În prealabil postat de Jane Says (Post 213623)

Si mai e un aspect.
Am avut tendinta (de mine vorbesc), in urma cu o vreme, sa astept o pace lina si o bucurie atunci si acolo de fiecare data cand aveam impresia ca indeplineam o porunca. Nu mi se intampla lucrul asta iar din ce am mai citit, astea sunt daruri care se dau dupa multi ani de "practica" si care nu cred ca mi se cuvin la varsta asta (si biologica, si duhovniceasca, adica pana si a folosi cuvantul duhovnicesc in ceea ce ma priveste mi se pare o indrazneala vecina cu blasfemia).

Mai cred si ca atunci cand incercam sa punem un inceput bun, nu sta nici michiduta degeaba. Daca atunci cand traiesc dupa cum am eu chef sunt mai "vesela", atunci cand incerc sa-mi ordonez viata ma lovesc de niste neputinte imense, ca niste ziduri interioare, de pana si un lucru simplu mi se pare greu. Daca nu fac vreo tampenie ziua si ma gandesc ca fariseul "merci Doamne ca am trecut si ziua asta", le comit in somn si inca urat de tot, si cu furia, si cu cearta, si cu desfranarea, dandu-mi astfel seama ca nici vorba sa ma fi curatit, ci poate doar le-am bagat sub pres.

Ca sa nu mai zic de ghesurile de la aghiuta: mananc de post, dar parca mai cu pofta; incerc sa mananc fara ulei, dar ma enervez in sinea mea ca sotul n-are chef de asa ceva; citesc mai mult (mi-am propus sa citesc primele trei volume din Spre Tabor in acest post, sa vedem ce iese) dar lingoresc in ceea ce priveste chestiunile concrete din casa; ar trebui sa ma port frumos si cu blandete cu aproapele, dar ma trezesc ca nu am chef de fata lui si in loc sa vad asta ca pe o lipsa de dragoste din partea mea, ma gandesc ca am chemari "mai inalte" si ca de-asta nu ma atrage tovarasia lui; am asteptat cu bucurie postul, dar mi se spune ca nu par tocmai fericita ci mai degraba trista; imi faceam planuri ca o sa ma rog mai mult dar nu ma intrebati cand am facut ultima data canonul dat de parintele asa cum mi l-a dat el si nu cu inovatiile mele.

Deci e clar ca o dau in bara dar incerc sa nu ma mai amarasc pe seama tuturor scaderilor astora. Ca sunt lucru slab stiam de mult, dar isi mai baga si agiuta coada si-mi tulbura apele. Daca sunt oameni care sa spuna ca postul ii face sa fie mai buni, sa se simta mai impacati, mai fericiti si mai subtiri cu duhul, ferice de ei :) Dar eu nu-s inca acolo, deocamdata ma gasesc intr-o balta de noroi care sper sa se limpezeasca totusi. Candva.

Si cred ca nu sunt singura care trece prin asa ceva. Sunt convinsa ca atunci cand incercam sa facem un lucru bun, vin si o mie de impunsaturi care incearca sa vlaguiasca, sa manjeasca etc lucrarea. Mai curand ma pun pe ganduri oamenii care sunt prea calmi si senini "prea devreme", ca parca totusi era vorba ca razboiul tine pana la sfarsitul vietii, nu pana in floarea varstei :) Si daca e ceva ce ma sperie mai mult decat uraciunea, dezgustul si sila care ma cuprind uneori, aia e pacea aceea satisfacuta de sine, "constiinta datoriei implinite" cu surasul pe buze, gandul ca "sunt cu acte in regula" in fata lui Dumnezeu si a semenilor.

În prealabil postat de Jane Says (Post 213623)

Si mai e un aspect.
Am avut tendinta (de mine vorbesc), in urma cu o vreme, sa astept o pace lina si o bucurie atunci si acolo de fiecare data cand aveam impresia ca indeplineam o porunca. Nu mi se intampla lucrul asta iar din ce am mai citit, astea sunt daruri care se dau dupa multi ani de "practica" si care nu cred ca mi se cuvin la varsta asta (si biologica, si duhovniceasca, adica pana si a folosi cuvantul duhovnicesc in ceea ce ma priveste mi se pare o indrazneala vecina cu blasfemia).

Mai cred si ca atunci cand incercam sa punem un inceput bun, nu sta nici michiduta degeaba. Daca atunci cand traiesc dupa cum am eu chef sunt mai "vesela", atunci cand incerc sa-mi ordonez viata ma lovesc de niste neputinte imense, ca niste ziduri interioare, de pana si un lucru simplu mi se pare greu. Daca nu fac vreo tampenie ziua si ma gandesc ca fariseul "merci Doamne ca am trecut si ziua asta", le comit in somn si inca urat de tot, si cu furia, si cu cearta, si cu desfranarea, dandu-mi astfel seama ca nici vorba sa ma fi curatit, ci poate doar le-am bagat sub pres.

Ca sa nu mai zic de ghesurile de la aghiuta: mananc de post, dar parca mai cu pofta; incerc sa mananc fara ulei, dar ma enervez in sinea mea ca sotul n-are chef de asa ceva; citesc mai mult (mi-am propus sa citesc primele trei volume din Spre Tabor in acest post, sa vedem ce iese) dar lingoresc in ceea ce priveste chestiunile concrete din casa; ar trebui sa ma port frumos si cu blandete cu aproapele, dar ma trezesc ca nu am chef de fata lui si in loc sa vad asta ca pe o lipsa de dragoste din partea mea, ma gandesc ca am chemari "mai inalte" si ca de-asta nu ma atrage tovarasia lui; am asteptat cu bucurie postul, dar mi se spune ca nu par tocmai fericita ci mai degraba trista; imi faceam planuri ca o sa ma rog mai mult dar nu ma intrebati cand am facut ultima data canonul dat de parintele asa cum mi l-a dat el si nu cu inovatiile mele.

Deci e clar ca o dau in bara dar incerc sa nu ma mai amarasc pe seama tuturor scaderilor astora. Ca sunt lucru slab stiam de mult, dar isi mai baga si agiuta coada si-mi tulbura apele. Daca sunt oameni care sa spuna ca postul ii face sa fie mai buni, sa se simta mai impacati, mai fericiti si mai subtiri cu duhul, ferice de ei :) Dar eu nu-s inca acolo, deocamdata ma gasesc intr-o balta de noroi care sper sa se limpezeasca totusi. Candva.

Si cred ca nu sunt singura care trece prin asa ceva. Sunt convinsa ca atunci cand incercam sa facem un lucru bun, vin si o mie de impunsaturi care incearca sa vlaguiasca, sa manjeasca etc lucrarea. Mai curand ma pun pe ganduri oamenii care sunt prea calmi si senini "prea devreme", ca parca totusi era vorba ca razboiul tine pana la sfarsitul vietii, nu pana in floarea varstei :) Si daca e ceva ce ma sperie mai mult decat uraciunea, dezgustul si sila care ma cuprind uneori, aia e pacea aceea satisfacuta de sine, "constiinta datoriei implinite" cu surasul pe buze, gandul ca "sunt cu acte in regula" in fata lui Dumnezeu si a semenilor.

În prealabil postat de Marius22 (Post 213691)

Ne spun Parintii duhovnicesti ca cine porneste pe calea postului, calea cea catre Dumnezeu, sa se astepte la multe ispite si piedici. Tare sunt neplacute vrasmasului diavol smerenia, pocainta, infranarea, rugaciunea si, in general, toate virtutile pe care incercam sa le dobandim prin nevointe duhovnicesti.

În prealabil postat de Jane Says (Post 213623)

Si mai e un aspect.
Am avut tendinta (de mine vorbesc), in urma cu o vreme, sa astept o pace lina si o bucurie atunci si acolo de fiecare data cand aveam impresia ca indeplineam o porunca. Nu mi se intampla lucrul asta iar din ce am mai citit, astea sunt daruri care se dau dupa multi ani de "practica" si care nu cred ca mi se cuvin la varsta asta (si biologica, si duhovniceasca, adica pana si a folosi cuvantul duhovnicesc in ceea ce ma priveste mi se pare o indrazneala vecina cu blasfemia).

Mai cred si ca atunci cand incercam sa punem un inceput bun, nu sta nici michiduta degeaba. Daca atunci cand traiesc dupa cum am eu chef sunt mai "vesela", atunci cand incerc sa-mi ordonez viata ma lovesc de niste neputinte imense, ca niste ziduri interioare, de pana si un lucru simplu mi se pare greu. Daca nu fac vreo tampenie ziua si ma gandesc ca fariseul "merci Doamne ca am trecut si ziua asta", le comit in somn si inca urat de tot, si cu furia, si cu cearta, si cu desfranarea, dandu-mi astfel seama ca nici vorba sa ma fi curatit, ci poate doar le-am bagat sub pres.

Ca sa nu mai zic de ghesurile de la aghiuta: mananc de post, dar parca mai cu pofta; incerc sa mananc fara ulei, dar ma enervez in sinea mea ca sotul n-are chef de asa ceva; citesc mai mult (mi-am propus sa citesc primele trei volume din Spre Tabor in acest post, sa vedem ce iese) dar lingoresc in ceea ce priveste chestiunile concrete din casa; ar trebui sa ma port frumos si cu blandete cu aproapele, dar ma trezesc ca nu am chef de fata lui si in loc sa vad asta ca pe o lipsa de dragoste din partea mea, ma gandesc ca am chemari "mai inalte" si ca de-asta nu ma atrage tovarasia lui; am asteptat cu bucurie postul, dar mi se spune ca nu par tocmai fericita ci mai degraba trista; imi faceam planuri ca o sa ma rog mai mult dar nu ma intrebati cand am facut ultima data canonul dat de parintele asa cum mi l-a dat el si nu cu inovatiile mele.

Deci e clar ca o dau in bara dar incerc sa nu ma mai amarasc pe seama tuturor scaderilor astora. Ca sunt lucru slab stiam de mult, dar isi mai baga si agiuta coada si-mi tulbura apele. Daca sunt oameni care sa spuna ca postul ii face sa fie mai buni, sa se simta mai impacati, mai fericiti si mai subtiri cu duhul, ferice de ei :) Dar eu nu-s inca acolo, deocamdata ma gasesc intr-o balta de noroi care sper sa se limpezeasca totusi. Candva.

Si cred ca nu sunt singura care trece prin asa ceva. Sunt convinsa ca atunci cand incercam sa facem un lucru bun, vin si o mie de impunsaturi care incearca sa vlaguiasca, sa manjeasca etc lucrarea. Mai curand ma pun pe ganduri oamenii care sunt prea calmi si senini "prea devreme", ca parca totusi era vorba ca razboiul tine pana la sfarsitul vietii, nu pana in floarea varstei :) Si daca e ceva ce ma sperie mai mult decat uraciunea, dezgustul si sila care ma cuprind uneori, aia e pacea aceea satisfacuta de sine, "constiinta datoriei implinite" cu surasul pe buze, gandul ca "sunt cu acte in regula" in fata lui Dumnezeu si a semenilor.

În prealabil postat de sophia (Post 213445)

Ma gandeam cat se zbate lumea cu postul asta, cate renuntari, intrebari, eforturi, de trup, de suflet (renunti la placerea sau nevoia trupului si a sufletului (prin alimentele care iti plac sau iti sunt necesare), sa renunti la sot/sotie.
Postul mai inseamna insa si rugaciune, lucru asupra firii proprii.
Postul are un scop. Ar trebui sa schimbe oamenii in bine.
Ar trebui ca cei care postesc asa strict si lung, sa fie si mai uni, mai blanzi, mai linsititi/calmi, cumva mai aproape de Dumnezeu.
Ar trebui ca prin toti cei care postesc, lumea sa devina mai buna. Si totusi...nu vad asta. Lumea devine mai...rea. Omenii sunt aceeasi, desi...postesc (cand vad posturile de aici de forum cat de severi sunteti multi dintre voi...).
Voi simtit un efect al postului asupra voastra? Va schimba cu ceva? Va simtiti mai aproape de Dumnezeu?
Va simtiti fericiti in suflet si calmi? Mai iubitori de oameni?

În prealabil postat de AlinB (Post 223064)

Aiurea intrebari...

Mai intai suntem intrebati daca ne simtit mai buni cu postul, deci hai sa ne laudam.

Pe urma, hai sa-i judecam pe ceilalti: de ce nu sunte mai buni, chit ca postesc? (deh, ne-am uitat si in farfuria lor, de ce n-am sti exact si ce e in inima lor?).

Si da-i cu pareri despre ce-i lipseste ceiluilalt.

Insa se vede si cine posteste, chit ca nu lasa impresia ca o fi mai bun cu postul, macar e mai constient de propria persoana, in loc sa se uite in curtea vecinului sau sa raspunde invitatiilor de genul asta..