Citat:
În prealabil postat de cojanete
(Post 233058)
Chiar daca astea sunt considerate de uni parinti pacate ,totusi se iarta .
|
Nici dansul, nici ascultarea muzicii nu sunt păcate. Păcat este ceea ce Biserica definește ca atare. Spre exemplu, Biserica mea definește petrecerile dansante în zile de post ca fiind păcate. Deci, petrecerile dansante în zile de post sunt păcate (cel puțin pentru mine), ceea ce nu înseamnă că petrecerile însele sunt păcate, după cum nu mâncarea de porc însăși este păcat, ci consumarea ei în perioade prescrise de autoritatea competentă pentru a emite prescripții în această materie. În limbaj conceptual, dansul în anumite zile sau la anumite ore și circumstanțe poate fi păcat prin încălcarea ascultării sau încălcarea prudenței, dar nu păcat intrinsec.
Pe de altă parte, anumite muzici cu texte deocheate sau cu ritmuri obsedante, ori anumite dansuri care pierd din vedere scopul dansului care este expresivitatea artistică și bucuria eliberării trupului de sub condiționarea lui fizică, ci capătă scop erotic, pot fi nu păcate, ci ispite care netezesc drumul spre păcat. Creștinul prudent va face cu ele ceea ce trebuie să facă vizavi de orice ispită: va lua distanță față de ele, așa cum ar lua distanță de orice pericol care îi amenință mai mult decât viața: viața de veci.
Problema cu care mă confrunt eu adesea este următoarea: ce trebuie făcut atunci cînd suntem cufundați într-o atmosferă "șugubăț-petrecăreață" ? Ce trebuie să spunem și să facem când auzim, de exemplu, că "nu trebuie să fim ușă de biserică", sau "nici toate ale doctorului, nici toate ale popii" ori "ce e frumos, și lui Dumnezeu îi place" ori alte lucruri de genul acesta care apar mereu la petreceri ? Eu cel puțin nu mă pot pune de-a bățul, fiindcă nici nu vreau să stric cheful oamenilor, nici să se spună că a fi creștin înseamnă a fi constipat ori cu ochelari de cal ori mai știu eu cum. Pe de altă parte, nici nu pot da apă la moară unei optici alunecoase pentru suflet, în care granița dintre lucruri moral neutre și lucruri periculoase ori de-a dreptul păcătoase se estompează. Și atunci, prefer să dau replici dialectice, cu "double meaning" sau "spirituale" (în sensul lumesc al termenului "spiritual"). Sunt voit ambiguu, ca unii să poată înțelege una, alții alta, după dispoziția sufletului lor, fără a încerca să o schimb în nici un sens. Îmi e destul că produc consternare generală atunci când, la o masă la restaurant, se servește mâncarea iar eu mă ridic să îmi spun rugăciunea. Deja ceilalți văd în mine un marțian și sunt convinși că sunt fie nebun, fie sectant. Ipoteza că poți fi catolic (sau ortodox) și să te rogi înainte de a te așeza la masă le scapă și îi simt că sunt contrariați. Mereu simt aproape riscul de penibil și mai ales riscul de a nu începe o discuție despre Dumnezeu și credință printre pahare de țuică, râgâieli și damf de mititei. Sunt prieteni și rude, de care mă leagă un trecut, nu vreau să-i contrariez mai mult decât e strict necesar. M-ar durea să își spună că "nu mai sunt de-al lor".
Cum procedați în asemenea cazuri ?
