Va prefaceti ca nu sesizati ironia cu acel noroc. In ceea ce priveste cunostiintele mele de dogmatica as vrea sa intelegeti ca eu nu critic o dogma anume, si pot sa cunosc, pot sa nu cunosc mai mult sau mai putin diverse dogme. Eu critic validitatea conceptiului de dogma in primul rand.Mai simplu zis, de ce credeti ca daca as cunoaste cat mai in amanunt despre conceptiile crestine privind iadul de exemplu, care in Pelerinul Rus si in romanele lui Dostoievski este privit ca o stare de indepartare de Dumnezeu, stare combatuta in Pelerinul rus prin aceea rugaciune a inimii rostita neancetat conform cu indemnul lui Hristos.
Iar Dostoievski pare sa vada Iadul ca fiind inchis pe dinauntru de catre cei care urandu-l pe Dumnezeu nu vor sa ii primeasca iubirea nici dupa moarte.
Asa, si ce demonstreaza toate acestea? Imi veti spune cel mai probabil ceva de genul ca asta nu e teologie adevarata, ca nu am inteles, ca nu am trait etc.
Am trait destule as spune. Nu cunosc totul, dar nu cred ca sunt nici total pe dinafara astfel incat sa refuzati orice dialog pe motiv ca nu as stii nimic despre crestinism. Tocmai ca stiu cate ceva, si asta e defapt problema, ceea ce stiu nu este un raspuns pentru intrebarile ce mi le pun, si din discutiile de pana acum nu imi prea oferiti raspunsuri.

Ca inseamna, dpdv al crestinismului, o dogma ? Daca se poate raspunde fara sa recurgi la wiki as fi recunoscator. Spune ce stii tu ca este o dogma. Presupun ca trebuie sa ai o definitie destul de clara, din moment "ce pui la indoiala insasi validitatea conceptului", corect ?

Pai prin dogma inteleg un fel de adevar de credinta, de regula revelat de autoritatea divina si luat ca atare sau interpretat, dar in nici un caz pus in discutie in vederea unei eventuale respingeri.
Prin dogma inteleg de pilda dogma Trinitatii sau dogma invierii lui Isus sau dogma crearii omului de catre Dumnezeu in gradina edenului si asa mai departe.
Si o resping din simplul motiv ca nu consider ca revelatia ar fi o baza pentru stabilirea adevarului, ci mai curand obervarea realitatii. Consider ca atunci cand nu stim un lucru e bine sa recunoastem ca nu il stim nu sa facem speculatii fara acoperire.

Acum am uitat sa precizez, e vorba de o presupusa autoritate divina, tocmai acesta este punctul care nu imi place, cum stim ca un om e inspirat de divinitate sau doar nebun si are halucinatii?
Si dogmele mai concret probabil se stabilesc prin sinoadele bisericesti, dar presupun ca acestea se considera a fi sub inspiratie divina :)

Ca sa nu ziceti ca nu va ajut...
 

Nu va lansati in aprecieri referitoare la ,,Rugaciunea inimii"decat daca stapiniti foarte,foarte bine subiectul.Puteti cadea in ridicol la modul crancen.Va spun sincer.Este un subiect de o complexitate incredibila si nu spun eu asta.Intrati deja in lumea isihasmului,va trebui sa va raportati la cele spuse de Sfintii Parinti.Va spun sincer>mare atentie la ce spuneti.Daca ati citit/studiat cate ceva pe tema asta probabil ca stiti de ce va spun asta.Aici se cam termina partea teoretica si incepe ceva mult mai adinc si tainic.

Doua probleme.

1. Nici 1 la suta din adevarurile stiintifice pe care le acceptam in mod curent nu sunt bazate pe "observarea realitatii", daca prin aceasta intelegeti perceptia.
2. Revelatia nu o acceptati, pentru ca nu ati experimentat-o. Nu ati experimentat-o, pentru ca, probabil, nu ati cautat-o, si la fel de probabil nu ati fost deschis catre posibilitatea experimentarii ei.

In credinta noasta ne bazam in primul rand pe experienta personala si apoi pe orice altceva. Poate unii oameni care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu le este greau , ba chiar poate imposibil sa priceapa ca Dumnezeu este o fiinta vie(mai vie decat noi).
Si apoi, unei o persoane care nu a gustat niciodata ceva acru, care nu stie ce inseamna acru cum i-as putea explica ce gust are o lamaie? La fel e si cu Dumnezeu. Daca cineva nu L-a cunoscut, nu am cum sa ii explic.

Pai cineva care nu a gustat ceva acru poate primii o lamaie,care e problema? Nu cumva aceea ca lamaia exista pe cand Dumnezeu nu? Adica daca tot vorbim despre Dumnezeu ca despre o experienta atat de personala, atat de intensa, de ce nu l-am compara cu visul? ca si visele pot fi foarte intense si personale.

Pai vezi ca se dau lamai gratis la biserica din colt. Numai ca, trebuie sa le si primesti. Aici e spilul. Ce inseamna a accepta lamaia.

Apropos, in opinia mea, credinta este mai putin o chestiune gnoseologica, cat una teleologica si morala.

Cu alte cuvinte, aleg sa cred; iar acest lucru il fac cu un anumit scop, cu o anumita finalitate.

Ceea ce nu aleg este daca sa il iubesc pe Dumnezeul in care cred. Acest sentiment se impune de la sine, mai ales in urma contactului cu El (prin rugaciune, meditatie, lectio divina etc.).

Aha, eu ce ar trebui sa raspund la asta? E foarte dragut sa vorbim in metafore, practic nu negati nimic din ce am afirmat eu, tot ce imi spuneti este ca nu accept ca exista Dumnezeu si ca daca m-as duce la biserica si in urma unor trairi intense personale si evident a acceptarii existentei nedemonstrate (si nedemonstrabile as spune, din cauza prea multor contradictii pe care le contine conceptul de Dumnezeu) ei bine as crede atunci in Dumnezeu.
Adica: accept si cred. Intr-adevar, ce ar putea fi mai simplu de atat?