos nu arata cu degetul spre cel care plange, ci il fericeste, ii spune ca va afla adevarata mangaiere.

Se pare ca Dumnezeu ne-a lasat lacrimile ca sa ne plangem pacatele, spalandu-ne prin ele sufletul. Darul lacrimilor, insa nu se intemeiaza pe un sentimentalism ieftin, pe un pietism prefacut. El este rezultatul pocaintei desavarsite.

In lume, exista plans si atat. Acesta scoate la iveala doar o latura sensibila a noastra, psihica.

In Biserica, exista lacrimi de pocainta. Vorbim de plansul din lume, desavarsit din act psihic, in act duhovnicesc.