Cu siguranta credinta iti schimba viata. Poate faptul ca ajungi sa iti schimbi viata prin credinta, sperie pe unii nehotarati, care vor sa-si pastreze stilul de viata de pana atunci.

Mai degraba numesc eu asta ambiguu,pentru ca aceasta credinta poate sa-ti schimbe viata si intr-un sens negativ,nu neaparat pozitiv,atunci cand din esenta ei se pierde "dreapta socoteala",iar aceasta dreapta socoteala se realizeaza numai...stand sa socotesti,nu doar aplicand vorbe si cuvinte furate din viata unor oameni a caror viata nu ne-o putem inchipui decat atat de vag,fiindca aceasta este mult mai curata decat putem noi sa o propovaduim...prin simtire.(adevarata simtire pioasa).
Se pare ca majoritatea au inteles ce-am vrut sa spun,nu putem sa ne pretindem credinciosi numai comparandu-ne cu calugarii,viata mireneasca,respectiv credincioasa,trebuie neaparat sa se adapteze la stilul ei specific,care nu este nici pe departe similara cu viata si conceptul monahal.Dupa cum se observa,doar cei f.tineri,cei habotnici,sau cei batrani tind sa asculte mai cu precadere de viata monahala,tocmai pentru ca nu au o viata sociala incarcata,ci una simpla bazata pe lucruri marunte care nu au cum sa intre in contradictie cu o similaritate monahala,o viata fara responsabilitatile posibilelor pacate(sex,responsabilitati financiare,responsabilitati profesionale,etc).
Nu putem la infinit sa invocam Sfintii intr-o viata sociala pe care o cunoastem prea bine si care trebuie adusa la rangul de pace,la rangul tolerantei si atasamentului,la rangul echilibrului si conformarii spirituala atat cat tine de competenta acestuia,nu mai mult decat se vrea ea insasi.Fiindca viata sociala este traita printre oameni si trebuie tratat cu mare atentie acest aspect...mai presus de ideologia sihastra.Nu ne dam seama,mai ales cei f.apropiati de biserica,ca tocmai relatia cu cei din jur si intelegerea acesteia reprezinta fundamentul credintei pe care o desfasuram,putem sa postim,putem sa mergem la biserica,putem sa ne nevoim cat vrem,dar daca punem acestea mai presus de relatia cu semenii,daca prin aceste convingeri lezam pe cei din jur,ai judecam aspru pe cei din jur,nu-i toleram pe cei din jur,nu intelegem si caracterul celor din jur care nu este musai sa ne semene,atunci totul este in zadar,atunci aceasta reprezinta mai degraba un egoism,iar egoismul nu trebuie sa fie sinonim cu "credinta".

Indiferent cum ne ducem viata in mijlocul lumii, in cele duhovnicesti uneori e nevoie si de putin egoism. Dintre doua rele sa alegem raul cel mai mic, iar intre doua virtuti, sa o preferam pe cea mai mare. Cand vedem ca toti cei din lume ne cinstesc, inseamna ca trebuie sa ne punem intrebari, caci s-ar putea sa nu fim si pe placul lui Dumnezeu.

E corect, de exemplu, sa tinem seama numai de colegii de serviciu? Daca ei isi iau card, sa-mi iau si eu? Daca ei isi vor lua si alte documente electronice, sa-mi iau si eu?

Sa nu cadem in extrema de a-i supraestima pe cei din jur in detrimentul lui Dumnezeu. Pana la urma, cred ca a fi un bun crestin in mijlocul lumii reprezinta un act de curaj. Uneori aceiasi oameni care la inceput ne privesc cu rezerve ne urmeaza exemplul.

Parintele Lavrentie de Cernigov recomanda sa fim prudenti atunci cand ne aflam in grupuri in care anumite persoane ne pot influenta in rau. Deci pana la urma tot la noi si la mantuirea noastra ne gandim. Chiar daca suntem in lume, am vrea sa ne salvam pielea nu numai pielea, ci si sufletul.

Ceea ce spui tu mi se pare de domeniul bunului simt sau 'delasineintelesului', si e trist ca trebuie spus, intr-un fel... Sa ma ierte cei care nu sunt de acord.

Imi aminteste de ce se spune in epistola catre Diognet, un text apostolic:

"Crestinii nu se deosebesc de ceilalti oameni nici prin tara, nici prin limba pe care o vorbesc, nici prin imbracaminte. Ei nu locuiesc in orase speciale, nu folosesc un mod de a vorbi neobosnuit, felul lor de viata nu are nimic aparte. (...) Ei se conformeaza uzajului local pentru imbracaminte, hrana si felul de viata, dar in acelasi timp manifesta legile extraordinare si intr-adevar paradoxale ale republicii lor spirituale. (..) Orice stainatate le este patrie si orice patraie, strainatate." (cap. V, traduc eu liber si prost, nu am textul pe romaneste)

Ar trebui ca noi crestinii de azi sa ne amintim mai mult de acest fel de traire apostolica. Sa fim diferiti in duhul in care facem lucrurile, nu in exerioritati. Sa nu ne preocupe 'an orthodox way of life' in sensul superficial - un exterior pios, adica, si felul fariseic de a ne manifestat credinta- ci un mod ortodox de a FI.

Daca avem intr-adevar acest fel de a FI, atunci ne vom da seama unde e cazul sa NU ne adaptam la mediul inconjurator, asa cum acei crestini de la inceputuri cu toata aceasta adaptare la mediu refuzau sa se inchine la idoli.
Dupa parerea mea, a avea sau nu carduri electronice nu are nimic de a face cu a fi crestin sau nu, de exemplu. Este pur si simplu un mijloc practic de a plati in societatea contemporana, care ne poate scuti de eforturi inutile, Antoniap.
Iar a tine post este o asceza interioara, un mod de a trai nepunand mancarea ca obstacol pentru duh, nu respectarea unor reguli si atat.

Este un citat minunat. Epistola catre Diognet este un exemplu graitor in ceea ce priveste raportul dintre credinta si viata al crestinilor din primele secole. Acestia nu pierdeau niciodata din vedere "dubla lor cetatenie": cea pamanteasca si cea cereasca (partasi ai Imparatiei Cerurilor inca de aici). Tocmai acest ethos care rezulta din acest mod de a vedea lucrurile ne lipseste astazi. Uitam ca nu avem aici cetate statatoare si nu o mai cautam pe cea viitoare.

Tot nu am primit raspuns. Oricat de clar ar fi pentru altii, uite ca eu inca mai astept sa-mi spui la ce te-ai referit.

Cum ne este influentata viata noastra de credinta?
Este evident ca ne este influentata ,altele devin prioritatile ,ne schimbam comportamentul ,atitudinea fata de cei din jur.
Iisus Hristos a spus ca a venit sa aduca sabie -sabia credintei ar fi de inteles ,sa desparta pe mama de fiica ,pe tata de fiu ,etc,ceea ce inseamna ca nu trebuie sa renuntam la credinta chiar si pentru cei apropiati dar relatiile cu acestia nu trebuie sa inceteze ,trebuie sa ii iubim in continuare.
Iar in ceea ce priveste sfintii parinti ,nu voi renunta niciodata la ceea ce scriu ei ,scrierile lor nu mi se par demodate cum nici sf.Evanghelie nu este demodata.Imi place sa ii citez cand ceea ce au scris ei ma ajuta sa ma descopar ,sa inteleg anumite lucruri.

Ba putem, ory, sa invocam Sfintii Parinti, daca acestia reprezinta pentru noi calea cea adevarata spre Hristos. Daca nu ne intereseaza Hristos, atunci intr-adevar nu e necesar.
Si nu numai copiii si batranii se indreapta spre manastire, cautand acolo tamaduirea trupului si a sufletului, ci orice om care crede. Iar cel ce crede, spune Sf. Efrem Sirul, va intelege.
Deci, cel care nu intelege, sa vada ce hiba are credinta lui si s-o rezolve.
Nu eu lezez pe cei din jur, care nu au credinta, ci ei se lezeaza singuri, facandu-se robi pacatului. Asprimea o va resimti acesta din orice cuvant de dragoste venit chiar din partea Apostolului, atunci cand acesta este citat din biblie. Atentie, deci, greseala e a aceluia care nu intelege.

nu e bine sa fim prea rigizi...e greu sa ajungi la adevarata credinta...ea izvoraste dintr-o imensa iubire si din dorinta de-a nu-l supara niciodata pe Dumnezeu...de-a nu-l trada...

ANCA...CHIAR NU AM CE-TI MAI RASPUNDE...tu bati apa in piua cu ale tale,eu la fel...tu iei lucrurile de suprafata si teoriile acestora,eu le amestec pe cat posibil cu ceea ce reprezentam si traim...de fapt.
nu mai comentez cu tine ca ma apuca batranetile,si tot aceleasi expresii le-am folosi la infinit fara nici un rezultat.
Ok!,ne-am inteles acum!