Nu cunosti sentimentul contrariului bucuriei absente
Oricum tot ce este etern in noi vine ca imprumut ci nu ca dar,frica de iad ar fi inutila pentru ca iadul nu depinde de propria forta,nu suntem noi in totalitate cei responsabili de starea noastra in eternitate

"Cel ce voieste sa scape de pacatul stricator si de pofta cea rea, sa dobandeasca frica de Dumnezeu.
Frica Domnului curata ramane in veacul veacului (Ps. 18,10).
Caci cel ce se gandeste pururea la moarte si la focul vesnic si la viermele cel neadormit si la intunericul cel mai dinafara, la plansul cel nemangaiat, la scrasnirea dintilor, la rusinea ce va ramane din fata scaunului infricosator al Judecatii lui Hristos, dinaintea ingerilor si oamenilor, topeste bucuria placerii si intoarce toata pofta spre Dumnezeu" (Cuviosul Isaia Pustnicul).

Frica de a suferi e mai rea decat suferinta insasi,nici o inima n-a suferit cand a plecat in cautarea visurilor sale,fiindca orice clipa de cautare e o clipa de intalnire cu Dumnezeu si cu vesnicia. Paulo Coelho

'frica de Dumnezeu' e 'frica' de nedreptate...

Cel ce se teme de Domnul e neinfricat
 

Conform Sfintilor Parinti, frica de Dumnezeu nu este semnul slabiciunii, ci al puterii. Cel ce se teme de Domnul nu are frica nici de diavoli, nici de oamenii ce ajung unelte diavolesti.

Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca "cel ce se teme de Domnul nu are frica de asaltul dracilor, nici de neputincioasele lor atacuri, dar nici de amenintarile oamenilor rai. Fiind in intregime ca o flacara sau ca un foc arzator ce strabate zi si noapte de jur imprejur locurile ascunse si intunecoase, pune dracii pe fuga. Caci fug mai degraba aceia de el decat el de aceia, ca sa nu fie arsi de flacara invapaiata a focului dumnezeiesc ce tasneste din el.

Cel ce umbla in frica de Dumnezeu, chiar daca petrece in mjlocul oamenilor rai, nu se teme. El are inlauntrul sau frica de Dumnezeu si poarta arma nebiruita a credintei, cu care poate sa le implineasca pe toate, chiar si pe cele ce par grele si cu neputinta celor multi. El petrece ca un urias in mijlocul piticilor, sau ca un leu mugind in mijlocul cainilor si al vulpilor, increzandu-se in Domnul. Cu taria cugetului sau ii loveste pe ei si inspaimanta inimile lor, invartind cuvantul intelepciunii, ca pe un toiag de fier".


Parintele Dumitru Staniloae, comentand cuvintele Sfantului Simeon, spune: "Cei ce se tem de Domnul nu sunt lasi, ci au curajul marturisirii in fata lui Dumnezeu si a semenilor. Temerea de Dumnezeu e o sfiala de a nu-L supara, nu o lasitate. A se observa paradoxul: n-are frica cel ce se teme de Domnul

Temerea de Dumnezeu nu e ca frica din lume sau ce ceva din lume; e o putere fata de toate cele din lume, iar fata de Dumnezeu nu e simtita ca o frica propriu-zis, ci ca o indraznire din iubire, impreunata in acelasi timp cu sfiala. Temerea de Dumnezeu da puterea de a intreprinde orice efort spre plinirea voii Lui, adica a tot ce e bun (...)."

Ma intreb daca la Sfanta Liturghie, indemnul "Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati" este corect?

Indraznesc sa spun ca in acest indemn din cadrul Sfintei Liturghii, ce premerge momentul impartasirii credinciosilor, nu intamplator frica de Domnul este pusa inaintea credintei si dragostei.

Credinta si dragostea devin intrucatva mai lucratoare numai daca sunt insotite de aceasta emotie sfanta, cutremur sfant, pe care trebuie sa-l traim atunci cand ne apropiem de primirea Sfintelor Taine. Momentul impartasirii nu trebuie intampinat printr-o stare de impasibilitate, de falsa linistire, ci din contra, prin traire interioara intensa. Primirea de catre noi, nevrednicii, a Trupului si Sangelui lui Hristos este un eveniment ce "covarseste toata mintea". Ori acest lucru trebuie constientizat de catre noi, si, prin urmare, trait.

Frica de Dumnezeu, nu este teama de pedeapsa Sa, teama ca El mi-ar putea provoca un rau, o vatamare, ci frica de propria persoana, de propriile neputinte care nu contenesc sa ne impiedice sa primim si sa pastram desavarsit, in sufletul si trupul nostru, pe Hristos.

De aceea, paradoxal, Biserica nu ne spune in acest moment "Bucurati-va!", ci "Infricosati-va!". Nu ne pune inainte bucuria, ci frica, pentru ca aceasta stare se cade veacului acesta, ispitelor si pacatelor ce tin de el. Arata faptul ca viata aceasta ar trebui sa fie un continuu priveghi.

Adevarata bucurie este a veacului viitor, cand ni se va da a ne impartasi cu Hristos, "mai adevarat, in ziua cea neinserata a Imparatiei".

Adevărat. Aşa trebuie înţeleasă frica de Dumnezeu. E o frică ce te face să te pleci, să îngenunchezi, să cazi la pământ, o frică ce te cutremură şi te face să te simţi păcătos, însă nu e spaimă, nu îţi doreşti să fugi, să te ascunzi, pentru că sufletul tău tânjeşte după sfinţenia Celui care inspiră această frică.

Foarte frumos ai spus!

Adevarat e, ca nu stim ce e aia.
Doar ne-o inchipuim cum o fi la altii.

De acord. Am auzit un preot care spune "Cu frica lui Dumnezeu cu credinta........" sunt curios daca traducerea este corecta, sensul ramane acelasi asa cum bine ai subliniat, dar indemnul parca este mai mangaietor

frica de Dumnezeu insusi ca persoana e o slabiciune si pare o nebunie... daca traiesti in frica toata viata nu vei mai apuca sa te bucuri de viata.

Frica de Dumnezeu aduce pocainta in inima noastra. Iar de Hristos nu ne putem apropia altfel, decat in stare de pocainta, avand constiinta ca nu suntem vrednici de El, ci de osanda, de chinul cel vesnic, de scrasnirea dintilor, de intunericul cel mai din afara.

Frica de Dumnezeu aduce omului inaintea ochilor sai ceea ce merita: iadul. Insa nu spre deznadejde, ci spre pocainta, spre venirea intru sine, spre parasirea vietii celei mincinoase.

Ce bine ar fi daca am dobandi una dintre cele trei virtuti! Dar, din nefericire, de prea multe ori suntem netematori de Dumnezeu, putin credinciosi si lipsiti de dragostea cea adevarata.

Daca bucuria ta deriva din viciu, fara doar si poate ca da, dar asta e un lucru sanatos.
Pierzi o viata, castigi o vesnicie.
Cine poate zice ca nu e o afacere buna?

Frica lui Dumnezeu - expresia asta o folosea părintele Galeriu, şi văd că şi părintele Rafail Noica. Un articol despre aceasta aici

Nu mi se pare greşit. E doar o exprimare arhaizantă, eventual latinistă. "Terror Dei" (genitivum) apare şi în Vulgata, de exemplu în Geneza 35:5.

Într-adevăr, e arhaizantă, şi, ca multe arhaisme, e purtătoare de sensuri pierdute. Desemnează frica sfântă, cu origine în Dumnezeu, spre deosebire de frica de Dumnezeu, care e omenească şi care parcă îl distanţează pe om de Părintele Ceresc.

Inteleg George. Cunosc cele doua sensuri ale fricii de Dumnezeu pentru cei incepatori -teama fata de consecintele pacatelor si pentru cei progresati- teama de a nu pierde starea de fericire la care au ajuns. (Ascetica si mistica), dar ma gandeam la indemn si la traducere. Multumesc pentru lamuriri.

daca mori si Dumnezeu nu exista ti-ai irosit viata... daca mori si Dumnezeu e altfel decat credeai ti-ai irosit viata.

Ai enumerat doua variante absurde: Dumnezeu exista, dar noi nu ne putem imagina cum este, atata timp cat nu L-am vazut, caci este de ne-cuprins cu mintea. Iar daca L-am vazut, nu mai e nevoie de imaginatie. Atunci stim.

Iertare , dar e complet aiurea ce scri aici ! Sa sti tu , ca viata prin natura ei divina , nu are cum sa fie irosita decat prin astfel de ganduri nefolositoare . Viata nu-i pierdere de timp si cugetari nefolositoare , draga frate !

Tu ai impresia ca daca traiesti o viata in pacat, esti fericit? Asta inseamna ca ti-ai trait viata? O viata in desfrau, in betii, in....eu mai stiu ce, insemna traire din plin a vietii?
Ce inseamna pentru tine a-ti trai viata? Mai bine nu raspunde, dar nici nu mai scrie asemenea cuvinte!

"Cel ce poarta in sanul sau frica de judecata e ca un osandit legat in lanturi pe scena acestei vieti. De aceea, arata ca unul ce e tarat de frica ca de un calau, si dus pe drumul spre moarte, negandind la altceva decat la chinul sau si la durerea pe care va avea sa o sufere din pedeapsa vesnica. Purtand in inima acest gand, frica ce e intretinuta de el nu-l lasa sa se ingrijeasca de niciun lucru din cele omenesti.

Afandu-se asftel neincetat ca un pironit pe lemn, si stapanit fiind de dureri puternice, nu-si poate indrepta ochii spre fata cuiva si nu face niciun caz de cinstea sau necinstea de la oameni. Caci socotindu-se vrednic de toata necinstirea si dispretuirea, nu-l intereseaza batjocurile ce vin asupra lui (...).

Tuturor celor ce incep sa vietuiasca dupa Dumnezeu, le e folositoare frica chinurilor si durerea ce se naste din ea. Iar cel ce-si inchipuie ca pune inceput fara durere si fara lanturi si fara calau (frica), nu numai ca-si aseaza temelia faptelor sale pe nisip, ci isi inchipuie chiar ca-si poate face casa in aer, fara temelie, ceea ce este intru totul cu neputinta. Caci durerea aceasta naste toata bucuria si lantul acesta rupe toate lanturile pacatelor si poftelor si calaul acesta nu pricinuieste moarte, ci viata vesnica" (Sfantul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice si practice).

"Ce ce s-a facut rob Domnului - spune Sfantul Ioan Scararul - nu se va teme decat numai de Stapanul sau. Dar cel ce nu se teme inca de Acesta, se teme si de umbra sa. Trupul se infricoseaza cand sta langa noi in chip nevazut un duh; dar cand sufletul se veseleste, smerindu-se, sta de fata un inger. De aceea, cunoscand din lucrare starea de fata a acestuia, sa sarim mai repede la rugaciune, caci bunul nostru pazitor a venit sa se roage impreuna cu noi." Cel ce a biruit frica lasa e vadit ca si-a predat viata si sufletul lui Dumnezeu.

"De voieste cineva sa aiba totdeauna neclintita frica de Dumnezeu in inima, el poate sa invete din pilda aceasta: Cand voieste cineva sa calatoreasca, isi ia in picioare incaltaminte. Caci Scriptura zice ca incaltamintele sunt semnul pregatirii (Ef. 6,14).

Cand deci se stie cineva pe sine ca are sa faca un lucru, trebuie sa inteleaga prin pregatirea trupeasca pe cea duhovniceasca si sa-si ia incaltamintele duhovnicesti, adica pregatirea prin frica de Dumnezeu si sa cugete ca toate trebuie sa le faca cu frica lui Dumnezeu si sa-si pregateasca inima sa cheme pe Dumnezeu ca sa-i daruiasca frica Lui. Caci punandu-si inaintea ochilor aceasta frica in orice lucru ce are sa-l faca, ea i se face neclintita" (Sfintii Varsanufie si Ioan, Scrisori duhovnicesti, Raspunsul 393, Filocalia XI).

Comentand aceste cuvinte, Parintele Dumitru Staniloae spune ca "frica de Dumnezeu e ca o incaltaminte care-l ajuta pe om sa paseasca mereu pe calea voita de El. Numai ajutat neincetat de ea, paseste mereu pe aceasta cale, fara sa se abata, fara sa se opreasca.Cel ce are neclintita in sine aceasta frica nu trece de la un lucru la altul, nu iese din calea dreapta a lui Dumnezeu, nu cade prada imprastierii gandurilor.

Frica de Dumnezeu s-a intiparit in el ca un far luminos ce nu se stinge niciodata si care nu e sustinuta numai de om, ci in care omul se afla intr-o insotire continua cu Dumnezeu.

Mai bine zis e ca un cui care sta infipt in fiinta noastra, fara sa produca o imbolnavire a ei, ci mai degraba o fixare in sanatate, unind fiinta noastra cu Dumnezeu si facand pe Dumnezeu simtit prin strapungerea necontenita aici de El. Poate de aceea se spune ca are ca efect strapungerea inimii -Fapte 2,37" (nota 559).

[quote=IOLANDA;298694]Frica de Dumnezeu,in sufletul meu o simt ca pe o mare durere,cind ma gandesc la pacatele facute cu voie si fara de voie de-a lungul vietii mele trecatoare. Cind vorbesc cu Dumnezeu si ii cer iertare ptr,cele infaptuite si ptr.cele neanfaptuite inca,nu pot face acest lucru decat cu "zdrobirea"inimii.....plangand cu lacrimi sincere si curate as indrazni sa zic...ptr.ca atunci chiar asta simt.Si ....da ..mi-e frica de judecata Lui Dum

"Precum nu e cu putinta a trece marea cea mare fara vapor si corabie, asa nu poate trece cineva la dragoste, fara frica. Marea cea rau mirositoare asezata intre noi si raiul intelegator, n-o putem strabate decat prin corabia pocaintei, manata de vaslasii fricii.

Daca vaslasii acestia ai fricii nu carmuiesc corabia pocaintei, prin care strabate corabia lumii acesteia spre Dumnezeu, ne inecam in marea cea rau mirositoare. Pocainta este corabia; frica este carmaciul ei; dragostea este limanul dumnezeiesc.

Deci frica ne aseaza in corabia pocaintei si ne trece peste marea vietii celei rau mirositoare si ne conduce spre limanul dumnezeiesc, care e dragostea, la care strabat toti cei ce se ostenesc, toti cei impovarati de pocainta. Si cand am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu. Si calea noastra s-a sfarsit si am trecut la ostrovul ce se afla dincolo de lume, unde e Tatal si Fiul si Sfantul Duh (Sfantul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevointa - Cuvantul LXII, Filocalia X).

Cuviosul Nichita Stithatul arata ca "incepatorilor in viata virtuoasa le ajuta in lucrarea poruncilor si in fuga de rele, frica de chinuri.

Dar celor ce au inaintat prin virtute, ajungand la vederea slavei lui Dumnezeu, li se naste o alta frica, patrivita cu starea lor. E temerea curata care ii infricoseaza tare mult, din dragoste (Ps. XIX, 10). Aceasta ii ajuta sa staruiasca neclatinati in dragostea lui Dumnezeu, temandu-se de infricosatoarea alunecare din ea.

Celor dintai, de li se intampla sa cada din starea lor, dar se caiesc si iarasi se ridica, le vine din nou frica cea dintai, cu bune nadejdi. Celor de al doilea insa, de au cazut de la inaltimea vederii lui Dumnezeu, prin pizma vrasmasului, nu le vine indata frica a doua, ci ii ia in primire o negura si un intuneric gros de sa-l prinzi cu mana, fiind plini de mahnire, de dureri, de amaraciune si de frica cea dintai a muncilor vesnice. Si daca Domnul Savaot n-ar scurta zilele acestei dureri cu neputinta de purtat, nu s-ar mantui niciunul dintre cei ce cad de acolo (Cele 300 de capete despre faptuire, Suta intai, c.56, in Filocalia VI).