Este adevarat ca de-a lungul timpului, in societate s-a vehiculat ideea ca mamicile de baieti sunt mai rele, respectiv mamicile de baieti cu nurori, cam la aceasta se refera .
Nu cred ca este asa, insa cred ca intr-o oarecare masura aceste mamici se manifesta ceva mai rece, detin un instinct mai accentuat in ceea ce priveste protectia fata de fiu.
Poate este o atitudine normala, daca stam sa ne gandim bine ca femeia are instinctul protectiei mai dezvoltat tocmai datorita darului de-a naste copii, iar barbatul cauta, parca intreaga viata, sa fie dadacit de o mamica , substituind intr-un mod subconstient protectia mamei cu cea a sotiei, dupa casatorie.
Sunt si eu mamica de baietel, nu-mi dau seama cum ma voi manifesta in viata fiului meu cand va fi acesta mare, insa, sper sa nu fiu o soacra acra, desi ma incearca deseori exigenta, si mai sper sa nu-mi dadacesc baiatul pana la maturitate, oferindu-i posibilitatile sa-si intregeasca sensul in viata prin propriile convingeri.
Sunt si nora de soacra numai cu baieti, in aceasta priviinta nu stiu ce sa spun, totul este in regula, nu avem prea multe tangente, poate si datorita faptului ca traim in judete diferite . Dar cred ca daca ar fi sa locuim in aceiasi localitate ( in nici un caz in aceiasi casa ), lucrurile ar fi destul de tensionate si asta pentru ca " baiatul " are mereu dreptate si putere de decizie, chiar daca nu este chiar asa...Bine-nteles ca nu i-as purta pica, parintii gandesc asa cum pot ei, cum au invatat si deprins din propriile familii, cum au fost educati si se comporta ca atare. Dar trebuie pastrata neaparat o oarecare distanta, rationala, altfel capata tendinta de-a pune monopol si de-a comanda in casa fiului ( fiicei ), chiar fara ca acestia sa-si dea seama, iar acesle lucruri nu pot aduce decat dezbinare.

buna"irinelu"
 

Sincer nu mi se pare o problema nerezolvabila sti ca e o vorba"timpul le va rezolva pe toate";la mine in familie s-a intamplat tocmai invers adica eu nu prea a fost acceptata de familia sotului si pot spune ca si in prezent inca mai exista unele divergente,insa inca de la inceput am purtat o discutie destul de serioasa cu sotul meu referitor la parintii lui si am ajuns la un comun acord indiferent ce s-ar intampla parintii sunt parinti si nu avem dreptul de a-i judeca,parerile lor sunt bine venite oricand iar in cazul in care se exagereaza si trec de la o simpla vorba la a ne impune ceva anume(referitor la noi ca si cuplu)ascultam cu atentie si punem in aplicare numai ce credem noi ca ne-ar fii de folos)am citit intr-un comentariu ca " inca ii este frica sotului tau pentru ca nu a fost acceptat de la inceput"parerea mea este ca ar trebui sa stai de vorba cu el si sa-i explici ca relatia dintre voi doi nu are nici o legatura cu relatia dintre tine si parintii tai;nu este obligat sa-i viziteze ori de cate ori simti tu nevoia sa-i vezi si aceste vizite nu vor influenta cu absolut nimic relatia voastra de cuplu;po sa-ti spun ca la inceput si eu evitam sa i vizitez pe socrii mei(binenteles motivul ca nu m-au acceptat la inceput)insa in urma discutiei cu sotul meu am ajuns la concluzia ca respectul imi apartine si daca ii vizitez macar o data pe saptamana o fac in primul rand pentru el,pentru ca el nu are nici o vina dovada ca dupa 5 ani de casnicie suntem impreuna si ne intelegem destul de bine nedand importanta prea mare la ceea ce s-a intamplat intre mine si parintii lui;iti doresc ca totul sa decurca normal si sa treceti cu bine peste acest impas.

Buna Irina! Nu sunt de acord cu ce spui. Totul pleaca de la credinta in Dumnezeu. Discutiile aprinse dintre soti, nu se datoreaza bunei intentii a parintilor, a prezentei lor, sau a sfaturilor lor, chiar daca uneori nu sunt asa bune, ci se datoreaza PUTINEI LOR (tinerilor casatoriti) CREDINTE si lipsei DRAGOSTEI. Daca tinerii casatoriti ar avea credinta si dragoste, ar putea discerne si alege ce e bine si ce e rau, din ale parintilor lor, ca si eu mai gresesc. Dar sa nu uitam, ca Proorocul David spune sa tinem cont de sfatul celui batran, bineinteles, atunci cand nu ne desparte de Dumnezeu, pentru are o experineta de viata, pe care noi, cei tineri, nu o avem. De cate ori nu ne-au zis parintii: "lasa, ca ai sa ai si tu copii, si-ai sa vezi". Asta e problema de astazi. Vad foarte multi tineri (gineri si nurori, mai ales la nurori, Doamne fereste, nici pe dracul nu-l urasc asa de tare), care nu vor sa aiba nicio legatura cu socrii. Trebuie sa intelegem ca cea mai simpla cale sa ne mearga bine in familie si in viata noastra, este sa ne iubim unii pe altii. Sfantul Apostol Ioan, a carui adormire abia am praznuit-o ( 26 sept), spre sfarsitul vietii sale, in predicile sale nu mai vorbea mult despre una, despre alta, ci spunea numai atat: "Fratii mei, iubiti-va unii pe altii". Numai bine si Doamne ajuta!

...
 

Asa e Irina. Ai dreptate. Dar de multe ori, tinerii din ziua de azi, mai dau vina pe parinti ca nu s-au casatorit, dar uita ca au fost departe de Dumnezeu, si acum vor sa le mearga bine. La fel si parintii, vor ca copiilor lor sa le mearga bine, si nu inteleg de ce nu se casatoresc, sau de ce copiii lor o apuca pe cai gresite, fara sa-si aduca aminte, ca sunt departe de Dumnezeu, si de aia Domnul ingaduie astea, ca sa-i apropie de El. Toate, absolut toate sunt cu ingaduinta si voia lui Dumnezeu. Doamne ajuta!

Deși avem cu toții (părinți sau copii) intenții bune, uneori, e dificil să discernem ce e bine și ce e rău printre sfaturile părinților sau manifestările copiilor. Dragostea presupune multă răbdare și din partea copiilor și din partea părinților. Atitudinea protecționistă a unor părinți tinde să degenereze în implicarea exagerată în viața tinerilor. S-a spus de multe ori că nimeni nu știe ce se întâmplă între soț și soție și că nu putem interveni între aceștia. Avem informații deja "prelucrate", trecute prin filtrul personalității și felului fiecăruia de a fi și până ajung la noi anumite aspecte ale vieții conjugale, sunt susceptibile deja de interpretare. Chiar și cei cu tendința de a se victimiza (dintr-un complex superficial de inferioritate sau din dorința de-a recâștiga ceva pierdut) pot să denatureze realitatea. Iar, părinții, deja subiectivi, vor accepta cu greu că responsabilitatea pentru un rău anume revine propriului copil. Așadar, din start, "validitatea" intervențiilor lor sunt puse sub semnul întrebării. Iată de ce cred eu că, oricare ar fi părinții în cauză, trebuie să admită că ei nu mai au ce căuta în viața tinerilor căsătoriți cu recomandări și sfaturi legate de căsnicia lor. Și câte lucruri bune poate face TĂCEREA! Trebuie să privească familia acestora ca o familie distinctă de a lor și să o aibă o relație firească ca orice familie prietenă familiei copiilor lor, fără a interveni în relațiile lor conjugale. (A propos, socrul meu, un om simplu fără școli "înalte", și-a câștigat un respect nețărmurit în fața mea în momentul în care și-a numit propria fiică "femeia ta" și așa vorbește de fiecare dată când vine vorba de soția mea. Nu-și iubește, oare, fata? Ba, poate mai mult decât orice pe lume. Dar a știut să accepte, chiar dacă a fost ceva mai greu la început, că a devenit a mea și de un deceniu și jumătate, este a lui "numai dacă îmi dau și eu acordul" fiindcă este "femeia mea". Iar când vorbește cu soția mea are grijă să spună: dar el (adică, spunându-mi numele) ce părere are? Asta este foarte important. Iar cu părinții mei, am avut grijă să mă asigur că se manifestă la fel. Sper că am fost înțeles cum se cuvine în ceea ce am vrut să spun.) Însă, dacă părinții vor interveni vreodată, să o facă prin acceptarea necondiționată a ginerelui sau nurorii ca pe propriul copil. În acest caz, "adopția" partenereului de viață al copilului lor este imperios necesară. Când soacra și socrul vor înceta să fie părinții unuia dintre cei doi și să fie părinți pentru amândoi, se va putea vorbi de dragoste filială. Până atunci discutăm discuții.

Sfatul celui bătrân, da! Dar fără imixtiuni gratuite în viața tinerilor. Cât despre faptul că nu vor să aibă nici o legătură cu socrii, nu o să mă facă nimeni să cred că este o opțiune neîntemeiată. Am mai spus: singura datorie este a părinților față de copii și nu invers. Copii nu au cerut să se nască, s-au născut din iubirea celor doi. N-ai decât să le dai educația cuvenită și dragoste, care dragoste adevărată nu cere nimic pentru sine. Este gratuită, fiindcă dragostea autentică este divină. Dacă copii vor alege să-i iubească și să-i respecte mai târziu e și meritul părinților că au știut să le insufle anumite valori. Dar pentru asta nu trebuie să ceară vreo recompensă sufletească. Să dea Dumnezeu să existe cât mai mulți copii care să-și iubească și să-și cinstească părinții și mai ales, părinții - socrii.

Eu nu zic ca parintii gresesc. Ci pur si simplu interventia lor creeaza probleme.
Parintii mei mi-au dat de multe ori sfaturi bune, excelente chiar, pe care nu le-am pus in aplicare deoarece sotul meu avea alte idei.. Si chiar daca stiam ca rezultatul actiunilor noastre va fi prost, in general am evitat sa insist sa se faca cum stiu eu ca e bine (si cum m-au sfatuit parintii) ci accept solutia sotului ca sa avem pace in casa. Si cred ca sotul meu este suficient de inteligent incat sa acepte in sinea lui ca greseste si sa capete intelepciune in timp. Asta este calea cea mai grea, zic eu: sa inveti din propriile greseli.


Cat priveste intelepciunea celor batrani, cred ca toti sunt de acord ca uneori varsta NU aduce un plus de intelepciune.
Sunt unii oameni care se straduiesc toata viata sa obtina ceva (lucruri, faima, stiinta etc..) si la vremea batranetii, in loc sa concluzioneze ca NU acesta este scopul vietii noastre, isi imping copii sa faca mai departe ceea ce au inceput ei.

Tu, Andrei, nu ai copii si de aceea nu stii ceea ce este un lucru de mirare si pt mine: cat de modelabili sunt copiii!
Efectiv poti sa le modelezi felul in care vad lumea. Si acest lucru se intampla oricum: voluntar sau involuntar.
Copilul meu de doi ani ne imita pana si in cele mai mici detalii: ne imita uneori si expresia faciala. Daca eu stau pe scaun, isi aduce si el un scaun mic si sta langa mine, daca eu gatesc, se preface ca gateste, etc.. (de aceea stau mai putin pe net, nu vreau sa invete copiii ca aceasta este o activitate normala sau placuta) Asta este ocupatia lui: observa si imita. Imita timbrul vocal al celui mare (desi ei au voci diferite) astfel incat eu nu recunosc cine a vorbit. Etc.

Copilul cel mare preia deja ideile noastre. Vrea sa stie ce credem despre un lucru sau altul si le preia drept adevaruri absolute. Si aici este partea cea mai dureroasa deoarece sotul meu este ateu (cred ca este cel putin a treia generatie de ateism in familia lui). Acum este mic si pot sa-i pun bine in minte ideea a Dumnezeu exista, ca ne iubeste si vegheaza asupra noastra, ca ne asculta rugaciunile si se bucura cand facem bine etc.. Dar inevitabil va sosi momentul cand tatal lui ii va expune propriile pareri. Sau va afla teoria evolutionista la scoala.
De aceea cresterea unui copil in ziua de azi o vad ca o batalie cu timpul.. incerc sa folosesc cat mai bine acest scurt timp pe care il am si in care am ocazia sa-i insamantez niste idei in minte de care sa nu se indoiasca multa vreme de acum inainte.

Ateismul sotului meu a fost invatat de la parintii lui (care de fapt zic ca sunt crestini, dar nu merg niciodata la biserica si cred vorbele lui Marx ca religia este opiumul popoarelor). Nu poti sa te nasti ateu. Ateismul este doar un set de idei care se invata. El a fost invatat de mic ca viata a aparut din combinatii intamplatoare ale elementelor etc.. (ceea ce am aflat si eu in copilarie), dar sotul meu a fost invatat si concluziile darwinismului: omul este in evolutie (deci exista oameni mai evoluati si oameni mai aproape de maimute.. unii avand mai multe drepturi in virtutea legilor supravietuirii celui mai bun/evoluat), morala, binele si raul sunt relative (evident). Acestea sunt ideile care stau la baza conceptiei despre lume a sotului meu, idei pe care NU le pune sub semnul intrebarii deoarece sunt de prea multa vreme in mintea lui.
Si in astfel de conditii eu nu pot deculpabiliza parintii!
Faptul ca X nu s-a casatorit este vina educatiei (a parintilor), nu o intamplare! Nu stiu daca ma fac inteleasa.
Si consider ca in general cand omul este ateu, vina o poarta parintii.
Cunosc multi atei si cunosc multi parintii care si-au pregatit copiii doar pentru a "reusi" social, pentru a avea acces la bunuri materiale, la satisfactii intelectuale etc...
Si atunci ma intreb ce sfaturi pot da astfel de oameni?
Poate ca tocmai greul vietii familiale (fara interventii externe) este sansa tinerilor de a se maturiza, de a-si pune intrebari existentiale.

..
 

Nu sunt de acord cu afirmatia ca "singura datorie este doar a parintilor fata de copii si nu invers".
Din exemplul dumneavoastra cu sotia, cred ca sunteti un pic gelos si mandru. Dar o sa aveti si dumneavoastra copii, daca nu, aveti deja, si o sa se casatoreasca si ei, si o sa vedeti. Sa stiti ca, cu moneda cu care platiti, cu aceia veti fi platit. Doamne ajuta!

Nu știu dacă din ce am afirmat eu reiese că sunt un "pic gelos si mandru". S-ar putea, deși nu mă simt.
Cât despre copii, am și eu și am vorbit până acum în calitate de părinte și nu de copil. Îmi mențin afirmațiile: singura datorie este a mea în calitate de părinte și nu a lor. Și într-adevăr, mă rog la Dumnezeu să mi se plătească cu moneda cu care am plătit și eu. Sunt convins că voi avea parte de multe bucurii. Dacă nu voi avea, în mod cert, eu voi fi cel care am greșit, așa cum, de altfel, văd și acum greșelile copiilor mei.
Copiii, dacă îmi vor greși, îmi vor greși datorită mie și nu datorită lor. Înseamnă că eu nu am fost capabil să le ofer educația potrivită, fiindcă ei sunt în mare parte rezultatul "muncii mele" și al mamei lor și mai apoi, a altor medii educogene. Îmi place să cred că singurul vinovat de ce mi se întâmplă sunt eu și nimeni altcineva. Așa - zisele "rele" sau "bune" pe care mi le vor provoca copii mei vor fi consecințele faptelor mele asupra lor. Și pentru viitor, încerc să mă pregătesc de pe acum și să accept deciziile lor ca fiind bune chiar dacă nu sunt de acord cu ele.
Educația veritabilă constă și în "manipularea" pozitivă a educabilului determinându-l pe acesta să creadă că unele decizii îi aparțin lui și numai lui, evitând satisfacerea orgoliului meu de om "care le știe pe toate". Nu știu dacă mă înțelegi ce vreau să spun, dar nu o să arunc niciodată în cârca progeniturilor mele defectele educației, educație pe care nu o să fiu capabil să le-o dau. Adică, să spun ceva, de pildă, "Eu, bine i-am spus, dar el nu m-a ascultat". Este o scuză superficială a unora care nu au răbdarea necesară să se implice în viața copiilor lor ("Nu am timp", "Nu știu" etc.). Un copil nu te ascultă fiindcă nu i-ai dat motive suficiente să o facă. Nu spun că este ușor să educi, iar pedagogia este o artă și mai puțin o știință. Nu înveți să iubești, o faci pur și simplu. Dacă nu simți copilul și toate problemele sale așa zis naive, nu-l vei simți nici mai târziu, adult fiind. Problemele unui copil sunt foarte importante dpsv și noi trebuie să le acordăm creditul necesar. Dar noi, adesea nu! Noi știm mai bine, noi trasăm direcții, noi facem bine și el trebuie să asculte etc. Haida de!

De ce spun acestea? În educarea lor, nu suntem singuri: Dumnezeu care ne iubește pe noi, îi iubește și pe ei. Dacă copiii mei mă vor iubi, va fi rezultatul îndurării lui Dumnezeu față de mine și nu în urma unor merite - surogat pe care mi le atribui. Dar până să "cer" cinstirea copiilor mei, n-am decât să îmi fac datoria față de ei și nu până la vârsta maturității lor, ci toată viața după puterea pe care o s-o am. Repet: i-am adus pe lume, ei n-au cerșit să se nască, trebuie să le dau tot ceea ce pot și îndrăznesc să sper că Dumnezeu îmi va oferi ajutorul să o fac.

O fi purtand vina si parintii, de fapt e ceva normal...dar daca minimizam caracterul copiilor, si ne imaginam ca ne copie pe noi si atat...cred ca nu prea e adevarat.

Legat de necasatorirea copiilor...imi vine greu sa cred ca aceasta se poate datora in cea mai mare parte parintilor, pai atunci cui s-ar datora necasatorirea lor...atunci cand parintii ii sfatuiesc spre aceasta directie?

Copiii-viitorii oameni maturi, pusi in fata unor alegeri, pot avea si ei deja tarele lor, sarm, sau nu, comit greseli, sau nu, sunt sociabili, sau nu au aceasta abilitate de a fi sociabili, pot avea defecte pe care nu si le corecteaza, si pe care poate nici nu le constientizeaza...si deci pana la varsta la care ar putea fi casatoriti, sau nu...pot fi deja foarte responsabili de situatia lor.

Faptul ca in general copiii mici isi imita parintii e doar un stadiu din formarea lor ca oameni, dar cand lucrurile devin mai complexe...copiii au deja mai multe variante/drumuri in fata, aleg si singuri, si ajung sa discearna altfel lucrurile.

Cat despre ateism...faptul ca parintii sunt atei, nu inseamna automat ca si copiii vor fi atei, iar daca sunt...sunt pentru ca aceasta varianta le pare valabila, si nu celelalte care le sunt prezentate.

Nu minimizez caracterul copiilor. Ci subliniez cat de importanta este modelarea lor cat timp sunt mici. Ca pe aceasta se cladeste ulterior tot sistemul lor de credinte.
Eu sunt uimita cum multi parinti nu-si pazesc gura in fata copiilor (desi stiu ca ei absorb cu usurinta oriec idee/atitudine). Ca fapt divers duminica aceasta am auzit o mama repetandu-i copilului ei de 5 ani: "fetitele sunt pentru baieti". I-a spus-o de mai multe ori. Cum credeti ca va creste acel baiat.. chiar daca ulterior i se va zice" insoara-te, mama"..

Evident.
Dar uneori tinerii nu cunosc alta varianta decat cea a ateismului (deoarece crestinismul este prezentat deformat, ridiculizat etc..). Sigur exista copii credinciosi ddin parinti atei.. dar acolo este doar marea iubire a lui Dumnezeu pentru noi!

Aceiasi problema o am si eu cu sotul meu. Inainte de casatorie am fost prieteni timp de 4 ani, parintii mei n-au fost de acord sa locuim impreuna in apartamentul pe care mi-l cumparasera deoarece nu eram casatoriti plus ca erau innebuniti caci eram in ultimul an de facultate si se gandeau ca nu cumva indragostita lulea cum eram sa nu renunt la scoala....nici eu nu am inteles atitudinea lor atunci, eram tanara, indragostita. Ne-am casatorit, ai mei s-au ocupat de nunta, s-au implicat, toata familia tinea la el ca la propriul copil. Inainte de a ne casatori avea o problema si cu fratele meu pentru ca nici el nu a fost de acord sa stam impreuna. Timp de doi ani am reusit sa avem o relatie cat de cat normala in care i-a inclus si pe ei, isi dorea sa-i vada, isi dorea sa-l vada si pe fratele meu, dar din cand in cand mai ales in momentele cand aveam pareri contradictorii spunea vorbe urate la adresa lor.
Intre timp ne-am hotarat sa avem si un copil, din momentul in care i-am propus sa-l punem nas pe fratele meu a luat foc.....a evitat sa se mai intalneasca cu el, imi spunea sa ma intalnesc eu singura....Acum dupa ce s-a nascut cel mic nu tine cont de faptul ca sunt vulnerabila emotional, ca sunt obosita vrea neaparat sa-si impuna punctul de vedere...mi-a spus ca doar peste cadavrul lui va fi fratele meu nas, ma ameninta cu divortul....in final ma gandesc pentru ce atata inversunare?!

Familia ne-a fost intotdeauna alaturi, nu s-au bagat in relatia noastra, ne-au ajutat de fiecare data, suntem la 300 de km departare unii de altii.....

Poate ca ai putea sa ii arati ca desi suferi pentru ca el nu il vede potrivit pe fratele tau ca nas, dar in acelasi timp sa te gandesti si la o alta pereche de nasi...pentru ca asa poate ca si lui i se poate parea ca tu esti cea incapatanata si nu tii cont de ceea ce isi doreste el.

Pana la urmatorul copilas situatia se poate schimba, veti avea timp sa vorbiti mai mult...si sa afli eventual ce e in sufletul lui cu adevarat, si astfel relatia dintre el si fratele tau sa devina mai apropiata.

Doamne ajuta!

Cu siguranta vei gasi solutia cea mai potrivita!

Totul a inceput cu propunerea mea si apoi a degenerat totul...tot timpul am fost ingaduitoare...cand eram in luna a 9 a si-a dorit sa plece doua saptamani, n-am avut nimic de obiectat (m-am gandit ca poate va aprecia), copilul avea doua luni a plecat un week-end in teambuilding, acum isi organizeaza inca o iesire de trei zile. Cand avea bebelusul 6 saptamani l-am prins cu o minciuna si in loc sa recunoasca, ma facea nebuna, ma ameninta cu divortul, iar eu eram lauza. Sunt multe de spus...eu chiar nu sunt o fire incapatanata, dar in momentul acesta, dupa toate cele intamplate nu pot sa-i fac pe plac.

Pentru tot raul pe care mi l-a facut toata perioada, parintii mei si fratele nici nu vor sa-l mai vada...mama lui pe de alta parte are acelasi comportament fata de mine cu toate ca stie ce inseamna sa ai grija de un copil fara a beneficia de ajutor........fratele lui a venit in tara si a avut pretentia sa-l sun eu si sa cobor eu sa-l salut......m-a tinut la respect toata sederea lui aici cu toate ca am incercat sa aplanez conflictul....iar sotului meu i se pare absolut normala atitudinea lui.......cand il intreb ce are impotriva familiei mele, sa-mi spuna punctual, nu gaseste motive........comportamentul nu incearca sa si-l schimbe.

Poate ca tu acorzi o mai mare atentie familiei de origine si sotul tau se simte neglijat. Oricum nu se poate sa fiti o familie din doi membri asa cum zici ca isi doreste sotul tau intrucat asta presupune sa ramaneti doar voi si fara copii...
Nu sunt de acord sa divortati ci sa comunicati mai mult, trebuie sa existe o solutie.

Eu nu m-am gandit ca tu esti incapatanata pentru ca iti doresti ca fratele sa fie nasul copilasului, ci m-am gandit ca cine stie cum priveste el aceasta propunere.

Acum...daca el a avut cateva divergente cu familia ta, chiar ca nu va fi de acord...indiferent ca are dreptate, sau nu...i s-a lezat orgoliul probabil, si are un zid in fata ochilor pur si simplu.

Cred ca trebuie sa incerci sa vezi cam ce-o fi cu el, si de asemenea un anumit ton la care reactioneaza el pozitiv, care l-ar face sa mediteze mai mult la ceea ce ai tu de spus eventual.

In aceasta situatie normal ca ar fi foarte bine sa dai pomelnice la cateva Biserici, sa te rogi si tu...in primul rand pentru a-ti gasi linistea interioara, si a avea puterea de aborda situatiile cu mai mult calm.

Eu zic sa evitati a pune sare pe rana si sa alegeti un nas care sa fie pe placul amandorura. Undeva scartaie si nu e bine. Analizati mai bine problema, e pacat sa sufere familia voastra si familia largita... Poate sotul tau pleaca uneori tocmai ca apleci urechea familiei din care provii, sau poate e egoist, nu stiu mi-e greu sa imi dau cu parerea si totusi pentru linistea ta si a familiei tale din care faci parte prin casatorie alegeti un nas pe placul amandorura.

Nu aplec urechea nicaieri mai ales ca ai mei ne-au sustinut intotdeauna, alegerea este a mea ei vor doar sa ma vada fericita. Daca ar fi doar problema nasilor ar fi usor, dar simt ca e doar un pretext...el face ce a vazut acasa......femeia nu trebuie sa aibe prea multe pareri, nu e respectata. Nu stiu de ce Doamne iarta-ma am vazut toate lucrurile acestea de abia acum.......

Acum ca te-ai lovit de aceste situatii ai putut constientiza mai brusc aceste lucruri...insa acum tu esti cea alaturi de care traieste, asa ca fii optimista...in timp se va putea schimba, pentru ca ma gandesc ca schimbari prea mari nu pot avea in loc intr-un timp scurt, mai ales ca au intervenit si schimbari in viata voastra...si putin stres, oboseala poate.

Poate gresesc, dar am observat ca barbatii se adapteaza f greu nasterii unul copil.
Cel putin sotul meu a fost absolut imposibil cand am nascut, avea aceeasi dorinta de a fugi de acasa pe care o relatezi si tu. (A avut o saptamana de concediu sa ma ajute dupa nastere si nici nu a dat pe-acasa). Am o prietena gravida.. imi povesteste lucruri similare.. Sotul meu are un coleg a carui sotie este gravida.. si pe acela l-a pocnit spaima si nelinistea. Am vorbit zilele trecute cu un barbat care are un bebelus de cateva luni, cand l-am intrebat ce face fetita pur si simplu a explodat: se vaicarea cat de greu este (desi nici macar NU locuieste cu copilul!) Sincer, mi-e sila!
Au ajuns barbatii.. vai de ei, fug de responsabilitate, numai barbati nu se pot numi. Rar, rar de tot am vazut barbati care au copii si spun ca vor mai multi, bravo lor!

(Scuze, daca ofensez pe cei de pe forum, dar asta este realitatea)

Aceasta este mentalitata moderna inoculata de tv si media: sa traiesti doar pentru tine (daca renunti la tine pentru celalalt, fie el si familie, daca ignori nevoile tale etc.. nu esti considerat un erou, ci un looser si un neadaptat).

Dar Ioana, trebuie sa ai incredere. Pana la urma sotul se va obisnui cu noul statut si isi va schimba atitudinea. Trebuie sa ai doar rabdare. Multa rabdare.

asta este, Ioana290, poarta-ti crucea, sufera daca chiar nu exista o rezolvare...

Multumesc frumos pentru sprijin :) Incerc sa am rabdare si bunavointa.

Imi pare rau, dar cu tine Coldworld nu sunt de acord......daca se dovedeste ca am ales gresit nu cred ca trebuie sa aleg sa sufar tot restul vietii...

Draga mea as dori sa te incurajez si o si fac cu toata dragostea mea ,dar am trecut printr-o astfel de relatie si nu a mers . Finalul a fost divortul si am si avut si doi copii minori . Am convetuit 13 ani si am incercat tot ce s-a putut incerca ,si nu a mers . De ce imi era mai teama de aceea nu am scapat ,evident divortul . Daca ai copii te=as sfatui sa nu mergeti pina intracolo fiindca cei care sufera cel mai mult sunt copilasi care chiar nu au niina inci o vina ,ca parinti lor nu se inteleg . Poate ar fi bine sa mergi sa vorbesti si cu Duhovnicul tau sau daca nu ai inca un Duhovnic mergi la Biserica de care apartii si vorbeste cu un preot sa vezi ce-ti spune . Poate il convingi sa mergeti inpreuna la o consiliere psihologica fiindca o sa va ajute tare mult . Iti doresc numai bine si sa aud ca treburile sa-u indreptat intre voi . Daca intradevar te iubeste ar trebui sa-ti accepte familia fiindca dupa Dumnezeu familia este pe primul loc . Doamne Ajuta .

In parte argumentele tale sunt valabile, insa nici sexul opus nu-i strain de nebunia acestei lumi..
Barbatii fug dupa nastere, in momentele cruciale ale nasterii, etc.. Asa este..Fug, dar fug de femeia contemporana gravida, dificila, greu de indurat...Nu exista aici o singura vinovatie, adica doar EL ! Femeia de azi accepta greu rolul de nascatoare, de mama.., de sotie..si pt ca nu accepta aceste roluri se comporta neplacut...Nu-i o scuza pt barbati, dar..

Pe primul plan e familia proprie,apoi vezi daca nu cumva e vr-un fel de "razbunare" pe tine ca...de exemplu,uneori compari familia voastra cu cea a parintilor tai.Nu te gandi tot timpul la asta.Daca va iubiti,va fi bine.In casnicie se mai cearta oamenii si din plictiseala,poate din lipsa unor proiecte pe termen mediu si lung ...si mai ales,slaba perspectiva de a le vedea realizate...!

irinelu, Daniel777 ARE DREPTATE, asa ne cere Dumnezeu
 

Draga Irinelu, Daniel777 are dreptate, Dumnezeu asa ne spune sa facem.
Casatoria este o Sfanta Taina, nu e o jucarie sa o lasi daca dupa trei zile nu-ti place, nici nu o cunosti de fapt doar dupa 1-2-3 ani, este o Taina daruita voua de Dumnezeu si trebuie sa lupti pentru ea. Categoric NU se vor agrava lucrurile mai tarziu, timpul va calma si linisti pe toata lumea.
Evita prilejurile si confidentele in care oricine iti spune ceva rau oricat de mic de sotul tau, doar il iubesti si te-ai casatorit cu el, sunteti o familie, doar a voastra, fii prima lui aparatoare. Chiar si daca crezi in sufletul tau ca a gresit ceva, spune-i doar lui, fata de altii toti apara-l cu dintii. Tu esti el si el e tu acum.

Si eu am trecut prin ceva asemanator, dar rugandu-te TOTUL se va indrepta, absolut TOTUL. Sa nu cumva sa deznadajduiesti, sa ii iubesti si pe parinti si pe sot, nu uita nici o clipa de ce te-ai casatorit, sa nu le reprosezi nici unora nimic si sa nu ii fortezi ("Sa avem intelegere pentru neputinta omeneasca" spune parintele Arsenie Boca, eu mereu ma gandesc la asta cand sunt prinsa la mijloc si imi vine sa ii judec de sa ii usuc pe toti :)), dar tu sa te rogi mereu de parca ai muri peste o clipa. Si ai rabdare. Cand parintii vor una si sotul alta trebuie sa asculti de sot, dar vorbeste mereu si cere si sfatul duhovnicului.
Cauta un duhovnic si lasa-te deplin pe mana lui. Eu ca sa imi gasesc duhovnicul m-am rugat la Maicuta Domnului.
Ar fi bine daca si sotul tau ar merge la acelasi duhovnic, daca nu, nu, nu te necaji, Dumnezeu e mare.

M-a mai ajutat faptul ca am citit ca un avva (parinte sfant) a spus ca sotul/sotia este calea pe care ne-a dat-o Dumnezeu catre mantuire.

De asemenea cred ca in casatorie suntem datori sa ne taiem voia, ca si in calugarie, pentru a ne apropia de Dumnezeu mai mult si mai mult.
Cred ca o casatorie ne invata cu blandete si dragoste si smerenia si rabdarea.
Cred ca rugandu-te asa pentru familia ta vei incepe sa te rogi lui Dumnezeu doar pentru Dumnezeu si dragostea Lui, fapt care bineinteles ca indirect iti va ajuta si familia.

Poate ca aceasta dificultate este o chemare a Domnului adresata tie prin care vrea sa te apropie de El, sa Il descoperi, sa iti ofere dragostea deplina si care nu te lasa niciodata, statornica si indestulatoare.

Nu fii necajita, roaga-te si ai rabdare si intre timp da-le tuturor dragoste, chiar daca te supara uneori, tu raspunde cu iubire si nu auzi si nu vedea sicanele, doar iubeste-i.

Mai gandeste-te la faptul ca tu ii vezi si ii iubesti pe parinti prin prisma sangelui comun, altfel decat poate sa ii vada sotul tau, pentru sotul tau sunt practic straini care trebuie sa il accepte, incurajeze sa aiba incredere in ei si sa il respecte.
Pe sot il vezi prin iubirea ta pentru el, dar pentru parinti el este un strain, nu pot sa il vada asa perfect cum il vezi tu; asta nu inseamna ca pt tine nu este perfect, este pentru ca il iubesti, este jumatatea ta care Dumnezeu stie ca te completeaza, iubirea ta pentru el estompeaza micile scame pe care le vad parintii tai, aceste scame pentru tine nu conteaza.

Nu il acuza pe sotul tau, ii e teama de parintii tai, stiu despre ce vorbesc. Va trebui ca parintii sa si-l apropie cu incredere si drag, pur si simplu pt ca tu esti fiica lor, sangele lor, ei te-au educat, iar tu l-ai ales pe el ca acela ales pentru totdeauna.
Nici pe parinti nu te supara, te iubesc, sunt ingrijorati si vor sa fii fericita, de aceea cauta petele din soare, pentru ei tu esti perfecta, iar el trebuie sa fie pe masura ta.

Nu e nimic grav, e normal la inceput peste tot sa se intample asa, nu te speria. Si sa stii ca chiar si niste socrii de 90 ani tot isi mai pun ginerele sub lupa, astia suntem noi oamenii.
Mai apare cate un puseu din asta cand se naste cate un copil, dar trece, trece, stai linistita.

Roaga-te la Maica Domnului. Si o sa fie bine !

Dumnezeu sa te ajute !

da, da oamenii se mai cearta, chiar de plictiseala :)))
 

Da, asa este si asta Irinelu, nu te speria de certuri, sunt normale haraielile, nu inseamna nicidecum ca nu va iubiti, in nici un caz. Nu e mare scofala, motive pot fi plictiseala, vreme, junghiuri (ce daca aveti, sa zicem 25 ani ?), curenti de aer, prostii.
Nu te ingrijora, mai ales la inceput pana va obisnuiti unul cu altul.....

Hai stai linistita ca nu e chiar asa de rau.. :)))))

Domnule sau Doamna, daca scrieti cu sinceritate si cred ca da (doar ca nu imi vine sa cred ca mai exista astfel de parinti echilibrati si...nu am destule cuvinte apreciative), va multumesc pentru mesajul postat si va exprim admiratia mea (care cu toate ca pentru dvs. nu ar avea motive sa fie importanta necunoscandu-ma, nu ma pot abtine sa nu mi-a exprim). Cu drag,

Din cate stiu eu la crestini binecuvantarea parintilor tine loc de porunca. Odata ce parintii nu au fost de acord si ea s-a casatorit impotriva voii lor ea deja a incalcat porunca lui Dumnezeu. Din experienta mea aceste casnicii nu aduc in general nimic bun. Stiu cel putin cateva cazuri de asemenea casnicii esuate. Este acelasi scenariu repetat la nesfarsit!

Exista o logica pentru filtrul parintilor! Cel tanar nici nu are prea mare experienta de viata nici nu gandeste prea limpede pt ca are hormonii care gandesc in locul lui/ei! Prea multi tineri nu-si mai asculta parintii si se casatoresc gandind cu pasarica/pasarelu.

Ea zice ca inainte de casatorie nu era asa partenerul ei. Deci este clar ca l-a evaluat gresit! Acest lucru nu va pune niste semne de intrebare?

Evident e si o vina mare a parintilor pentru ca nu i-au educat ascultarea crestineasca, iubirea pentru cuvantul lui Dumnezeu. Pun pariu ca sunt atei. Si atunci sa se mire ca nu i-a ascultat??

Stiti de ce a intrat pe forumul asta? Pentru ca vrea sa divorteze. In mintea ei ea deja a luat decizia, vrea doar validare!

Eu asa iti voi spune doamna draga: ai facut dupa capul tau, acum descurca-te! Si nu, divortul nu este o solutie! Divortul ar insemna dezicere de binecuvantarea lui Dumnezeu care vi s-a dat la biserica!

Rabda-l pe sotul tau, incearca sa fii diplomata cu el, si roaga-te pentru el si pentru parintii tai ca sa le dea Dumnezeu minte sa se inteleaga intre ei.
Doar asa poate se va ameliora situatia si va reveni la normal.

Dragi oameni care ati daruit timpul si priceperea voastra mesajului meu, va multumesc!
Iata-ma la trei ani de la situatia descrisa, cum credeti? La fel..Sigur ca e mare vina mea. Nu m-am rugat nu destul ci mai deloc.
Sunt curioasa, oare ce crede Dumnezeu despre casnicia mea? Hm..aici ar trebui sa mai taci,dincolo sa asculti. Da, doar El ar fi obiectiv si sincer.
Ne-am casatorit la putine luni distanta de intalnirea noastra. Un avantaj credeam eu, dar care imi trimite nota de plata. Aceste frecusuri poate n-ar fi existat daca ne-am fi cunoscut mai bine inainte. Sau poate tot ar fi existat, cine stie.
Aveti dreptate, fiecare in parte si in felul lui. Imi amintesc de cel ce spunea ca familia extinsa sau nu insemna si o usoara experienta urbana sau rurala a familiei din care provine.La noi s-a potrivit. Sotul are mai multe generatii de orasenit decat mine, orasenca prospata.
Cineva spunea ca am luat deja decizia, astept doar confirmari. In parte adevarat, am nevoie sa fiu convinsa ca ceea ce fac e bine. Pentru ca nu sunt. Nu-l pot banui pe sot de asa rele intentii. El asa a crescut/a fost educat si asa crede, cu tot sufletul lui ca-i bine. Eu din contra.
Iubesc familiile mari care se intalnesc la sarbatori macar...ce vis frumos! La care sa renunt sau sa lupt pentru el?
Intreba cineva ce relatii are cu familia lui. Normale dar reeci dupa parerea mea.
La inceput a fost o ciudata lupta pentru suprematie. Acum nu mai suntem atat de inversunati dar nu ne-am schimbat pozitiile.
Pe de alta parte, parintii. Ai mei in acest caz. Parinti extraordinari care au stiut sa faca orice sacrificiu pentru odraslele lor, dar care n-au depasit prea tare momentul plecarii de-acasa al copiilor si se simt singuri cum si sunt.
Adevarat, pentru mine sunt parinti si-i iubesc, altfel nu cred sa fie prea usor de suportat. Nu rai, dar plini de bune intentii asa obositoare..
Am vazut inca o poverste similara intre mesaje, sper din suflet sa situatia sa se fi imbunatatit.
Asa-i cheia e la mine. Nu dau dovada de acea uitare de sine si contopire cu celalalt.
Sunt uneori prea mult fiica si sora cum spune sotul meu.
In concluzie, sa nu va iau prea mult din timp cu nimicurile gandirii mele, sper la o armonie pe care n-o cunosc inca. Visam la un sot bland si bun ori sotul meu e puternic in caracter si nedispus la concesii prea mari.
Iertati-ma ca n-am mai dat un semn de viata, mi-am schimbat adresa de email si n-am mai putut accesa contul dar sa fac alta adresa nici ca m-am gandit:)
Poate mai fac si ceva curatenie cat bebe doarme...
Cu multumiri,