“Cum sa stii daca iubesti cu adevarat pe cineva, daca nu ai suferit pentru el?

PARINTELE DUMITRU STANILOAE (†5 octombrie 1993) DESPRE HRISTOS-SLUJITOR SI CHEMAREA NOASTRA LA RESPONSABILITATEA SLUJIRII JERTFELNICE:

Sa recapitulam!
 

ei lipsiţi de slava numelui de creştin nu sunt lipsiţi de cealaltă slavă, pe care au primit-o când au fost zidiţi: ei sunt chipul lui Dumnezeu.
Dacă chipul lui Dumnezeu va fi aruncat afară, în văpaia cea cumplită a iadului, şi acolo sunt dator să îl cinstesc.
Ce treabă am eu cu văpaia, cu iadul! Chipul lui Dumnezeu a fost aruncat acolo potrivit judecătii lui Dumnezeu: treaba mea este să păzesc cinstirea faţă de chipul lui Dumnezeu, şi prin aceasta să mă păzesc pe mine însumi de iad.

Dă cinstire orbului, şi leprosului şi celui bolnav la minte, şi pruncului de ţâţă, şi răufăcatorului, şi păgânului - cum se cuvine chipului lui Dumnezeu. Ce ai tu cu neputinţele şi neajunsurile lor! Ia seama la tine însuţi, ca să nu sufere un neajuns iubirea ta.
Dar dacă socoţi că îl iubeşti pe Dumnezeu, iar în inima ta trăieşte un simţământ de neplăcere fie şi faţă de un singur om, să ştii că te afli într-o veşnică amăgire de sine.
"Dacă zice cineva:", grăieşte Sfântul Ioan Cuvântatorul de Dumnezeu, " - iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este... Această poruncă avem de la El, că cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său".
Iubirea de Dumnezeu se întemeiază pe iubirea de aproapele. Atunci când se va şterge în tine ranchiuna, să ştii că te-ai apropiat de iubire. Atunci când inima ta va fi umbrită de o pace sfânta, plină de har, cu întreaga omenire, să ştii ca eşti chiar la porţile iubirii.
Aceste porţi, însă, nu se deschid decât prin Duhul Sfânt. Iubirea de Dumnezeu este un dar al lui Dumnezeu în omul care s-a pregatit prin curăţia inimii, a minţii şi a trupului pentru primirea acestui dar. Pe măsura treptei pregătirii este şi treapta darului, pentru că Dumnezeu este Drept-Judecător şi în milostivirea Sa.

Eu pot sa spun multe despre orice, dar am convingerea ca orice va voi spune cuvintele mele nu va vor convinge pt.ca refuzati sa le patrundeti sensul raportat la conjuctura subiectului.
Tocmai de aceea voi mai vorbi (POATE) prin cuvintele sfintilor parinti pt a nu asa loc interpretarilor subiective.
Doamne ajuta!

Ce copy/paste? Mesajul era scris în întregime de mine, cu excepția citatului din Scriptură de la sfârșit.

Da, isihasm în lume. Așa cum am explicat (și cum au spus și Părinții), isihasmul e singura cale spre despătimire și unire cu Dumnezeu. Treaba cu frustratul, cred că vorbești de tine. Și nu mai face referiri personale că aseta dovedesc imaturitatea ta, incapacitatea de a formula argumente valide. Plus că te alegi și cu report. Dacă nu poți răspunde politicos mai bine stai în banca ta, nu răspunde deloc.

Am spus că desprinderea de lume nu înseamnă neapărat părăsirea ei. Nebunii pentru Hristos erau desprinși de lume dar trăiau în mijlocul ei. Dacă tu nu înțelegi ceva nu înseamnă că e absurd.

Marimira, dacă nu vrei să te referi la tema discuției, nici să adresezi răspunsuri la ideile prezentate ci vii cu citate paralele cu subiectul, înseamnă că urmărești să bruiezi, să faci trolling.

Domnule Traditie1,
va dau un singur exemplu despre dragoste si experienta traita vis-a-vis de dvs.pe alt thread(cel despre Adrian Paunescu-pag.33)care pe mine m-a lovit sufleteste si m-a jignit mai mult decat orice s-a discutat acolo, m-a durut ca o pers.care da lectii despre dragostea bine inteleasa poate face aceasta afirmatie!

".... Mai ales atunci când e vorba de români, cel mai înapoiat, rău și necinstit popor din Europa."..sunt cuvintele dvs.,le recunoasteti...si daca da cum indrazniti sa ne dati lectii? Ce cautati pe un foprum crestin ortodox cu aceste cuvinte? sunteti roman?-nu pot sa cred , dupa cele afirmate...probabil ca aveti alte interese..specifice lupilor imbracati in haine de oi!
Daca nu va place poporul roman si credeti ca este asa cum afirmati ce cautati pe aici...?
Si aceasta este doar une din "perlele" produse de dvs.pe acel thread...sa mai enumar...va recomand cu toate dragostea sa citi fragmentul din cartea parintelui Ignatie Brincianinov! Daca l-ati fi citit ...poate l-ati fi si inteles!!!
Altminteri...tot ce spuneti..este arama sunatoare si chimval rasunator..cred ca suferiti de nevorbire pt. ca din pacate nu ati priuns esenta indelungelor si profundelor dvs.lecturi.

Domnul sa va lumineze, sa va apere de fariseism, sa va daruiasca sanatate, sa va binecuvinteze casa si familia si pe dvs.cu darurile Sale cele multe si bogate![/quote]

Cum sa intelegem sa ne iubim aproapele ca sa nu mai intelegem gresit!!!
 

Ca sa nu mai credem ca noi stim mai bine si sa nu mai intelegem gresit iubirea de aproapele iata ce ne invata sfantul....cum sa ne iubim aproapele!


Despre iubirea de aproapele
Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov



Ce poate fi mai minunat, mai desfătător decât iubirea de aproapele?

A iubi este o fericire, a urî este un chin.

Toată Legea şi prooroci, stau în iubirea către Dumnezeu şi către aproapele.
Iubirea către aproapele este calea care duce la iubirea către Dumnezeu. Căci Hristos a binevoit a se îmbrăca tainic în fiecare aproape al nostru, iar în Hristos este Dumnezeu (1 Ioan).

Să nu crezi, preaiubite frate, că porunca iubirii de aproapele a fost prea apropiată inimii noastre căzute: porunca este duhovnicească, iar pe inima noastră au pus stăpânire trupul şi sângele; porunca este nouă, iar inima noastră -veche.
Iubirea noastră firească a fost vătămată de cădere; ea trebuie omorâtă -Hristos o porunceşte - pentru a putea agonisi din Evanghelie iubire sfântă către aproapele, iubire în Hristos.

Însuşirile omului nou trebuie să fie toate noi; nici o însuşire veche nu i se potriveşte.

Căderea a supus inima stăpânirii sângelui şi, prin mijlocirea sângelui, stăpânirii stăpânitorului acestui veac. Evanghelia slobozeşte inima din această robie, din această silnicie, şi o aduce sub călăuzirea Sfântului Duh.
Sfântul Duh ne învaţă să iubim pe aproapele în chip sfânt.

Iubirea aprinsă, hrănită de Sfântul Duh este foc. Prin acest foc se stinge focul iubirii fireşti, trupeşti, stricate de căderea în păcat. (Scara, Cuvântul 15, cap. 3).

"Cel ce spune că poate avea pe amândouă aceste iubiri se amăgeşte pe sine însuşi", a spus Sfântul Ioan Scararul (Cuvântul 3, cap. 16).


Adevărata iubire de aproapele se întemeiază pe credinţa în Dumnezeu, "Ca toţi să fie una", a strigat Mântuitorul lumii către Părintele Sau, "după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una" (Ioan 17, 21)

Fă pentru cei pe care îi iubesti ceea ce poţi să faci folositor şi ceea ce este legiuit; dar totdeauna să îi încredinţezi lui Dumnezeu - şi iubirea ta oarbă, trupească, nesocotită se va preface, încetul cu încetul, într-o iubire duhovnicească, înţelegătoare, sfântă.
Iar dacă iubirea ta este o împătimire ce se împotriveşte legii, atunci s-o lepezi ca pe o urâciune.
Atunci când inima ta nu este liberă, acesta este un semn al împătimirii. Atunci când inima ta este înrobită, acesta este semnul patimii nebuneşti, păcătoase.
Iubirea sfântă este curată, liberă, întreagă în Dumnezeu. Ea este o lucrare a Sfântului Duh, care lucrează în inimă în măsura curaţirii acesteia.

Dă cinstire aproapelui ca unui chip al lui Dumnezeu -cinstire care să fie în sufletul tău, nevăzută pentru ceilalţi, descoperită doar conştiinţei tale. Faptele pe care le săvârseşti să fie, în chip tainic, pe potriva stării tale sufleteşti.
Dă cinstire aproapelui, fără sa iei seama la vârstă, fără să faci deosebire între bărbat şi femeie, fără să te uiti la rangul pe care îl are în lume -şi iubirea sfântă va începe, treptat, să se facă arătată în inima ta. Pricina acestei iubiri nu sunt trupul şi sângele, nu înrâurirea simţurilor, ci Dumnezeu.

Cei lipsiţi de slava numelui de creştin nu sunt lipsiţi de cealaltă slavă, pe care au primit-o când au fost zidiţi: ei sunt chipul lui Dumnezeu.
Dacă chipul lui Dumnezeu va fi aruncat afară, în văpaia cea cumplită a iadului, şi acolo sunt dator să îl cinstesc.
Ce treabă am eu cu văpaia, cu iadul! Chipul lui Dumnezeu a fost aruncat acolo potrivit judecătii lui Dumnezeu: treaba mea este să păzesc cinstirea faţă de chipul lui Dumnezeu, şi prin aceasta să mă păzesc pe mine însumi de iad.

Dă cinstire orbului, şi leprosului şi celui bolnav la minte, şi pruncului de ţâţă, şi răufăcatorului, şi păgânului - cum se cuvine chipului lui Dumnezeu. Ce ai tu cu neputinţele şi neajunsurile lor! Ia seama la tine însuţi, ca să nu sufere un neajuns iubirea ta.
În creştin să dai cinstire lui Hristos, Care a spus spre povăţuirea noastră, şi încă va mai spune atunci când se va hotărî soarta noastră în veşnicie: "Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti frati ai mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut". (Mt. 25, 40).
Atunci când ai de-a face cu aproapele să ai în minte acest cuvânt evanghelic şi te vei face tăinuitor al iubirii de aproapele. Tăinuitorul iubirii de aproapele intră prin ea în iubirea de Dumnezeu.

Dar dacă socoţi că îl iubeşti pe Dumnezeu, iar în inima ta trăieşte un simţământ de neplăcere fie şi faţă de un singur om, să ştii că te afli într-o veşnică amăgire de sine.
"Dacă zice cineva:", grăieşte Sfântul Ioan Cuvântatorul de Dumnezeu, " - iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este... Această poruncă avem de la El, că cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său". (1 In. 4, 20, 21).
A arăta iubire duhovnicească faţă de aproapele este semnul înnoirii sufletului prin Sfântul Duh. "Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă", grăieşte iarăşi Cuvântatorul de Dumnezeu, "pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte". (1 In. 3, 14).

Desăvârşirea creştină stă în desăvârşita iubire de aproapele. Desavârşita iubire de aproapele stă în iubirea de Dumnezeu, care nu cunoaşte desavârşire, întru care nu este sfârşit sporirii. Creşterea în iubirea de Dumnezeu este nesfârşită, pentru că iubirea este Nesfârşitul Dumnezeu. (1 Ioan 4, 16). Iubirea de aproapele este temelia zidirii iubirii. Iubite frate! Caută să sporeşti în tine iubirea duhovnicească de aproapele: intrând în ea, vei intra în iubirea de Dumnezeu, pe porţile învierii, pe porţile Împărăţiei Cerurilor. Amin.

...............

Iubirea de Dumnezeu se întemeiază pe iubirea de aproapele. Atunci când se va şterge în tine ranchiuna, să ştii că te-ai apropiat de iubire. Atunci când inima ta va fi umbrită de o pace sfânta, plină de har, cu întreaga omenire, să ştii ca eşti chiar la porţile iubirii.

Aceste porţi, însă, nu se deschid decât prin Duhul Sfânt. Iubirea de Dumnezeu este un dar al lui Dumnezeu în omul care s-a pregatit prin curăţia inimii, a minţii şi a trupului pentru primirea acestui dar. Pe măsura treptei pregătirii este şi treapta darului, pentru că Dumnezeu este Drept-Judecător şi în milostivirea Sa.
..............

..................
Să ţii neclintit în minte că iubirea de Dumnezeu este cel mai înalt dar al Sfântului Duh, iar omul poate doar să se pregătească, prin curăţie şi smerenie, pentru primirea acestui mare dar, prin care se schimbă şi mintea şi inima şi trupul.
Osteneala noastră este deşartă, stearpă şi vătămătoare atunci când căutăm a descoperi în noi, mai înainte de vreme, înaltele daruri duhovniceşti: pe acestea le dăruieşte Milostivul Dumnezeu, la vremea lor, plinitorilor statornici, răbdători şi smeriţi ai poruncilor evanghelice. Amin.

p. 134-138

Despre Înşelare
Schitul românesc Lacu
Sfântul Munte Athos
1999

Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov
Pomenit pe 13 mai

Am facut aceasta postare cu gandul ca este singur mod in care putem intelege iubirea de aproapele ca sa nu mai intelegem gresit...noi cei mici si pacatosi.
Vi se pare ca este paralela cu subiectul? Sau este musai sa vi se dea intotdeauna dreptate si sa vi se cante ib struna...de cand ne facem exemple pa noi insine...nu cumva ii avem pe sfintii parintii care sa ne invete?!Ei sunt acei care prin exemplul vietii lor au putut sa dea o interpretare corecta dogmelor si canoanelor deoarece ..e f.simplu...si le-au putut insusi, dovada faptul ca sunt trecuti in calendar iar asta nu mai lasa loc la intrerpretari personale.

Doamne ajuta!

Dupa mine, infranarea este o lucrare ascetica, asceza avand nenumarate trepte, iar crestinul este dator a se infrana de la multe.
A trece pe langa un fast'food si a nu cumpara nimic, pentru unii, este o mai mare asceza decat ar face altii vreo 50 de metanii.

Inteleg diferenta dintre a fi pe cale si a ajunge la destinatie, insa ce legatura are asta cu crestinul din lume si cu calugarul ?!

Pe calea spre despatimire este dator a merge tot crestinul.
"Stramta este poarta si ingusta este calea care duce la viata si putini sunt care o afla." (Matei 7, 14)

Despatimirea totala se cere fiecarui crestin, dupa masura puterii lui (nr. talantilor).
"Fiti desavarsiti precum Tatal desavarsit este." (Matei 5, 48)

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca suntem in exil pe acest pamant, in "Omilii la Facere". Iti pot transcrie citatul.
Viata omului este aproape numai chin si durere, astfel incat el sa stie neincetat ca nu acesta este locul lui.

Biserica de Rasarit nu cunoaste "sfaturi" si "porunci" evanghelice. Aceasta este un rationament si un calcul apusean.

"Trecand prin tunderea Botezului, fiecare crestin se afla pe sine monah al monahismului interiorizat, supus tuturor exigentelor Evangheliei." (Paul Evdochimov)
"Singura diferenta dintre un mirean si un calugar este ca cel dintai este casatorit." (Sfantul Ioan Gura de Aur)

Adevarat, fiecare trebuie sa isi vada de calea lui, insa cele doua cai sunt atat de apropiate, pe cat Hristos este unul si acelasi pentru toti. Curat si impotrivitor patimilor trebuie sa fie tot omul ce indrazneste a se apropia de Hristos.

Da, isihasm in lume. Aceasta ajunge sa fie calea crestinilor, din ce in ce mai mult.
Casatoria.... da, un mare ajutor in calea isihasta.
Jertfa din casatorie surprinde adancimi nebanuite.
Crestinul nu poate sa nu fie isihast, oriunde ar vietui el si oricat de ocupat ar fi.
Precizez ca "isihie" imi este inteles ca "linistire", "asezare sufleteasca", "rugaciune neincetata".

"Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine." (Matei 10, 37-38)

P.S. Cand crestinul nu trece cu vederea "Pilda talantilor", atunci nu are de ce a se teme.
Unul a primit 1 talant, altul a primit 2 talanti, iar altul a primit 5 talanti.
Fiecare sa lucreze cu cat a primit, caci fiecaruia i se va cere diferit, insa lucrarea este una.

Spunea un parinte ca marea problema a omului contemporan nu este faptul de a nu iubi, ci incapacitatea de a mai iubi. Omul de astazi chiar daca isi propune sa iubeasca, nu o mai poate face cu usurinta. Este impresurat, vlaguit, deznadajduit.

Iubirea este un izvor care seaca daca nu isi primeste "apa cea vie" din Dumnezeu. De aceea, nu stiu ce importanta are faptul daca intelegem sau nu iubirea. Cred ca ar trebui sa ne preocupe mai mult faptul ca nu suntem vii, ca nu iubim spontan, firesc, "pe cei drepti si pe cei nedrepti", asemenea lui Dumnezeu.

Relatiile dintre oameni nu se mai intemeiaza de mult timp numai pe iubire, cat pe alte interese si acorduri. Or, avand in vedere acest fapt, nu trebuie sa ne mire starea decazuta lumii de astazi.

Extremele intotdeauna atrag; se pare ca alta tendinta a omului de azi este de a oscila nu numai intre bine si rau, ci si intre iubire si dusmanie. Amandoua insa sunt duse la extrem. Stiu ca trebuie sa iubesc, doar crestinismul asta inseamna, iubire. Atunci incep sa ma conformez unui set de reguli bine definite care-mi da mie insami linistea lucrului bine facut. Iubirea, vine si ea, de la Domnul sau prin propriile mele forte. Un fel de "tipic, tipic, dar la inima nimic".

optiunea "caldicel" dispare din ce in ce mai mult, pe masura ce trece timpul

trebuie sa alegem

Cine-si imagineaza ca nu are de invatat nimic de pe acest forum, se inseala. Nu s-au stins inca discutiile zilelor trecute - pareri pro si contra judecarii aproapelui, revolta si cuvinte grele, uneori.

Se stie ca Dumnezeu lucreaza prin oameni si ca nimic din viata noastra nu este intamplator.
Uneori critica fratelui meu urmareste un scop constructiv:acela de a-mi arata mie insami o alta parte a mea, de care fie ca nu sunt constienta, fie ca nu-mi dau seama, aceasta fiind deseori intr-un con de umbra.

Ei, so what? Ce legatura are cu iubirea gresit inteleasa?

De fapt, este o alta forma de iubire, pe care cei mai multi dintre noi o practica in mod inconstient, ca pe un impuls, dintr-o nevoie fireasca pe care nu si-o pot explica nici ei insisi. Daca cei vizati accepta aceasta mica umilinta, s-ar parea ca vor fi scutiti ulterior de o alta forma de smerire involuntara, dar care pe langa un public ceva mai numeros, uneori poate avea si consecinte neplacute, uneori si boli grave.

Insa a vorbi liber despre smerenie si a fi smerit nu sta la indemana oricui.
Este nevoie de multe lectii de viata pe care trebuie sa ni le insusim sa putem trece mai apoi la treapta urmatoare, sa fim din ce in ce mai aproape de iubirea pe care nu o cunoastem decat din lecturate. Dar pana la iubire, mai avem mult de mers. Inainte de toate trebuie sa-L cunoastem pe Dumnezeu prin experiente concrete de viata, cum spune parintele Staniloae:

Pe Dumnezeu il cunoaste fiecare credincios in actiunea Lui providentiala prin care este condus in imprejurarile particulare ale vietii sale, uneori harazindu-i bunuri, alteori fiind privat in mod pedagogic de ele. Acest din urma mod ce conducere il numeste Sfantul Maxim conducere prin judecata. Fiecare cunoaste pe Dumnezeu prin apelul ce-l face Acesta la el, punandu-l, in diferite imprejurari, in contact cu diferiti oameni care-i solicita implinirea unor datorii, care-i pun rabdarea la grele incercari. Fiecare il cunoaste in mustrarile constiintei pentru relele savarsite; in sfarsit, il cunoaste in necazurile, in insuccesele mai trecatoare sau mai indelungate, in bolile proprii sau ale celor apropiati, ca urmari ale unor rele savarsite sau ca mijloace de desavarsire morala, de intarire spirituala, dar si in ajutorul ce-l primeste de la El in biruirea lor si a altor piedici si greutati ce-i stau in cale. E o cunoastere care ajuta la conducerea fiecarui om pe un drum propriu de desavarsire.

E o cunoastere palpitanta, apasatoare, dureroasa, bucuroasa, care trezeste in fiinta noastra responsabilitatea si incalzeste rugaciunea si care o face sa se stranga mai mult langa Dumnezeu.

In ea, fiinta noastra traieste practic bunatatea, puterea, dreptatea, intelepciunea lui Dumnezeu, grija Lui atenta fata de noi, planul special al lui Dumnezeu cu ea. In acest raport persoana umana traieste un raport de intimitate particulara cu Dumnezeu ca Persoana suprema, in aceasta cunoastere eu nu mai vad pe Dumnezeu numai ca pe Creatorul si Proniatorul a toate, sau ca Misterul care Se face vadit tuturor, umplandu-i pe toti de aceleasi bucurii mai mult sau mai putin la fel; ci il cunosc in grija Lui speciala fata de mine, in raportul Lui intim cu mine, in istoria relatiilor Lui cu mine, in planul Lui in care ma conduce in mod special pe mine spre tinta comuna, prin durerile, revendicarile si directiile particulare pe care mi le adreseaza mie in viata. Desigur, acest raport intim al lui Dumnezeu cu mine nu ma scoate din solidaritatea cu altii, din obligatiile fata de altii, fata de familie, de natie, de locul meu, de timpul meu, de lumea din timpul meu. Dar mi Se face cunoscut in apelurile ce mi le face in mod special mie, pentru a ma stimula la implinirea datoriilor mele, sau in remuscarile mele deosebite pentru neimplinirea indatoririlor mele speciale.

http://www.crestinortodox.ro/dogmati...tii-68951.html

De fapt, aceasta este forma cea mai desavarsita de iubire.

Nu sunt sigur, dar am impresia că în această preocupare exagerată pentru conceptul de iubire se ascunde de fapt mândria de a ne crede niște ființe deosebite, căci altfel nu se explică cum poate deveni mai important sentimentul nostru decât persoanele cărora li se adresează iubirea, Dumnezeu și semenii.


Prin termenul de iubire se înțeleg mai multe lucruri care nu sunt identice: bunătate, respect, devoțiune, atracție și altele. Însă există obiceiul de a le amesteca pe toate la un loc, ceea ce arată, cred, confuzia, gândirea stereotipică, faptul că nu avem deprinderea să analizăm ceea ce ni se prezintă, că nu avem obiceiul să ne formăm propria înțelegere ci gândim prin ideile altora.


Pentru mine este straniu că oamenii vorbesc atât de mult despre Dumnezeu și iubire dar puțini caută să-L cunoască cu adevărat prin rugăciune, să se aproprie de El prin cunoașterea și împlinirea voii Lui. Bunăvoința noastră față de Dumnezeu nu poate să constea decât în dorința de a ne face plăcuți Lui, așa cum bunăvoința față de oameni stă în a lucra pentru mântuirea lor, nu pentru confortul lor vremelnic sau cu atât mai puțin în a vorbi abstract despre iubire.

Traditie ti-am dat un reply simplu si nu mi-ai raspuns inca. Unde tii respectu pentru fratii tai in Hristos,doar parerea ta sa fie cea corecta altii ce posteaza nu au sens si le tot intorci ca sa fie dupa cum vrei tu tot vb de a fi placut in ochii lui Dumnezeu sa sti ca lui Dumnezeu nu ii plac cei care nu pot lua o insulta fara sa le comenteze inapoi :)

Dacă mă întrebi lucruri personale consider că nu e o întrebare serioasă. La cealaltă întrebare pe care o puseseși răspunsesem în alte mesaje. Nu cred că e cazul să răspundem la toate mesajele ci doar atunci când avem ceva de zis.