În prealabil postat de crazylove (Post 197042)

... vazand pe altul cat de imposibil ii este sa ierte atunci ma intreb: oare nu sunt eu prea naiva.

În prealabil postat de crazylove (Post 197042)

Da, fiecare cum gandeste.

Totusi, eu cred ca daca omul tine minte raul atunci inseamna ca nu a iertat. Daca ierti si nu uiti (ca daca greseste iarasi atunci iti vine in minte tot raul pe care ti l-a facut, asta e un proces psihic normal) in general, in legatura cu acea situatie atunci inseamna ca nu ai iertat.

Fariseii gandeau astfel pentru ca erau rai. Ca dovada de viclenia lor, ei l-au omorat pe Iisus.
De aceea daca gandesti ca un fariseu atunci inseamna ca nu mai esti crestin adevarat. Dumnezeu cunoaste inima fiecaruia. Totusi, vazandu-i pe altii cat de rai la suflet sunt si efectiv nu cunosc iertarea si cei care obisnuiesc sa ierte, sa nu tina minte raul, parca se smintesc si ei.

Sper exemplu, eu niciodata nu am tinut pica cuiva si nici nu cred sa fi urat pe cineva, totusi, vazand pe altul cat de imposibil ii este sa ierte atunci ma intreb: oare nu sunt eu prea naiva. De fapt, e bine sa ierti imediat dar sa faci si pe suparatul putintel asta ca invatatura de minte pentru ca celalalt sa vada ca ti-a facut foarte mult rau. Dar daca tot suparat ramai, atunci inseamna ca ceva nu e ok cu sufletul tau, inseamna ca sufletul sufera de bolile de care poate suferi un suflet ca rautatea, ura, invidia, etc., etc. si asta nu e bine.

Ii multumesc Lui Dumnezeu ca m-a facut sa intalnesc oameni cu suflete de copii. Ma mir foarte mult cand ii vad pe unii cum se otravesc in fiecare zi cu ura si ii improasca si pe altii. Cand ii vad cum se comporta, incep sa cred ca eu sunt de vina, ca efectiv sunt prea naiva, ca eu cred ca toate lumea poate sa ierte instant, ca nimeni nu tine minte raul. Poate pentru ca eu am avut astfel de exemple in viata: sa-l jignesti pe un om si sa nu fie a doua zi suparat pe tine, e ceva rar intalnit. Acum ma bucur ca pot sa pretuiesc cu adevarat un astfel de om care nu tine minte raul (asta dupa ce i-am vazut pe unii, inaintati duhovniceste cum se cred, ca efectiv sunt inferiori sufleteste unei astfel de fiinte simple dar care nu tine minte raul). Pana acum, nu as fi apreciat atat de mult acest lucru.

Cu atat mai mult, sper ca Dumnezeu sa-i mantuiasca pe cei cu astfel de suflete de copii caci unii, poate ca din prea mult ego si invatatura fariseica complicata, nu ating acel nivel cel mai simplu si elementar - intocmai ca un copil nevinovat.

Astfel de exemple am avut eu care m-au si educat asa cum trebuia si m-au facut cel mai mult sa-mi pastrez sanatatea sufleteasca, acel sa nu tin minte raul, sa nu pot pica.

Dar va spun sincer: cu cat te invarti mai mult intr-un mediu academic cu mari si vestiti invatati cu atat iti dai seama de un lucru: poate ca din prea multa stiinta teologica acesti oameni au uitat un lucru simplu: sa fie copii la suflet, la rautate. Un sistem care daca nu esti atent te face sa devii exact ca cei pe care ei ii condamna atata: fariseu.

În prealabil postat de crazylove (Post 197017)

De ce trebuie sa ierte omul?


De foarte multe ori apar in viata noastra aceste "de ce-uri". Imi amintesc de cuvintele cuiva, de mai demult: "Veti vedea cat de greu este in viata, sa-ti dai seama unde ai gresit?" Si totusi, celui care se ghideaza dupa legile divine nu-i este deloc greu sa inteleaga "de ce?"

De obicei, nu am facut ceva fara sa inteleg de ce fac acel lucru. Este important sa stii ce faci si de ce faci totul, de ce si pentru ce traiesti, de ce si pentru ce lupti.

Si totusi, de ce trebuie omul sa ierte? Poate foarte bine sa nu ierte, nu este obligatoriu nici sa ierti, nici sa incerci sa devii mai bun, sa-ti depasesti conditia, sa devii un supraom in sensul vietii sfintilor martiri. De ce oare tine Dumnezeu atat de mult la iertare? In primul rand, pentru ca El este atat de a toate iertator incat un servitor al Sau care nu poate in sufletul sau sa ierte, este nedemn de Dumnezeu, de iertarea Sa. Mai apoi, ma gandesc mereu la cuvintele unui bun amic (pagan, culmea!) care imi spunea: "Pentru mine, cel mai important lucru in viata este dragostea Lui Dumnezeu. Daca am dragostea Lui, le am pe toate". Cred ca este ceva dincolo de conditia umana efemera sa gandesti astfel.

Cred ca fiinta umana trebuie sa ierte, sa devina fiinta iertatoare pana si a celor mai grave greseli ale aproapelui pentru ca daca nu ar ierta, s-ar face dusman al Lui Dumnezeu, L-ar ofensa in mod direct. Pe de alta parte, aceasta neiertare produce o intrerupere in continuitatea si unitatea creatiei divine, un fel de scurt circuit energetic. Este incredibil ce sentiment monstruos este ura in sufletul unui om. Acest sentiment poate sa aiba intensitatea unei arme de distrugere. In primul rand, de autodistrugere pentru ca pentru cineva care nu este obisnuit cu acest sentiment, el este ceva nou, inedit, ceva care este total strain de sufletul sau. Ori in momentul in care simti asa ceva, este groaznic, simti cum efectiv acest sentiment te imbolnaveste, iti cuprinde tot sufletul si cel mai grav: simti cum devii din ce in ce mai vulnerabil atacurilor malefice. Este ingrozitor sa urasti, nimic nu poate fi mai teribil. O incarcare energetica atat de negativa incat simti ca poti sa explodezi.

Asadar, ura fata de aproapele nostru este o intrerupere a relatiei noastre cu Dumnezeu. Ura in sine este un pacat groaznic. Mai apoi, imi aduc aminte mereu de cartea Kathrinei Baxter "O revelatie divina despre iad", vorbind acolo de o femeie care se afla in iad cu toate ca toata viata ei fusese o crestina desavarsita, care ducea o viata lipsita de pacat, evlavioasa. Si totusi, ea se afla in iad pentru un singur pacat: acela ca efectiv nu putuse sa-si ierte sotul atunci cand aflase ca acesta o inselase cu o alta femeie. Cu toate ca acesta isi ceruse iertarein fata ei, ea nu a putut niciodata sa-l ierte, fapt care i-a adus pierderea sufletului ei. Groaznic!

Mai cred ca intelepciunea divina este covarsitoare, in comparatie cu cea profana. De foarte multe ori, Dumnezeu este, de fapt, un pedagog in relatie cu servitorii sai. Si aici iarasi apare un de ce: de ce ii lasa Dumnezeu sa cada in pacat pe cei care totusi, sunt robii Sai? Cred ca este mare lucru ca Dumnzeu nici macar sa nu te duca in ispita darmite sa te mai si lase. Cred ca din cauza unui orgoliu nemasurat. Dar iertand, poate ca obtinem astfel si iertarea Lui Dumnezeu fata de noi. Si ce lucru poate sa fie mai important pe lume decat sa obtii iertarea si dragostea Lui Dumnezeu?

În prealabil postat de AndruscaCIM (Post 197100)

Pai fiecare cum gandeste, si probabil ca bine gandesc si procedeaza si cei care stiu sa procedeze in asa fel incat cei care gresesc sa isi dea seama de acest lucru. :3:

Daca cineva greseste, trebuie sa simta ca a gresit si sa isi ceara scuze...altfel inseamna ca este incurajat, si cel care iarta nu prea stie de fapt nici cum sa indrepte pe cel de alaturi...asta e parerea mea.

Eu nu analizez prea mult lucrurile, in momentul in care ceva ma deranjeaza...ma exprim in asa fel incat persoana vizata sa se sesizeze, dar nu exista iertare fara a-mi exprima parerea despre ce ma deranjeaza si foarte explicit ca a 2 a oara se schimba foaia!:16:

Daca eu nu sunt obisnuita cu persoane care se exprima intr-o maniera deranjanta, care sunt incisive, rautacioase, criticiste, ironice sau incorecte, atunci cand se intampla sa interactionez cu ele...fac in asa fel incat sa constientizeze ca sunt cam pe aratura si ar cam fi timpul sa se corecteze. :3:

În prealabil postat de maria-luisa (Post 197124)

da, dar asta in caz ca tu esti tot timpul obiectiva si analizezi perfect corect lucrurile mereu. dar se intampla uneori sa te simti lezat si din orgoliul tau si sa vrei sa corectezi pe celalalt, crezand ca el a gresit. de aia-i bine sa ierti, ca nimeni nu-i perfect si asa cum tu poate vezi ca celalalt a gresit, si celalalt poate vedea la fel ca tu ai gresit cu ceva si se duce mai departe o cearta care nu ar trebui decat discutata amiabil si cu ingaduinta si iertare, unde-i cazul.

În prealabil postat de crazylove (Post 197017)

De ce trebuie sa ierte omul?


De foarte multe ori apar in viata noastra aceste "de ce-uri". Imi amintesc de cuvintele cuiva, de mai demult: "Veti vedea cat de greu este in viata, sa-ti dai seama unde ai gresit?" Si totusi, celui care se ghideaza dupa legile divine nu-i este deloc greu sa inteleaga "de ce?"

De obicei, nu am facut ceva fara sa inteleg de ce fac acel lucru. Este important sa stii ce faci si de ce faci totul, de ce si pentru ce traiesti, de ce si pentru ce lupti.

Si totusi, de ce trebuie omul sa ierte? Poate foarte bine sa nu ierte, nu este obligatoriu nici sa ierti, nici sa incerci sa devii mai bun, sa-ti depasesti conditia, sa devii un supraom in sensul vietii sfintilor martiri. De ce oare tine Dumnezeu atat de mult la iertare? In primul rand, pentru ca El este atat de a toate iertator incat un servitor al Sau care nu poate in sufletul sau sa ierte, este nedemn de Dumnezeu, de iertarea Sa. Mai apoi, ma gandesc mereu la cuvintele unui bun amic (pagan, culmea!) care imi spunea: "Pentru mine, cel mai important lucru in viata este dragostea Lui Dumnezeu. Daca am dragostea Lui, le am pe toate". Cred ca este ceva dincolo de conditia umana efemera sa gandesti astfel.

Cred ca fiinta umana trebuie sa ierte, sa devina fiinta iertatoare pana si a celor mai grave greseli ale aproapelui pentru ca daca nu ar ierta, s-ar face dusman al Lui Dumnezeu, L-ar ofensa in mod direct. Pe de alta parte, aceasta neiertare produce o intrerupere in continuitatea si unitatea creatiei divine, un fel de scurt circuit energetic. Este incredibil ce sentiment monstruos este ura in sufletul unui om. Acest sentiment poate sa aiba intensitatea unei arme de distrugere. In primul rand, de autodistrugere pentru ca pentru cineva care nu este obisnuit cu acest sentiment, el este ceva nou, inedit, ceva care este total strain de sufletul sau. Ori in momentul in care simti asa ceva, este groaznic, simti cum efectiv acest sentiment te imbolnaveste, iti cuprinde tot sufletul si cel mai grav: simti cum devii din ce in ce mai vulnerabil atacurilor malefice. Este ingrozitor sa urasti, nimic nu poate fi mai teribil. O incarcare energetica atat de negativa incat simti ca poti sa explodezi.

Asadar, ura fata de aproapele nostru este o intrerupere a relatiei noastre cu Dumnezeu. Ura in sine este un pacat groaznic. Mai apoi, imi aduc aminte mereu de cartea Kathrinei Baxter "O revelatie divina despre iad", vorbind acolo de o femeie care se afla in iad cu toate ca toata viata ei fusese o crestina desavarsita, care ducea o viata lipsita de pacat, evlavioasa. Si totusi, ea se afla in iad pentru un singur pacat: acela ca efectiv nu putuse sa-si ierte sotul atunci cand aflase ca acesta o inselase cu o alta femeie. Cu toate ca acesta isi ceruse iertarein fata ei, ea nu a putut niciodata sa-l ierte, fapt care i-a adus pierderea sufletului ei. Groaznic!

Mai cred ca intelepciunea divina este covarsitoare, in comparatie cu cea profana. De foarte multe ori, Dumnezeu este, de fapt, un pedagog in relatie cu servitorii sai. Si aici iarasi apare un de ce: de ce ii lasa Dumnezeu sa cada in pacat pe cei care totusi, sunt robii Sai? Cred ca este mare lucru ca Dumnzeu nici macar sa nu te duca in ispita darmite sa te mai si lase. Cred ca din cauza unui orgoliu nemasurat. Dar iertand, poate ca obtinem astfel si iertarea Lui Dumnezeu fata de noi. Si ce lucru poate sa fie mai important pe lume decat sa obtii iertarea si dragostea Lui Dumnezeu?