e cred ca ala care spune ca nu sufera..stii..e ca maseaua amortita de durere..cica e ok :))

Fani, omul de care spui tu..eu cred ca sufera si el..dupa Dumnezeu. desigur este un alt nivel al suferintei, mult mai inalt. cred ca e minunat sa plangi pentru intreaga creatie. :)

Ma bucur. Este chiar numai o idee. Si pe mine ma framanta aceasta problema. De ce ne trimite Dumnezeu unele suferinte - sau de ce lasa sa ni se intample.
In viata mea, cred ca intrevad un raspuns, dar nu intotdeauna e usor de acceptat.

Da, cred ca acel om, daca este intr-adevar 'euharistic', sufera pentru altii, din dragoste pentru ei ii sangereaza inima.
Deci, tot o suferinta, dar alta.
Poate suferinta e necesara pentru ca traim intr-o lume cazuta. Asa cum ca sa te vindeci d e boala trebuie sa iei medicamente rele la gust, sa faci tratamente greu de suportat, sau ca sa te dezveti de un drog trebuie sa suferi mai intai.

Tot eu, inca o idee: unele feluri de suferinte iti ocupa fortele sufletului, si te fac sa evoluezi. Simti ca ai un tel, pentru ca ai acea cruce de purtat. Uneori ti se pare prea grea, dar in restul timpului esti constient de ce bine iti face.
Ca si cum ai face un antrenament pentru un sport si ti-ar fi greu, ai transpira de mama focului, dar ai sti ca faci asta pentru a fi performant. De altfel imaginea vine de la sf. Pavel, numai ca el vorbea de asceza. Sa zicem ca suferinta, asa cum vine ea in viata noastra, nu cautata, este un fel de asceza, daca este traita ca o trambulina.

Suferinta e necesara ca sa ni se inmoaie inima. Ca sa devenim milosi cu cei din jur. Pana nu suferi tu, nu-i poti intelege cu adevarat pe cei care sufera. Si atunci nu-i poti mangaia, nu-i poti imbratisa ci ramai impasibil, impietrit.
Dar trebuie sa completez ca, pe masura ce devii mai milos, mai bun, mai bland, in inima ta coboara pacea. Coboara Hristos in inima ta si iti umple sufletul de pace. Si ai o stare de fericire de care nu ai vrea sa te mai desparti. Iti inunda tot sufletul.
Insa, la primul pacat, pacea, linistea, starea aceea de fericire dispare. Apoi lupti cu pacatele sa mai ajungi din nou la acea stare si iarasi capeti o ciocolatica duhovniceasca (asa ii spunea Cuviosul Paisie Aghioritul) de la Hristos. Te bucuri de ea mai mult acum ca esti mai otelit in lupta cu pacatele. Daca reusesti s-o pastrezi pana la moarte atunci ai ajuns sfant. Dar daca nu, atunci vei cade iar si iar te vei ridica si tot asa. Lupta si iar lupta.
Exista si persoane care nu au suferit fizic (adica din boli) decat cateva zile inainte de moarte. Si s-au mantuit. Dar acestia si-au chinuit chiar ei trupul. Prin post si rugaciune si sute de metanii si lipsa de somn etc. Aveau o vointa pe care noi n-o avem. Lor la ce sa le mai trimita Dumnezeu boala? Ce sa corecteze boala la ei? Noua ne trimite boala pentru a ne aduce pe linia de plutire in ce priveste viata, trairea noastra, ca suntem prea plini de pacate. Ca si lenevia e un pacat. Si inca unul mare! Si viclenia si mania si mai ales mandria! Iar noi nici nu vedem pacatele astea. Ne gandim ca nu facem desfranare sau adulter sau avorturi si suntem mai buni decat ala din ziar care si-a ucis fratele sau cine stie ce crima a facut. Dar asta nu certifica faptul ca suntem mantuiti. Ci faptul ca am inceput pocainta. Suntem pe drumul cel bun. Dar suntem abia la poalele muntelui. Tocmai in varf e mantuirea!
Suferinta e ca o scurtatura catre mantuire:))
Dar Dumnezeu ii da fiecaruia dupa cat poate duce. Si daca repede ne corectam, repede ne-o si ia din carca.
Ascultati aici despre o scurtatura: http://www.ortodoxism.ro/Predici.shtml
cautati tocmai in josul paginii la Parintele Sofian:
Maica Domnului, grabnic folositoare (partea-1)
Maica Domnului, grabnic folositoare (partea-2)
Maica Domnului, grabnic folositoare (partea-3)

E o tampenie sa spui ca trebuie sa suferi ca sa obtii mantuirea. Mantuirea nu se obtine prin suferinta. Ci prin bucurie. Si cand spun bucurie - ma refer nu numai la bucuria sufletului si trupului tau - care poate fi obtinuta prin diferite mijloace - fie o casa frumoasa, o masina frumoasa, o viata sanatoasa, fericire si implinire alaturi de cei dragi... nu ma refer numai la asta... ci si la bucuria pe care prin orice fapta si gest o poti aduce celor din jurul tau. Iar la final, cand punem punct misiunii pe care o avem pe acest pamant... ne vom judeca singuri. Noi ne judecam... nu ne va intampina Sf Petru la poarta Raiului... nu... ne judecam singuri. Si vom merge acolo unde credem ca meritam sa mergem, la fel ca in viata pe care Dumnezeu ne-a dat-o s-o traim, in trupul creat dupa chipul si asemanarea Sa! Mergem ori acolo unde ne dorim sa ajungem - ori acolo unde ne e frica... Iar cand dorinta de Rai este mai mare ca frica de iad... primim mantuirea!

Suferinta=Mantuire?
 

Pornind de la afirmatia aceasta, putem extinde: tot ce ni se intampla poate fi ''in aparenta'', depinde de care parte a oglinzii (sufletului) te situezi. Probabil ca sunteti foarte tanara, sau sceptica in cautarea lui Dumnezeu, totusi.Viata inca nu v-a dezvaluit pragurile, de destin, pe care le aveti de trecut. Numai prin suferinta proprie, simtita, gandita si traita, obtineti raspunsuri. Personal, nu doresc nimanui sa sufere, dar anii cand se inmultesc,si privesti inapoi, se poate obtine o imagine a suferintei/fericirii. Ambele sunt stari de spirit, numai un om cu spirit(energia primordiala, sau Duh Sfant), are perceptia suferintei/fericirii. Izvorul acestor doua stari de spirit se afla inauntrul nostru, o constiinta de tip superior a propriului EU reveleaza fiintei respective toate preceptele de care are nevoie, pentru a se coordona.

Daca Dumnezeu-Fiul S-a intrupat si a cunoscut suferinta in timpul sederii Sale in trup pe pamant, atunci aceasta este calea celor care vor sa-I urmeze exemplul: Crucea. Iar crucea fiecaruia presupune inevitabil suferinta ca urmare a pacatelor proprii.

Ce inseamna printre altele asemanarea cu Hristos, Creatorul nostru? Inseamna si asemanarea cu starea de Jertfa in care El era, este si va fi pentru totdeauna. Este acceptarea ideii ca Jertfa este principiul fundamental dupa care Fiul a gandit lumea, adica Cerul si Pamantul deopotriva. Cine nu intelege acest adevar nu va putea sa ramana crestin, parerea mea. Eu cred ca acesta a fost motivul mandriei luciferice: acel heruvim a considerat ca este irational sa ramana in spiritul smereniei, al sacrificiului fiecaruia pentru fiecare, i s-a parut absurda ideea jertfei benevole ca temelie a existentei si a negat-o si o neaga in continuare si ne convinge si pe noi ca este absurda...

Deci suferinta este necesara, fie ca este de natura fizica, fie ca e spirituala. Pentru ca altfel nu vom putea sa ne asemanam cu Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu.

Natura si echilibrul
 

Suferinta! Probabil niciodata nu vom intelege exact de ce vine si de ce aceeasi situatie poate trece pentru cineva aproape neobservata, iar pentru altcineva greu de suportat… De cele mai multe ori se pare ca noi insine suntem vinovati de suferintele care ne coplesesc, iar asta in primul rand datorita greselilor pe care le facem si pentru care trebuie sa platim – conform echilibrului in natura. Alteori pentru lipsa de incredere, pentru indoiala ca prin umilinta, Dumnezeu ne fereste si nimic rau nu ne poate atinge. Si totusi, asa este : " De cine ma voi teme, Doamne, cand esti cu mine ? " Cu cat ne indepartam de credinta, cu atat suferintele se inmultesc. Asta in cazul bun ! Daca nu cunoastem suferinta, e vai-si-amar de sufletul nostru sau de cei ce vor urma dupa noi si care vor trebui sa plateasca, conform aceluiasi echilibru din Natura! Nimic pe lumea asta nu va ramane neplatit si fiecare vorba, fiecare gand, fiecare fapta isi va gasi talantul valorii sale
Candva, demult, am ajuns la concluzia ca suntem recunoscatori parintilor si strabunilor nostri pentru viata frumoasa pe care-o avem si suntem datori prin deciziile pe care le luam in fiecare zi sa lasam perspectiva unor destine linistite pentru cei care vor urma dupa noi, fara sa ne gandim daca cineva va aprecia asta vreodata sau nu!