Arhimandritul Sofronie Saharov spune ca atunci "cand ne uram pe noi insine pentru raul care traieste in noi , atunci ni se deschid netarmuritele zari ale iubirii ce s-a poruncit noua:in afara de Hristos, niciodata nu vom imbratisa intreaga lume in flacara de viata facatoare a harului ce se pogoara de sus; nu vom zari dimensiunile fiintiale ale celei de a doua porunci:Sa iubesti pre aproapele tau ca insuti pre tine cf.Mt.22,37-40.
Personal, cred ca nu voi reusi sa fac loc in sufletul meu unei asemenea iubiri pe care sa o pot pastra pana la capatul vietii.Deseori sunt in mare pericol de a nu ma iubi si de a nu iubi pe aproapele.Tot parintele Sofronie insa,spune :"Crestinul descopera prezent in sine, si vadit si ascuns, tot raul inluntrul sau, cel putin ca potential, si se vede pe sine cu adevarat mai rau decat toti si decat totul."
Dar cred ca sunt departe de a-mi da seama de starea tragica in care ma gasesc uneori.

Atâta timp cât conştiinţa te mustră, e semn bun, e semn al legăturii neântrerupte cu Dumnezeu. Adormirea şi liniştirea nefirească, e semn de-ngrijorare !

Crestinul nu lupta sa-si omoare poftele, mania sau ura.. ci doar sa le schimbe directia, sa le reorienteze. Sa'l pofteasca pe Dumnezeu si cele sfinte, sa se manie pe pacatul din el si din cei din jur, sa urasca raul si toate neputintele personale.

Asa cred ca e si cu ura de sine. Evanghelia spune "nimeni, niciodata, nu si'a urat trupul sau", deci nu poate fi vorba de o ura inteleasa in termenii general folositi. Este vorba de o ura sfanta, o ura duhovniceasca, care ajuta sufletul sa nu se lege de sine mai mult decat trebuie.

Frumos spune parintele. Si eu cred ca abia ura de sine ne umple de dragoste jertfelnica fata de Dumnezeu si fata de aproapele. Atunci cand nu ne mai luat pe noi in calcul, abia atunci va lucra in noi puterea dragostei lui Dumnezeu.

Teoria joaca de multe ori feste. Nu orice ura e rea iar ura de sine nu înseamna sa-ti doresti raul ci sa te consideri foarte rau, vrednic de iad si sa fii îngrozit de propria necuratie în fata lui Dumnezeu.

Bine punctat. Exista doua manifestari ale sentimentului de ura: una distructiva si una ziditoare.
Ura ca patima este distrugatoare.
Ura ca virtute este ziditoare si datatoare de har.

[quote=Traditie1;123960]Dobândirea dragostei fata de Dumnezeu se realizeaza prin ura de sine, prin nemultumirea pentru propriul caracter nerecunoscator si tradator fata de Daruitorul de bunatatati. De fapt toate virtutile sunt opusul unor patimi sau defecte iar iubirea e opusul nepasarii ancestrale a urmasilor lui Adam. [quote]

Mantuitorul ne spune sa ne iubim aproapele ca pe noi insine. Mai degraba, dobandirea dragostei fata de Dumnezeu se realizeaza prin adevarata iubire de sine, cea nepatimasa.

Postul, infranarea, evitarea ispitelor, gandul smerit, nu trebuie sa fie rodul urii noastre fata de noi insine. La ce ne vor folosi toate acestea daca nu le lucram din dragoste, ci din ura de sine?

De fapt , asta te tine in trezie !

"Mantuitorul ne spune sa ne iubim aproapele ca pe noi insine. Mai degraba, dobandirea dragostei fata de Dumnezeu se realizeaza prin adevarata iubire de sine, cea nepatimasa.

Postul, infranarea, evitarea ispitelor, gandul smerit, nu trebuie sa fie rodul urii noastre fata de noi insine. La ce ne vor folosi toate acestea daca nu le lucram din dragoste, ci din ura de sine?"


Impartasesc si eu aceste lucruri ... Nu exista ura ziditoare. Ura este distructiva, oricum m-as uita la ea.

Poate ca mesajul devine mai corect daca in loc de ura de sine, am accepta smerenia. Iar aceasta, din punctul meu de vedere, nu inseamna dispret fata de propria persoana, nu inseamna lipsa de demnitate si de statura verticala. Smerenia nu inseamna umilinta, nu inseamna negarea fiintei noastre ... Inseamna pur si simplu dependenta totala de Dumnezeu.

Atunci cand Dumnezeu este pe primul loc in viata noastra, atunci cand depindem de El si de cuvantaul sau in toate deciziile pe care le luam, cand fiecare zi o traim incercand sa nu uitam ca El este punctul nostru de referinta, cand facem toate lucrurile ca si cum le-am face pentru Domnul ... atunci doar putem recunoaste starea de smerenie ...

Moartea sinelui nu inseamna distrugerea sa ... ci acceptarea nevoii si dependentei de Dumnezeu ...

"Postul, infranarea, evitarea ispitelor, gandul smerit, nu trebuie sa fie rodul urii noastre fata de noi insine. La ce ne vor folosi toate acestea daca nu le lucram din dragoste, ci din ura de sine?"

Asa este.....Dumnezeu nu vrea sa ne uram pe noi insine , ci doar sa detestam pacatele si sa le evitam....Fiind forma perfecta a iubirii, Domnul nu poate aprecia ura....Dumnezeu sa ne ajute si sa gresim cat mai putin !

Mi se pare o afirmatie TOTAL ERONATA!Priviti copiii ! Cand sunt mici, ei nu au sentimente negative -frica,invidie,rautate,ura,etc.Ei au doar o dragoste imensa pe care o emana in jurul lor prin tot ce fac.Ar trebui sa fim mai atenti la copii!Sa invatam de la ei.Un copil cand a invatat ce inseamna expresia "te iubesc", el spune "te iubesc" si mamei si pisicii si postasului si bunici si vecinei si jucariei preferate si porumbelului,etc..Copiii sunt singurii plini de iubire.Greseala adultului este tocmai ca "indruma" copilul spre sentimente negative,cultivandu-le cu perseverenta frica( cainele musca, vine bau-bau,etc), distantarea fatza de iubire prin sentimentul de superioritate vis-a-vis de anumite persoane de exemplu(diferente sociale) care curand nasc alte sentimente negative :mandria,sfidarea,ignoranta,etc..
Lupta consta in a redobandi starea de dragoste universala cu care ne-am nascut!