Din Viața sfântului Anton scrisă de sfântul Atanaziu, episcop

(Cap. 2,4: PG 26,842-846)

Vocația sfântului Anton

După moartea părinţilor, lăsat singur împreună cu sora sa încă foarte mică, Anton, la vârsta de optsprezece sau douăzeci de ani, a luat grija casei şi a surorii. Încă nu trecuseră şase luni de la moartea părinţilor, când într-o zi mergând după obiceiul său la celebrarea euharistică, reflecta asupra motivului care i-a determinat pe apostoli să-l urmeze pe Mântuitorul, după ce au părăsit toate. Îşi amintea de acei oameni, despre care se vorbeşte în Faptele Apostolilor, care, după ce şi-au vândut bunurile, au adus la picioarele apostolilor ceea ce au primit pentru ca să fie împărţit săracilor. De asemenea, se gândea la câte şi ce fel de bunuri sperau ei să obţină în cer. Meditând asupra acestor lucruri, el a intrat în biserică tocmai când se citea evanghelia şi a auzit că Domnul i-a spus acelui bogat: Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde tot ce ai, împarte săracilor şi vei avea comoară în cer apoi vino şi urmează-mă (Mt 19,21).
Atunci Anton, ca şi cum relatarea vieţii sfinţilor i-a fost prezentată de Providenţă şi că acele cuvinte au fost citite chiar pentru el, a ieşit imediat din biserică, a dăruit locuitorilor satului proprietăţile pe care le moştenise de la familia sa – avea trei sute de proprietăţi foarte fertile şi frumoase – pentru ca să nu fie motiv de preocupare pentru el şi pentru sora sa. A vândut şi bunurile mobile şi a împărţit săracilor marea sumă de bani primiţi, lăsând numai o mică parte pentru sora sa.
Participând altă dată la adunarea liturgică, a auzit cuvintele pe care le spune Domnul în evanghelie: Nu vă faceţi griji pentru ziua de mâine. Neputând să reziste prea mult, a ieşit din nou și a dat şi ceea ce îi mai rămăsese. A încredinţat-o pe sora sa fecioarelor consacrate lui Dumnezeu şi el însuşi s-a dedicat vieţii ascetice în vecinătatea casei sale şi a început să ducă o viaţă aspră cu tărie, fără a permite nimic sieşi.
Lucra cu mâinile sale: dealtfel, auzise cuvintele: Cine nu vrea să muncească nici să nu mănânce. Cu o parte din banii câştigaţi îşi cumpăra pâine, iar restul îl dădea săracilor.
Petrecea mult timp în rugăciune, deoarece învăţase că trebuie să se retragă şi să se roage fără încetare. Era atât de atent la lectură încât nu-i scăpa nimic din ceea ce era scris, dar păstra toate în suflet aşa încât a ajuns ca memoria să înlocuiască cărţile. Toţii locuitorii satului şi oamenii drepţi, de a căror bunătate se folosea, văzând un atare om îl numeau prieten al lui Dumnezeu, iar unii îl iubeau ca pe un fiu, alţii ca pe un frate.

Un exemplu practic de discernământ
 

Una dintre cele mai cunoscute apoftegme sau povestiri din Pateric despre avva Antonie cel Mare este cea care relatează întâlnirea dintre bătrân şi un “vânător de sălbăticiuni”. Acesta din urmă îl surprinde pe avva glumind cu ucenicii săi. Ascetul simte nevoia să îşi explice atitudinea. O face într-un mod practic. Îi cere vânătorului să pună o săgeată în arc şi să întindă. Insistă până când vânătorul îi spune: “Dacă întind peste măsură, plesneşte arcul!” Răspunsul pustnicului este simplu şi clar: “Tot aşa se întâmplă şi cu lucrul lui Dumnezeu. Dacă ne întindem cu fraţii peste măsură, îndată se rup. Trebuie ca, din când în când, să mai lăsăm de la noi”.

Îl vedem în această istorisire pe avva Antonie că nu ţine strict o linie morală şi ascetică searbădă şi “inumană”. Dimpotrivă. Dacă în alt loc Antonie îi spune avvei Pamvo să nu se încreadă în dreptatea proprie, mutând astfel accentul de pe fapte pe har, de această dată îl vedem îndemnând prin exemplul propriu spre echilibru. Ba mai mult, îl vedem cum se abţine de la a pune pe umerii ucenicilor o povară ascetică prea grea, pe care aceştia ar risca să nu o poată duce şi ar putea cădea zdrobiţi sub povara ei.

Când citim asemenea apoftegme trebuie să ne raportăm, constant, la lumea în care ele s-au născut. O lume care nu doar că nu dispunea de confortul de azi, ci, mai important, o lume care nu era dependentă de confort în măsura în care suntem noi. Un alt duh străbătea lumea. Asceza era căutată şi preţuită. În acelaşi timp, condiţiile de viaţă, mult mai grele, favorizau o asceză implicită.

În cazul lecturii contemporane a Patericului, dificultatea constă în aplicarea învăţăturilor monahilor din secolul IV la duhul vremii noastre. Unde pogorământ şi unde exigenţă? O asemenea reinterpretare ori lectură e imposibilă fără povăţuirea Duhului Sfânt. În afara Lui sunt doar aproximări.

Avva Antonie era un om cu totul echilibrat. O dovedesc multe din istorisirile care ni s-au păstrat despre el. Echilibrul pe care îl practica era născut dintr-o raportare adecvată la ceea ce ar fi putut fi extrem. Asta înseamnă că la nivel duhovnicesc echilibrul nu este niciodată media aritmetică a extremelor. A avea discernământ nu înseamnă a fi echidistant. În povestirea despre întâlnirea avvei Antonie cu vânătorul de sălbăticiuni, felul în care procedează ascetul este unul echilibrat, dar asta nu înseamnă că se găseşte la egală distanţă între nevoinţă mortificatoare şi delăsarea totală. Mai mult decât atât, echilibrul duhovnicesc nu este o valoare obiectivă, ci personală, una care poate fi identificată abia în relaţie. De aici importanţa acordată în Pateric legăturii ucenicului cu bătrânul său şi tot de aici paleta viziunilor care, deşi uneori radical diferite, sunt totuşi foarte adesea echilibrate, întrucât s-au născut sub înrâurirea Sfântului Duh şi s-au adresat unor persoane reale, nu au încercat gestionarea unor situaţii ipotetice. (Articol publicat în Ziarul Lumina)