La adolescenti aceasta problema e destul de normal sa apara deoarece intotdeauna a existat conflict intre generatii. Oricum aceasta problema se poate rezolva dar adolescentilor le este destul de greu sa inteleaga ca prin asprime si protectie exagerata parintii isi manifesta dragostea fata de copii. Totusi parintii ar trebui sa ofere o libertate copiiilor dar nici sa-i scape de sub control.

In legatura cu copiii care deja au ajuns maturi si nu-si mai recunosc parintii... e dovada lumii materialiste in care traim.

Si in Apocalipsa se precizeaza asta ,ca va disparea dragostea fata de parinti,frati,surori,aproape.Deci e un semn al sfarsitului.Parerea mea.

Deoarece parintii s-au racit in multe cazuri, lucrand mai multe ore, lasand copii singuri pentru mai multe ore ( sau mai bine zis, prea multe ore, in fata televizorului sau a computerului).

Aviz amatorilor:
Cine nu are o bunica sau un bunic, sa-si cumpere.
:3:

"Bun copil, pacat ca-i fiul lu' ma-sa."
 

Am fost adesea pusa in situatii delicate ca si diriginte al unor clase de elevi de liceu. Parinti aflati in proces de divort. Ambii insistau sa obtina tutela copilului. Nu va imaginati ce chin sufletesc pentru copii !!! Veneau la scoala cand unul, cand altul si amenintau copilul ( care locuia la prieteni) ca daca va spune la Tribunal ca vrea sa stea la mama/tata va vedea el apoi! Ii dadeam afara din clasa, pentru ca intrau pe nepusa masa in timpul orei... Bietul copil, ce umilinta ! Si mai intrebau in fata colegilor: "Nu-i asa, d-na diriginta, ca, de cand sta la ma-sa, pute?" Ma uitam fix in ochii acelui parinte si-i spuneam ca bietul copil nu pute deloc, dar vorbele d-lui au viciat profund aerul!"
O mama a venit, tot asa, tam-nesam, si a maturat clasa cu parul fiicei ei.

Sa ne mai intrebam de ce? Problema este in tabara parintilor, nu a copiilor!!!

[COLOR=darkred]Departarea parintilor de copii [/COLOR]a dus la racirea copiilor fata de parinti. Cum sa simti caldura dragostei fata de un om care te'a tratat rece? Prin randuiala lui Dumnezeu se poate, insa in cele mai multe cazuri aceasta nu se intampla.

[COLOR=darkred]Faptul ca femeia a ajuns sa munceasca 8ore[/COLOR] sau mai mult pe zi a dus la o denaturare foarte ingrijoratoare a familiei. Plus ca societatea actuala uraste copiii, care unesc si zidesc familia, cat si batranii, care trag frana celor care se avanta prea mult in cele ale lumii si ale grijilor neincetate.

[COLOR=black]Societatea si diavolul sunt anti-familie.[/COLOR]

Cred ca asa este.
Si eu m-am surprins de multe ori ridicand tonul cand starea mea nu era cauzata de faptele copilului, ci de alte lucruri. Calc pe jucarii in sufragerie si pedepsesc copilul pt. ca nu le-a strans, dar adevarul este ca furia este a propriilor probleme care nu-si afla rezolvare.. Si chiar daca ar face rau copilul, asta inseamna ca undeva tot eu am gresit, nu?
Cred ca inainte de disciplinarea copiilor, parintii a trebui sa se disciplineze pe ei. Si sa caute la ei acea conduita corecta pe care o pretind si altora.

Hmm, in mod normal, un batran ar trebui sa ajunga la o anumita intelepciune, cand lasa grijile materiale lui Dumnezeu. Cel putin, bunicii mei asa erau: nu i-am auzit sa se ingrijoreze vreodata pt bani, desi erau saraci, dar i-am auzind multumind lui Dumnezeu zilnic.

Dar in alte familii, am vazut batrani de un egoism crancen.. se spune ca aschia nu sare departe de trunchi, sangele apa nu se face..etc.

Oare până la ce vârstă eşti copil?V-aţi pus vreodată această întrebare?
Fiind om în toată firea chiar bărtân aş putea spune şi părintele ar vedea mereu în tine un copil neajutorat de care trebuie să poarte de grijă ?
Oare nu ai avea atunci tendinţa să te îndepărtezi puţin pe părintele bătrân tu copil bătrân?
Cred că ar trebui să nu uităm în rugăciunile noastre să cerem de la Dumnezeu să ne înţelepţească bătrâneţile pe care să le şi acceptăm şi să nu încercăm să-i tragem mereu pe cei mai tineri în timpul nostru.
Relaţia dintre copii-părinţi şi părinţi-copii este foarte complexă şi dacă nu suntem oameni religioşi este foarte greu să ne acceptăm unii pe alţii căci suntem oameni şi ca oameni greşim.

La timpul maturitatii e importanta desprinderea de parinti: "De aceea va lasa omul pe mama sa si pe tatal sau..." Nu este o desprindere de iubirea lor ci de dependenta fata de ei, parintii trebuie sa inteleaga acest lucru. Nu este bine nici cand omul matur e inca dependent de parinti si nici cand e independent, dar fara iubire fata de ei (vizite, conversatii, atentie, grija, respect etc.)
De aceea intrebam despre ce copii e vorba...

Da, si eu cred ca parintii ar trebui sa aiba intelepciunea si sa le arate copiilor dragostea pe care le-o poarta, sa se ocupe de ei, sa-i ingrijeasca, dar si sa-i educe spre independenta, incetul cu incetul. Sa nu fie deci posesivi si sa ii faca dependenti si imaturi.

Dragostea este un ca mers pe o sfoara intinsa, o acrobatie, trebuiesa nu calci nici in dreapta nici in stanga, ca sa ramai in echilmibru - si in general, nu numai dragostea de copii.

Se pare ca majoritatea bolilor si tulburarilor psihice apar din cauza unei forme denaturate de dragoste pe care le-o poarta parintii copiilor.

Nu cred ca neaparat munca femeii este de vina in problemele actuale. Cunosc cazuri de mame care au ramas acasa cu copiii si au avut un fel de dragoste dezastruos pentru ei. Posesiv, de exemplu.
Uneori e mai bine pentru copil sa stie ca mama lui mai are si alte lucruri importante in viata in afara lui. Mai ales de la o varsta incolo.
Si mai ales, cred ca nu este bine sa se neglijeze relatia dintre soti de dragul relatiei cu copilul. Sa nu uite parintii ca sunt si un cuplu, nu numai parinti. Asta se va rasfrange in bine si asupra copiilor.