Omul cu nume crestinesc, omul care poarta in fruntea lui numele lui Hristos, cand ajunge la necaz injura de Dumnezeu, de Hristos, de Precistanie, de Precista, de Cruce in loc de a cere ajutorul lui Dumnezeu si a se folosi de cele sfinte si dumnezeiesti.
''Cheama-ma pe mine in ziua necazului tau - zice Domnul - ca Eu te voi asculta si tu ma vei proslavi'' (Ps.49, 16-28, comp.Iov.22,27;20,12;106,6,13,19,28;Zah. 13,9;Ps.21;Mt.8,23-27;14,22-23;)
Diavolul atunci, impotrivindu-se omului necajit : ''Nu chema pe Dumnezeu, ci cheama-ma pe mine ca eu te ajut mai bine si mai degraba''.
Crestinul intelept, luminat cu Dumnezeiescul Dar al Duhului Sfant, atunci, in necazul lui isi intoarce fata sa catre Dumnezeu, Creatorul si Purtatorul de grija al sau, I se roaga in Duh si in adevar asa cum ii este voia si ii place lui Dumnezeu (Ioan 4,23-24; comp.Filip. 3,8; Ioan 1,17;2 Cor.3,17).
Crestinul lovit si jefuit de talharii iadului, despuiat si pustiit de stralucitele sfintenii dobandite la Sf.Botez, la ungerea cu Sf.Mir si impartasirea cu Dumnezeiescul Trup si Sange al Domnului nostru Iisus Hristos, insa se lasa amagit de sarpele satana, il asculta si i se tocmeste lui ca o sluga a iadului, la necaz se impotriveste chemarii Dumnezeiesti si incepe a injura numele lui Dumnezeu prabusindu-se trepat, treptat, cu fiecare injuratura scarboasa si nelegiuita, tot mai mult in iad, de viu.

Injuratorii de cele sfinte, in necazul lor se despart de Dumnezeu, vistieria a tot binele si asculta pe diavol, care a tras si trage sumedenii de suflete in pierzarea vremelnica si vesnica. Si in orbirea lor, prabusindu-se astfel, zic ca ''injuraturile ii ajuta la necaz'', ca ''prin injuraturi isi mai descarca necazurile, ca se mai racoresc...''. Dupa parerea lor orbita, se descarca de necaz, dar vai si amar de sufletele lor, ca se incarca cu groaznice pacate grele si infricosate, care ii urmaresc pas cu pas, zi dupa zi, saptamana dupa saptamana, luna dupa luna, an dupa an si unde ii ajunge, ii loveste, ii tulbura groaznic, ii umple de durei groaznice, de primejdii si de cumplita deznadejde, pana ii prabuseste in mormant si in iad, ca pe multi alti nelegiuiti asemenea lor.
Nu asa au facut crestinii cei buni din vremurile apostolice, patristice si din toate vremurile. Ei, ca si Sfintii Apostoli, au cerut in multe necazuri ajutorul lui Dumnezeu si au fost scapati, de Dansul.
Astazi ti se rupe inima de durere, cand vezi adunati crestinii pe langa vreun car impotmolit, ori rasturnat, ori la vreo neintelegere si cand ii auzi facand slujba diavolului prin scarboasele injuraturi de cele sfinte, de cele dumnezeiesti. Iti face impresia ca ai in fata o adunare de pagani care se inchinau idolilor si dracilor, care faceau diferite naluciri inaintea lor.
Nefericiti oameni, orbiti de satana. Ei cred in orbirea lor, ca prin injuraturi scarnave se scoate carul, ori se impaciuesc neintelegerile dintre ei. Aceasta e o inselaciune a diavolului. Pe urma acestui ajutor, pe care li se pare ca-l castiga de pe urma scarboaselor injuraturi infernale, nu le vine lor decat nesiguranta, necaz, intuneric, nevoi grele si primejdii cumplite, urmate de pierzare vremelnica si vesnica. Acest adevar ni-l arata limpede Sfanta Scriptura, zicand :'' Vor rataci pe pamant flamanzi si cumplit apasati. In vremea foametei isi vor arata coltii si vor huli pe boieri, pe parinti, pe imparatul si pe Dumnezeul lor. Apoi, fie ca vor ridica ohii in sus, fie ca se vor uita spre pamant, iata vor vedea numai necaz, imbulzeala, scarba, nevoi si intuneric. Se vor vedea izgoniti in intuneric si bezna (Is.8,21-25; comp.Apc.16,11, Is 5-30;9,1).

''Despre pacatul injuraturilor'' - Protosinghel Nicodim Mandita - Ed. AGAPIS, 2003.

Injuram deoarece nu ne-am facut in chip deplin mintea si inima locasuri ale Duhului Sfant. Pana nu le vom curati pe acestea de orice gand sau sentiment, ce ne poarta spre pacat, pe buzele noastre inca se vor afla laolalta binecuvantarea si blestemul.

Injuraturile romanesti sunt foarte urate, printre cele mai urate chiar...

E interesant insa de remarcat ca unele dintre ele au structura unor blesteme arhaice, de certa sorginte pre-crestina. Ma refer aici indeosebi la cele cu "morti", cu astre si corpuri ceresti, cu "dumnezei' (intotdeauna la plural !), si altele. Altele, defapt cele mai multe se refera la sexualitate, un subiect supus de-a lungul vremurilor la tabuare.

Injuraturile sunt fara doar si poate blesteme, atat prin structura cat si prin continut. Blestemul, prin caracterul sau implicit negativ, a fost supus tabuarii din cele mai vechi timpuri - pe vremuri, cea mai urata injuratura pe care o puteai auzi era "sa il/o ieie Han Tatar", care e o gluma fata de ce se aude azi pe la stadioane.

Din pacate insa, in societatea actuala lumea s-a desprins de acel univers traditional, in care cuvantul rostit era inzestrat cu foarte mare putere. De aceea, oamenii injura foarte mult. Mai e , desigur, si lipsa educatiei, si influentele de la alte popoare (in general tigani) care injura de foarte multe ori gratuit, doar pentru a epata.

De foarte multe ori omul injura potrivit unui automatism, sunt oameni care au un anumit gen de injuraturi. Consider in cazul acesta ca injuratul este chiar o patima, pentru ca partea rationala din noi-mintea este robita de partea irationala mania.

Esti sigur ca minia este irationala? Din cite inteleg eu, minia este o emotie negativa care tine de un automatism insa care rabufneste pe cit se poate de rational si coerent:). Mai ales daca ceri detalii...ele ti se furnizeaza PE LOC cu virf si indesat! :)))

Sfantul Ioan Damaschin spune ca in om intalnim o parte irationala - mania si pofta si o parte rationala- mintea. Omul duhovnicesc reuseste sa stapaneasca mania si pofta prin partea rationala.

Sa ne amuzam putin: stiati ca omul suporta mult mai bine durerea daca injura decat daca ar tacea chitic? S-a facut un experiment: 2 barbati au fost pusi sa introduca mana in apa foarte rece. Cel care nu avea voie sa injure a rezistat f putin, in schimb cel care putea sa injure a tinut mult mai mult mana decat celalalt.:)) Bineinteles, asta am spus-o ca sa mai improspatez atmosfera cu putin haz, dar nu inseamna ca indemn la injuraturi:P

Degeaba: până ce omul nu se trasnformă înăuntrul lui, golindu-se de cele ale lui ca să îl lase să crească pe Cristos în inima lui, nu se va îndrepta. Eu însumi înjuram ca un birjar şi nu am renunţat la acest obicei decât când am realizat că înjurătura este păcat, iar înjurătura de cele sfinte este păcatul grav al sacrilegiului şi luării lui Dumnezeu în deşert, încât printr-o singură înjurătură de acest fel poţi să-ţi pierzi starea de graţie, fără de care mântuirea nu este cu putinţă.
Chiar şi a înjura folosind numele diavolului este imprudenţă spirituală şi nu mai sufăr să aud invocat numele lui.
S-a ajuns şi aici să avem o cultură şi un cult al răului. Avem o cultură şi un cult a înjurăturii, cam tot aşa cum avem o cultură şi un cult al beţivănelii sau curviei. "Mamă, ce mişto înjură ăsta!" Aud des că este lăudată imaginaţia şi forţa evocatoare a înjurăturii. Nu îmi amintesc să fi auzit "Mamă, ce mişto se roagă ăsta!". Înjurătura a ajuns valorizată social, încât un bărbat adevărat nu trebuie numai să bea zdravăn şi să "posede" un număr cât mai mare de fete şi femei, dar mai trebuie să şi înjure gros, buruienos şi apăsat. Răul a ajuns apreciat, lăudat, valorizat. Spurcatul la gură ne e simpatic, aşa cum beţivanul care nu se mai ţine pe picioare ne e simpatic, glumim cu el şi glumim de el.

Poate că o să vi se pară hilar, dar e o legătură între faptul că nu mai sufăr înjurătura şi acela că îmi doresc mult un guvernământ monarhic. Cred eu că unul din avantajele monarhiei este oferirea unui model de comportament, a unui stil. Cu politicieni precum matelotul sau fotbalistul, greu ne vom despărţi de înjurături, fiindcă astea ne sunt modelele.

Injuratul spune mult despre pornirile noastre launtrice caci gura rosteste cele ale mintii si ale inimii. De aceea nu e de dorit ca altcineva sa ne cunoasca, sau noi sa cunoastem pe ceilalti dupa injuraturi. Atunci cand injuram, nu scoatem la iveala decat necuratia din noi.

Ne inselam, crezand ca ne putem folosi de injuraturi ca de niste arme prin care sa-i ranim pe ceilalti. De fiecare data cand injuram, cuvantul devenit sabie pe propriile buze, ne raneste mai intai pe noi. E o dovada a faptului ca inca nu am invatat sa manuim cu rost cuvintele...