(3)


Ce face pacatosul cel nebun cand se desparte de Dumnezeu? El s-a dus intr-o tara indepartata si acolo si-a risipit averea, traind in desfranari. Aceasta nu este lucrarea unui singur pacatos: aceasta nu a facut numai fiul cel mai tanar al tatalui sau. Aceasta se face de catre fiecare om, de catre fiecare care se desparte de Dumnezeu. “Si s-au stins in desertaciune zilele lor…” (Psalm 77:33).In desfranari.Ce inseamna aceasta? Inseamna petrecerea zilelor in pacat si desertaciune, in betie, cearta, manie, trandavire si, mai mult decat toate, in desfranare – prin care energiile vietii se mistue cel mai repede si in intregime, si scanteia dumnezeiasca se stinge. Cand omul nu are dragoste, el se arunca in gura patimilor. Cand omul paraseste calea lui Dumnezeu, se trezeste intr-un labirint cu multe cai si se napusteste cind pe o cale cind pe alta. Omul acesta aseaza securea la radacina propriei sale vieti, si in fiecare zi taie cate o parte din radacina, pana cand copacul incepe sa se usuce.

Traind in desertaciune, fiul risipitor si-a risipit toata averea pe care o primise de la tatal sau. Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare in tara aceea, si el a inceput sa duca lipsa. In aceasta tara indepartata, departe de Dumnezeu, intotdeauna este foamete mare, caci pamantul nu poate satura pe omul flamand: hrana sa doar ii sporeste foamea. Pamantul poate sa sature numai foamea animalelor fara gindire; dar in nici un chip nu-l poate satura pe om.In tara indepartata exista intotdeauna foamete mare, pentru ca, pentru pacatosul care uita cu totul de Dumnezeu, si isi risipeste toate energiile vietii pe care i le daduse Dumnezeu ca parte a sa, se ridica foamete mare: o foame pe care intregul pamant, cu tot ceea ce are de daruit, n-o poate potoli nici macar pentru o clipa. Aceasta este situatia pana in zilele noastre cu fiecare pacatos, care se lasa cu totul in voia celor pamantesti, a trupului si a implinirii poftelor celor trupesti. Vine o clipa pentru pacatos cand acestea devin murdarie si duhoare respingatoare. Atunci el incepe sa se planga intregii lumi si sa-si blesteme viata. Secatuindu-si viata trupeasca si sufleteasca, el se simte ca o trestie goala, uscata, prin care bate un vant rece. Totul este intunecat pentru el; totul este scarbos si respingator. Intr-o astfel de situatie, el nu mai stie ce sa faca cu sine. El a incetat sa mai creada in aceasta viata si cum poate sa mai creada in cealalta? El a uitat de cealalta viata si incepe sa o urasca pe aceasta; el a uitat de Dumnezeu si incepe sa urasca lumea aceasta. Ce va face acum? Unde va merge? Lumea intreaga apasa asupra lui si pe nici o usa nu gaseste scris “iesire”.

Primejdia situatiei nu sta in a gasi o portita de scapare, ci, calea se afla tocmai in launtru. Cand omul se gaseste intr-o asemenea stare de deznadejde, ii apare diavolul indata, insotindu-l permanent, ducandu-l dintr-un rau in altul, desi el sta ascuns si nevazut. Dar acum i se arata, il ia in slujba sa si il trimite la tarina sa, ca sa ingrijeasca porcii. Ca sta scris: Si ducandu-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei tari, si acesta l-a trimis la tarinile sale sa pazeasca porcii. Aceasta se intampla fiecarui fiu neascultator, care s-a rasucit si s-a indepartat de tatal sau: ducandu-se departe de tatal sau cu mandrie si cu planuri mari pentru fericirea sa, nimerind ca slujitor la unul mai rau decat el, ajungand sa ingrijeasca porcii altuia. Prin “unul din locuitorii acelei tari indepartate” este lamurit ca se intelege diavolul.Cu toate ca el este numit aici “om”, asa cum si tatal este numit “om”, el este infatisat intr-un fel cu totul impotrivitor “omului-tata”, de care fiul s-a despartit prosteste. El este om, dar nu om al imparatiei cerurilor, nici om al imparatiei pamantesti, ci om al celei de-a treia imparatii – imparatia intunericului si a groazei, a pierzarii si a focului: imparatia dracilor. Fata de cel dintii, “omul-tata”, pacatosul este numit fiu, dar fata de celalalt, “omul-diavol”, el este numit slujitor tocmit. Pe cand se afla cu “omul-tata”, el era binecuvantat cu toata imbelsugarea, dar cu “omul-diavol” el este flamand, atat de infometat, ca ar fi mancat din roscovele pe care le mancau porcii, insa nimeni nu-i dadea. Prin “porci”, intr-un inteles mai adanc, trebuie sa intelegem duhurile cele rele, salasluitorii imparatiei diavolului. Fiindca duhurile cele rele sunt purtatorii a toata necuratia, si porcii sunt simbolul vazut al necuratiei.

Cand Dumnezeu a scos duhurile necurate din omul indracit care se afla in Gadara, El le-a ingaduit sa intre in porci (Luca 8:32-33). Precum porcii râmă in pamant, tot la fel si duhurile rele râmă in om, pana ce gasesc in el necuratie, cu care sa se hraneasca. Prin “roscove” sau “hoaspa“, trebuie sa intelegem toata necuratia din launtrul omului: ganduri rele, doriri necurate, scopuri care urmaresc iubirea de sine, pacate, pofte si patimi – mai ales patimi. Duhurile necurate se hranesc si se ingrasa cu tot ceea ce roade sufletul omului si il duce la pieire. Tot ceea ce creste in intunecimea sufletului omului, ascuns de lumina nemijlocita a lui Dumnezeu, asa cum cresc roscovele in intunericul de sub pamant, este hrana necurata pentru duhurile necurate. Dar duhurile necurate nu dau aceasta hrana omului, indata ce acesta s-a asezat in slujba lor. Ele hranesc omul pana cand acesta cade cu totul sub puterea lor, dar atunci cand el se gaseste in mana duhurilor, ele nu mai au nevoie sa-l hraneasca. Hrana lor este otrava si el s-a otravit deja peste tot. Si ceea ce este otrava pentru el, serveste acum drept hrana pentru ele! Duhurile ii rod sufletul, asteptand doar clipa cand acesta va pleca din trup, ca sa-l hraneasca cu suferinte si mai mari, cand acesta se va afla in intunericul cel mai din afara. Dupa cum a spus imparatul si proorocul David: “Vrajmasul prigoneste sufletul meu si viata mea o calca in picioare; facutu-m-a sa locuiesc in intuneric ca mortii cei din veacuri“. (Psalm 142:3). Doamne, fiul risipitor era unul mort inaintea mortii sale trupesti!

(4)


Dar, in clipa celei mai mari deznadajduiri, a foamei si a infricosarii fiului risipitor, a licarit o scanteie in launtrul sau; o scanteie uitata, la care nici nu visase. De unde a venit aceasta scanteie pe carbuni stinsi? De unde sa vina o scanteie de viata intr-un les? Ea a venit de acolo de unde am pomenit mai inainte: ca tatal, dandu-i fiului partea sa de avere, i-a dat mai mult decat i se cuvenea. Pe langa tarana, i-a mai dat o scanteie de constiinta si de intelegere. Ca si cum tatal cel intelept si milostiv si-ar fi spus atunci cand a dat partea din averea sa, fiului mai tanar: “Ii voi mai da lui si aceasta: constiinta si intelegere; de fapt, acel ceva, din pricina caruia fiul a vrut sa se desparta. De ce nu? – ii va fi de folos. El pleaca intr-o tara rece si infometata si atunci cand se va afla in cea mai mare lipsa, aceasta scanteie va fi in stare sa-i lumineze calea inapoi spre mine. Foarte bine: sa ia cu el; ii va fi de folos. Aceasta scanteie il va mantui”.

Si, Doamne, aceasta scanteie a ars in cea mai adanca intunecime din cel de-al doisprezecelea ceas, cand fiul risipitor coborase in cea de-a treia imparatie si se daduse in slujba diavolului. A ars in interiorul lui ca o lampa tainica, lumima de mult uitata a constiintei si a intelegerii. Si, in aceasta lumina, el si-a venit in sine. Numai cu ajutorul acestei lumini a putut sa vada prapastia in care cazuse, toata duhoarea pe care o respirase si in care traise, toti oamenii netrebnici cu care se insotise. Cu ajutorul luminii acestei lampi tainice, pe care mana milostiva a tatalui sau o tinea in sufletul lui, el s-a desteptat din visul sau de groaza, si a inceput sa faca o asemanare intre viata pe care o traise mai inainte alaturi de tatal sau si viata pe care o ducea acum.

Dar, venindu-si in sine, a zis: Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame! Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si inaintea ta; nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai. Si s-a sculat si a venit la tatal sau.

(Teofilact spune: Si cand si-a venit in sine“: de aici decurge lamurit faptul ca, pe vremea cand savarsea raul, el nu era in sine. Cu adevarat, umbland cu ajutorul simturilor noastre pe aiurea, ne instrainam de noi insine si ne indepartam de Imparatia lui Dumnezeu, care se afla in launtrul nostru [Luca 17:21].)

De indata ce scanteia a inceput sa arda in sufletul fiului risipitor, si de indata ce el a facut o asemanare intre viata pe care o ducea impreuna cu tatal sau, si viata intr-o tara indepartata, el indata a luat hotararea: “Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu!” El spune “sculandu-ma“, deoarece el vede prapastia in care a cazut. Nu exista o a treia cale: ori cobori pana in cele mai mari adancuri ale prapastiei dracesti, ori mergi in sus catre tatal. Si tatal sau este foarte bogat: langa el nu se afla foamete; argatii sai sunt indestulati de paine si fiul sau moare de foame. Prin “paine” noi trebuie sa intelegem “viata”; “argatii” sunt fiinte din zidirea lui Dumnezeu care sunt mai imputinate decat oamenii, cum sunt animalele si alte fapturi. Fiul risipitor cazuse mai jos decat animalele si a cautat sa duca o viata cel putin la fel cu a lor. Animalele nu sunt fiinte libere si Dumnezeu le stapaneste in desavarsit prin puterea si voia Sa. Dumnezeu le da viata potrivit nevoii lor, are grija de ele si le implineste nevoile. Dar fiul risipitor si-a irosit in desfranare acele energii ale vietii, pe care Dumnezeu le da animalelor si pe care animalele le folosesc cu dreptate.

“Am gresit la cer si inaintea ta”.Prin “cer” trebuie sa intelegem, mai intai, toate cetele ingerilor lui Dumnezeu si mai ales ingerii nostri pazitori; in al doilea rand, trebuie sa intelegem darurile duhovnicesti pe care Dumnezeu le da fiecarui om si care inseamna toata Dumnezeirea din oamenii pacatosi, ca “dupa omul cel launtric ma bucur de legea lui Dumnezeu” (Romani 7:22). Si faptul ca “cer” inseamna aici ingerii lui Dumnezeu, se vede chiar din cuvintele Domnului: “Zic voua, asa se face bucurie ingerilor lui Dumnezeu pentru un pacatos care se pocaieste”. (Luca 15:2-10). Asadar, cand exista bucurie pentru un pacatos care se pocaieste, exista si suparare pentru un pacatos nepocait.

Ca prin “cer” trebuie sa mai intelegem si darurile duhovnicesti pe care Dumnezeu le-a dat oamenilor, se vede din cuvintele Apostolului Pavel pe care le-am citat deja, si din urmatoarele cuvinte: “Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant, Care este in voi, pe Care-L aveti de la Dumnezeu si ca voi nu sunteti ai vostri?” (I Corinteni 6:19). Si aceasta se vede si mai lamurit din cuvintele Mantuitorului: “Imparatia lui Dumnezeu este in launtrul vostru” (Luca 17:21). Si astfel, cel ce pacatuieste impotriva lui Dumnezeu pacatuieste si impotriva ingerilor lui Dumnezeu si a omului celui drept din launtrul sau, care este de la Dumnezeu, si aceasta inseamna “impotriva cerului”. Si de aceea spune fiul se pocaieste: “Am gresit la cer si inaintea ta”.

(5)

Si inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergand, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat.
Asa este dragostea lui Dumnezeu – este fara margini si totusi plina de dulceata!Cat de mare I-a fost pana acum rabdarea fata de pacatos, la fel de mare Ii sunt acum iertarea si bucuria.De indata ce pacatosul se pocaieste si se intoarce inapoi la Dumnezeu, Dumnezeu se napusteste deja sa-l intampine, sa-l primeasca, sa-l imbratiseze si sa-l sarute. Bucuria mamei este mare atunci cand vede indreptare in copilul ei; bucuria pastorului este mare atunci cand isi gaseste oaia cea pierduta; bucuria femeii este mare atunci cand isi gaseste banutul cel pierdut – dar nimic din toate astea nu se poate asemana cu bucuria lui Dumnezeu cand un pacatos se pocaieste si se intoarce la El. La primul semn de pocainta din inimile noastre, chiar daca inca ne aflam departe, Dumnezeu deja ne vede si, mai iute decat lumina soarelui care vine cu repezeala spre pamantul intunecat, se grabeste sa ne intampine: sa intampine omul cel nou care, prin pocainta, se zamisleste in noi.

“Doamne”, striga proorocul catre Atotstiutorul, “cercetatu-m-ai si m-ai cunoscut!” (Psalm 138:1). Tatal nostru cel ceresc se grabeste spre ajutorul nostru deschizandu-Si larg bratele si ne sprijina ca sa nu cadem in prapastia draceasca, salasul porcilor si tara foametei. “Apropiati-va de Dumnezeu si Se va apropia si El de voi” (Iacov 4:8). O, cat de grabnic ajutator esti Tu! O, mainile Tale preabinecuvantate! Daca inca nu am stins ultima scanteie de constiinta si de intelegere care se afla in noi, trebuie sa ne simtim rusinati in fata unei asemenea iubiri din partea lui Dumnezeu; trebuie sa ne pocaim fara trandavire si sa ne repezim cu ochii plecati si cu inima inaltata sa-L imbratisam pe Tatal de care ne indepartaseram.

Cand fiul care se pocaieste vine catre tatal sau, ii spune ceea ce planuise: “Tata, am gresit la cer si inaintea ta; nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau”. Dar el nu spune tot ce voia sa spuna. Este important sa continue: “Fa-ma ca pe unul din argatii tai“. Dar tatal sau nu-l lasa sa ispraveasca. El nu-l lasa pe cel care se pocaieste sa se umileasca, nici nu vrea ca el sa fie ca unul din argatii sai, si il opreste pe fiul sau si porneste sa-l imbratiseze si sa-l sarute. Zdrentaros, murdar, slabit si cu privirea salbaticita, cum se arata in privelistea tatalui, acesta se milostiveste imbratisandu-l, si zicand catre slugile sale: “Aduceti degraba haina lui cea dintai si-l imbracati si dati inel in mana lui si incaltaminte in picioarele lui; si aduceti vitelul cel ingrasat si-l junghiati si, mancand, sa ne veselim. Caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat”.

Haina lui cea dintai semnifica toata indestularea si frumusetea darurilor duhovnicesti ale lui Dumnezeu. Aceasta este haina sfinteniei si curatiei in care era invesmantat Adam, inainte de caderea in pacat si de izgonirea intr-o tara indepartata de Dumnezeu. Aceasta haina este Insusi Hristos: de aceea este numita “cea dintai“. Nu exista nici o haina mai minunata decat aceasta din cer. Apostolul spune: “Caci cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat” (Galateni 3:27). Sufletul, care fusese despuiat de toata lucrarea cea buna, este in intregime imbracat din nou: haina cea veche, murdara si zdrentaroasa este aruncata si sufletul sau este imbracat in haina noua. Aceasta haina noua pentru suflet semnifica omul cel nou – pocait, iertat si primit de catre Dumnezeu. Fara aceasta haina noua, nimeni nu se poate salaslui in Imparatia lui Dumnezeu, dupa cum vedem lamurit din pilda lui Hristos despre nunta fiului imparatului (Matei 22:2-14). Potrivit cuvintelor Apostolului, aceasta haina este alcatuita din: “milostivirile indurarii, din bunatate, smerenie, blandete, indelunga rabdare,… iar peste toate acestea… dragoste, care este legatura desavarsirii” (Coloseni 3:12-14; cf. Efeseni 4:24, Apocalipsa 7:14, Zaharia 3:4).

Inelul de pe degetul sau semnifica logodna sufletului sau cu Hristos. Cel ce se pocaieste se leapada de toate legaturile sale intru desfranare cu lumea aceasta, isi lipeste sufletul de Hristos si ramane unit cu El intr-o unime de nezdruncinat. Aceasta logodna se implineste prin puterea si harul Duhului Sfant, a Carui pecete se afla pe toate darurile ceresti.

Dati-i “incaltaminte in picioarele lui”, spune tatal slugilor lui. Incaltamintea semnifica puterea vointei prin care omului ii sta in putinta sa calce cu hotarare spre caile Domnului, fara sa hoinareasca aiurea si fara sa se uite inapoi.

Prin vitelul cel ingrasat care a fost junghiat, trebuie sa intelegem ca Il semnifica pe Iisus Hristos Insusi, Care S-a dat spre junghiere pentru curatirea pacatosilor de pacatele lor.

Prin slugi trebuie sa intelegem fie ingerii, fie preotii. Daca intelegem prin casa tatalui ca ar fi chiar cerul, atunci trebuie sa vedem sugile ca pe ingeri; daca – ca o alta interpretare corecta – intelegem prin casa tatalui ca si cum ar fi Biserica de pe pamant (cea vazuta), atunci trebuie sa vedem slugile ca pe preoti, care sunt chemati sa slujeasca taina jertfei lui Hristos si, prin aceasta, sa asigure oamenilor hrana pentru viata cea vesnica. Este limpede ca aici se vorbeste mai intai despre Biserica, din faptul ca Fiul Risipitor nu era totusi mort din punct de vedere trupeste si, pana cand omul se desparte de trupul sau, el este al Imparatiei lui Dumnezeu, in chipul Bisericii lui Dumnezeu care se afla pe pamant. Faptul ca slugile semnifica la fel de bine si ingerii, este limpede mai intai din faptul ca ingerii sunt de fata in biserica la Sfintele Taine si, in al doilea rand, din faptul ca Dumnezeu foloseste ingerii pazitori ai oamenilor ca sa-i indrume pe calea mantuirii.

“Caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat”. Trupul lui mai era inca viu, dar sufletul sau era ca si mort. Singura scanteie a darului dumnezeiesc, care mai licarea, s-a aprins in el si a inviat sufletul intreg. El era deja pierdut in clipa cand si-a cerut partea din avere ce i se cuvenea de la tatal lui. Si si-a venit in sine. Aceasta inseamna: el si-a venit in sine la lumina scanteii lui Dumnezeu, fiindca se pierduse. Dumnezeu il stia pe el si l-a pastrat in priveliste chiar pana in ultima clipa – clipa pocaintei.

(6)

Si au inceput sa se veseleasca. Auzind toate cate se intamplasera, fratele mai mare s-a maniat si i-a spus tatalui sau: “Iata, de atatia ani iti slujesc si niciodata n-am calcat porunca ta. Si mie niciodata nu mi-ai dat ied, ca sa ma veselesc cu prietenii mei. Dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, ai junghiat pentru el vitelul cel ingrasat”.

Fiul cel cinstit vorbeste astfel tatalui sau. Multi oameni drepti ai Bisericii vorbesc in acest chip cu manie, atunci cand Biserica, cu bucurie si blandete, ii primeste pe pacatosii cei pocaiti si ii aduce la sfanta taina a Impartasaniei. Multi barbati drepti din Vechiul Testament vorbeau astfel cand Il vedeau pe Dumnezeu aducand pe Singurul Sau Fiu ca jertfa pentru neamurile de oameni mai tineri si mai pacatosi: “‘El nu ne-a dat niciodata nici macar un ied!’ Asemanata cu jertfa ingrozitoare pe care Tu o faci pentru acesti urmasi ai nostri pacatosi si risipitori, Tu nu ai facut pentru noi nici cea mai mica jertfa, care ar fi totusi prea mica”. Apoi, deoarece capra semnifica in general pacatul, aceiasi barbati drepti ar putea spune: “Tu ne opresti pe noi sa savarsim si cel mai mic pacat – mic si fara importanta ca un ied – si tot Tu rasplatesti acum aceste neamuri pacatoase cu cea mai mare comoara a Ta – cu jertfa Fiului Tau!” si daca mergem si mai departe, vedem ca aceasta pilda aparent simpla, patrunde chiar in inima intregii istorii a lumii, de la caderea lui Adam pana la Preacinstitul Domn Iisus Hristos, care este pentru omenire, pentru Adam si urmasii sai, intocmai ca Fiul Mai Mare al Tatalui Ceresc – desi El este Fiul Cel Unul Nascut si nu fiu prin adoptie. Daca Domnul Iisus Hristos ar fi vorbit ca un om obisnuit, muritor, El ar fi putut spune Tatalui Sau: “Adam a pacatuit si a cazut de la Tine si el, impreuna cu toti urmasii sai Ti-au hulit numele Tau, dar acum Tu pregatesti pentru el si urmasii sai asemenea slava si bucurie, cum eu impreuna cu toti salasluitorii cerului nici nu ne putem inchipui”. Desigur, Domnul Iisus nu S-ar mania niciodata pe Tatal Sau cel ceresc, nici nu ar vorbi cu Tatal Sau intr-un asemenea chip, decat numai daca noi Il asezam dinadins in inimile noastre, spunand aceasta ca sa ne mustre ori sa ne invete, ca noi sa nu ne semetim intru dreptatea noastra si, in mandria noastra, sa nesocotim pacatosii care se pocaiesc. Ca si cum El ar fi vrut sa ne spuna: cand Eu, Cel drept din vesnicie, care sunt nedespartit de Tatal Meu din vesnicie, nu ma impotrivesc primirii lui Adam cel pocait din nou, in Imparatia cea cereasca, atunci, cum puteti voi, care sunteti drepti numai de putina vreme si pacatosi sunteti de la intaiul pacat al lui Adam, sa va impotriviti dragostei pe care o are Dumnezeu pentru pacatosii care se pocaiesc?

“Fiule”, i-a spus tatal, “tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Trebuia sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat”.
Astfel, Dumnezeu linisteste pe omul cel drept, amintindu-i de bunatatile cele multe, pe care el le stapaneste si le imparte impreuna cu El. Toate ale Mele ale tale sunt.Odata cu intoarcerea fratelui tau celui pocait, partea ta nu se imputineaza, ci bucuria ta va trebui sa fie sporita, “caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat”.

Asa se incheie pilda aceasta, care este in sine o intreaga evanghelie de taina si invataminte. Cu cat omul patrunde prin rugaciune adancurile acestei pilde, cu atat va descoperi atat tainele, cat si invatamintele acesteia. Slava Domnului Iisus Hristos, Care ne-a dat aceasta pilda – aceasta comoara plina de atata bogatie, de la care neam dupa neam isi aduna cunoasterea de Dumnezeu, cat si cunoasterea omului, invatand din aceasta cunoastere, dragostea prin indelunga rabdare, iertare prin dragostea lui Dumnezeu pentru oameni si bucuria, prin dragostea lui Dumnezeu, in primirea pacatosilor care se pocaiesc. Slava Tatalui Celui fara de inceput, si Fiului, si Sfantului Duh de viata datator – Treimii celei deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

Vazand ca unii dintre voi cunoasteti pilda "Fiului risipitor" din Sfanta Scriptura dar va incapatanati sa o interpretati pe aceasta dupa ce va spune voua cugetul fara sa tineti seama de talcuirile Sfintilor Parinti am postat aceasta pilda in Talcuirea Sfantului Nicolae Velimirovici pentru a va facilita/usura intelegerea invataturilor ce se desprind din ea .

Am vazut ca sunt si frati care cunosc aceasta pilda prin invatatura Sfintilor Parinti!

Celor care vor sa adune comori duhovnicesti le recomand sa-si rupa putin timpul lor pentru a citi cele 6 mesaje pe care le-am postat mai sus.

Doamne ajuta!

Poate m-am exprimat eu gresit si am polarizat prea mult.
Boala si vindecarea sunt imagini. Cred ca este adevarat si ce spui tu. In afara de ideea ca suntem pedepsiti pentru pacat. Faptul ca Dumnezeu ingaduie sa ni se intample niste rele este tot pentru 'vindecarea' noastra.
Pentru pacatele punctuale, usor de determinat, sigur ca se poate vorbi si de iertare punctuala prin spovedanie. Dar iertarea nu este in sens juridic, de absolvire, tot asa cum nici urmarile pacatului nu sunt de tip juridic, de pedapsa penala. Asta vroiam sa zic.

Costel, eu cred pana la urma ca nu este neaparat diferenta intre gandirea catolica ad totum si ortodoxa ad totum. Cred ca si la catolici exista scoli de gandire, si Mihnea Dragomir a citat aici mai ales gandirea scolastica (la fel ca si in cazul teoriei despre 'satisfactie'). Exista in BC si alte feluri de a privi aceste lucruri, la destui sfinti. Cred ca acolo ar trebui sa cautam apropierea cu totii. Este adevarat ca in textele maristrale catolice mai degraba viziunea asta de tip rationalist juridic s-a manifestat, din pacate..

:) N-am prea inteles.

Daca iertarea nu este in sens de "te-am iertat de fapta asta rea" , adica, pana la urma in sens juridic, in ce sens e? Este iertarea un lucru concret sau nu? Fiindca daca boala, vindecarea, iertarea sunt imagini, aproape ca nu prea mai vad sensul sa ne pese de lucrurile astea? Ce rost are sa te spovedesti in mod regulat, sa spunem o data pe luna, cand vindecarea nu de asta se leaga si e un proces, si nici nu stii exact cand o primesti?

Sunt de acord. Depinde insa ce intelegem prin "dreptatea" lui Dumnezeu. Nicolae Cabasila spune, de exemplu, ca Dumnezeu e drept in sensul ca imparte tuturor (celor vrednici si celor nevrednici), in mod egal, bunatatile lui. El nu-i "punga stransa" cu pacatosii.

Pai una nu o exclude pe alta. Iertarea este un lucru concret, da. Insa nu este de tip magic. Este un act, care presupune si o colaborare din partea noastra, si se prelungeste in lucrarea continua de vindecare a lui Dumnezeu, pe care El o face daca Il lasam.
Si iertarea propriu zisa tot o vindecare este.
Ca sa dezvolt mai mult imaginea, sa zicem ca ceea ce se intampla la spovedanie este ca o operatie care inlatura o tumoare, sau o cangrena, si ceea ce face Dumnezue in restul timpului este ca tratamentul de dupa operatie.
Nu rusii de rupa 1917 si din occident au vorbit despre spalarea de pacate ca despre o vindecare, ci reiese din pildele din Evanghelii. Daca le recitim, vom vedea apropierea care se face intre vindecarile de boala si iertarea de pacate. Asta nu pentru a zice, cum spun unii de pe forum, ca bolile sunt urarea directa a pacatului personal (sau pedeapsa), ci pentru a arata ca pacatul este ca o boala.

Sigur ca foloseste sa te spovedesti regulat, tot asa cum nu ajunge sa te tratezi, daca ai o tumoare maligna, ci trebuie si sa te operezi, ca sa elimini surasa raului sui sa-l impieidci sa se imprastie in corp.

Iata cat de minunat intelege dreptatea dumnezeiasca parintele Savatie Bastovoi prin intamplarea de mai jos:

Cateva zile in urma a venit la mine la spovedanie o fetita de vreo 8 anisori. O iau de cap si o intreb: “Cum te cheama?” “Lenuta”. “Ia-n zi Lenuta, ce s-a mai intimplat, ce te framanta?” Zice: “Am ganduri rele despre Dumnezeu”. “Mai, mai, Lenuta, si ce fel de ganduri rele ai tu despre Dumnezeu?” “Ca Dumnezeu e rau”. “Dar cum ti-ai dat tu seama ca Dumnezeu e rau?” “E rau, pentru ca El ii pedepseste pe oameni”. “Chiar asa? Pe care oameni ii pedepseste El? Stii tu vreun om pe care l-a pedepsit Dumnezeu?” “Pe oamenii necredinciosi”.

“Cine ti-a zis tie asta?” “Scrie intr-o carte”. “Nu-i buna cartea aceea, Lenuta, cine ti-a dat tie asa o carte?” “Am citit eu”. “Lenuta, ian spune tu, daca un om face o fapta rea, asa-i ca el nimereste la inchisoare?” “Da”. “Si cine-l pedepseste pe el, oare nu se pedepseste el singur, pentru ca a facut o fapta rea si oamenii il pun la inchisoare?” “Da”.

“Dar Dumnezeu nu-l pedepseste, numai oamenii il pedepsesc si el singur se pedepseste cand face o fapta rea. Dumnezeu ne-a spus noua sa ne ducem la cei din inchisoare si sa le ducem de mancare si sa-i ajutam pe ei, asa-i? “Da”. “Si-atunci, Dumnezeu ii pedepseste pe cei necredinciosi sau ii iubeste, daca El ne-a dat porunca sa-i ajutam pe ei?” “Ii iubeste”. “Si cum iti pare tie, Dumnezeu e bun sau rau?” “E bun”. “M-ai esti suparata pe Dumnezeu, Lenuta?” “Nu”. “L-ai iertat pe Dumnezeu?” “Da”.

Fiul cel mic a primit totul daca tinem seama ca vietul cel gras Il simbolizeaza pe Dumnezeu. Si potrivit indemnului "cautati mai intai Imparatia Cerurilor si toate vi se vor adauga voua", fiul cel mic nu mai are nevoie de avere, caci Il are pe Tatal.

Ce frumos! Cum am putea sa credem si sa-i spunem unui copil ca, daca va gresi, Dumnezeu il va ierta, dar tot il va pedepsi?!

exact asta spune S. Bastovoi: de fapt omul se pedepseste (pe sine) si de catre oameni, nu Dumnezeu.
Facerea unei fapte are in ea "pedeapsa"/consecinta.

Da, Karine, asta spune Parintele Savatie :)
In postarea anterioara m-am referit la afirmatia Parintelui Arsenie Boca, cum ca Dumnezeu chiar daca ne iarta, tot ne pedepseste.

"Suspina cu amar, adu-ti aminte de pacatele tale; cauta la cer si spune in inima ta: Miluieste-ma, pe mine, Dumnezeule!, si rugaciunea ta e desavarsita! Cel care a spus: Miluieste-ma!, acela s-a marturisit si si-a recunoscut pacatele. Caci cei ce au pacatuit cer mila. Cel care a spus: Miluieste-ma!, acela a luat iertare de greseli. Ca cel miluit nu este pedepsit. Cel care a spus: Miluieste-ma! a dobandit Imparatia cerurilor. Ca pe cel pe care Dumnezeu il miluieste, nu-l scapa numai de pedeapsa, ci il invredniceste si de bunatatile cele viitoare" (Sfantul Ioan Gura de Aur).

Eu nu i-as spune pedeapsa.
Sfantul Ioan Iacob Hozevitul spune ca suntem iertati dar nu scapam de certare.
Deci Dumnezeu ne cearta aici , pe pamant.
E ca si cum ne-am ispasi o sentinta omeneasca.
Am furat ,avem o paguba sau la randul nostru suntem jefuiti.

Şi fericiţi să fim că se întâmplă aşa.

Dumnezeu este drept, nu face favoruri nimanui judecand nedrept(Deuteronom 32:4).Dumnezeu este neschimbator (Maleahi 3:6).Nimeni nu se poate opune sau nu pot schimba planurile Lui (Ieremia 23:20).Sunt oameni care doresc sa-l judece,infranti fiind de pacatele lor, toti am facut-o in sufletul nostru, de multe ori.Priviti ce ii spune lui Iov, este o lectie despre raportul Dumnezeu-om, aceste este Tatal Ceresc, cel in fata caruia toti vom ajunge, cu pacatele si judecatile noastre.Teribila zi va fi aceea pentru fiecare,cand totul se va vedea si nimic nu va fi ascuns.Cum vom vedea ca ne-au trecut anii ca un fum si a venit Ziua Judecatii.

,,Domnul a vorbit lui Iov si a zis: "Esti incredintat acum tu, care vorbesti impotriva Celui Atotputernic? Tu care mustri pe Dumnezeu, mai ai vreun raspuns de dat?"


Domnul a raspuns lui Iov din mijlocul furtunii si a zis: "Incinge-ti mijlocul ca un viteaz; ca Eu sa te intreb, si tu sa Ma inveti. Vrei sa nimicesti pana si dreptatea Mea? Si sa Ma osandesti, ca sa-ti scoti dreptatea? Ai tu un brat ca al lui Dumnezeu si un glas de tunet ca al Lui? Impodobeste-te cu maretie si marime, imbraca-te cu stralucire si cu slava! Varsa-ti valurile maniei tale si doboara cu o privire pe cei trufasi! Smereste cu o privire pe cei trufasi, zdrobeste pe loc pe cei rai, ascunde-i pe toti impreuna in tarana, inveleste-le fata in intuneric! Si atunci voi aduce si Eu lauda puterii dreptei tale."

Dies irae, Dies illa, Solvet saeclum en favilla.Quantus tremor est futurus,Quando iudex est venturus,Cuncta stricte discussurus !

Daca ne pedepseste inseamna ca nu ne mai iarta

Iarta, dar nu uita in intelepciunea Sa.M-ai pacalit o data sa-ti fie rusine, m-ai pacalit de doua ori sa-mi fie rusine.De dragul dreptatii.

Acolo se face referire la niste versete ale Vechiului Testament:
E posibil sa fie vorba si de o greseala de traducere dar e putin probabil:

(Naum 1,3) - Biblia in versiunea Anania:

Domnul e îndelung-răbdător
şi mare-I este tăria
şi pe cel vinovat nu-l va lăsa Domnul nepedepsit;
calea Sa e'n capătul drumului şi'n vârtej ,
norii sunt pulberea de sub picioarele Lui.

Putem citi urmatoarele in Biblie (versiunea Anania) la (Ieşirea 34,6-7):

Şi Domnul i-a trecut pe dinainte strigând: Domnul, Dumnezeu îndurat şi milostiv şi'ndelung-răbdător şi mult-milostiv şi adevărat,
Cel ce păzeşte dreptatea şi face milă cu mii şi mii, Cel ce şterge fărădelegile şi nedreptăţile şi păcatele, dar nu-l lasă nepedepsit pe cel vinovat, fărădelegile părinţilor ţinându-le asupra copiilor şi asupra copiilor copiilor, asupra celui de al treilea şi al patrulea neam!

A se vedea si (Deuteronom 5,9-10 sau Ieşirea 20,5) - face parte din poruncile din Decalog.

În schimb la Iezechiel 18 (bibila in versiunea Anania) putem citi următoarele:

Fiul omului, ce înţelegeţi voi prin această zicală de printre fiii lui Israel, care zice:
"Părinţii au mâncat aguridă
şi fiilor li se strepezesc dinţii?".
Viu sunt Eu! zice Domnul: Zicala aceasta nu va mai fi spusă în Israel!
Că toate sufletele sunt ale Mele; precum sufletul tatălui, tot aşa şi sufletul fiului: ale Mele sunt; sufletul care păcătuieşte, acela va muri.
Dar omul care va fi drept, care îndeplineşte judecată şi dreptate,
care nu va mânca pe munţi şi nicicum nu-şi va ridica ochii spre născocirile idoleşti ale casei lui Israel şi nu va pângări femeia aproapelui său, iar de femeia ce se află'n vremea necurăţiei nu se va apropia
şi pe nici un om nu-l va asupri, ci va înapoia zălogul datornicului său, cel care nu se va face vinovat de nici un jaf, ci pâinea sa o va da celui flămând, iar pe cel gol îl va îmbrăca,
şi mâna şi-a întors-o de la nedreptate, şi camătă sau adaos nu a luat, şi dreptate a făcut şi'n poruncile Mele a umblat, acesta nu va muri întru nedreptăţile tatălui său, ci negreşit va trăi.
Dar dacă tatăl său cu răutate îi va face cuiva necazuri sau va face jaf, acela împotrivire a făcut în mijlocul poporului Meu, şi'ntru nedreptatea sa va muri.
Dar dacă voi veţi zice: De ce n'a purtat fiul nedreptatea tatălui său?...: De vreme ce fiul dreptate şi milă a făcut, toate legiuirile Mele le-a păzit şi le-a plinit, el negreşit va trăi.
Dar sufletul care păcătuieşte, acela va muri; şi fiul nu va purta nedreptatea tatălui său, iar tatăl nu va purta nedreptatea fiului său; dreptatea celui drept va fi asupra lui, iar nelegiuirea celui nelegiuit va fi asupra lui.
Dacă însă nelegiuitul se va întoarce de la toate fărădelegile sale, pe care el le-a făcut, şi toate poruncile Mele le va păzi şi va face dreptate şi milă, acela negreşit va trăi şi nu va muri;
nici una din nedreptăţile pe care le-a făcut nu va fi pomenită; el în dreptatea lui pe care a făcut-o, întru aceea va fi viu.
Oare voiesc Eu cu tot dinadinsul moartea nelegiuitului zice Domnul , sau mai degrabă să se abată de la calea lui cea rea şi să fie viu?
Dar dacă omul drept se va abate de la dreptatea sa şi va face nedreptate, atunci, potrivit tuturor fărădelegilor pe care el, nelegiuitul, le-a făcut, nici una din dreptăţile pe care el le făcuse nu va fi pomenită, ci întru greşala cu care a greşit şi întru păcatul cu care a păcătuit, întru acelea va muri.
Dar voi aţi zis: "Calea Domnului nu-i de îndreptat...". Ascultaţi acum voi, toată casa lui Israel: Oare nu e calea Mea dreaptă? Nu cumva calea voastră e cea dreaptă?
.................................................. ................................

http://www.biblia-bartolomeu.ro/index-C.php?id=VT-Iz-18

Nu inteleg ce spuneti aici.
Fiul este pedepsit pentru ca pleaca de acasa si pacatuieste? el singur ia decizia asta. Doar nu vreti sa spuneti ca Dumnezeu il baga in necazurile alea, nu? Adica daca eu ma dau cu capul de pereti si imi provoc rani, pot spune ca acestea sunt date de Dumnezeu ca pedeapsa?
Chiar si cand pleaca, Tatal ii daruieste: libertatea si chiar faptul ca nici macar nu insista sa nu plece, nu incearca sa-l convinga sa ramana; ii da in dar amintirea bunatatii Lui, mahnirea Lui, dragostea Lui, chiar si averea pe care fiul i-o cere. Deci chiar cand merge sa pacatuiasca, El da cu dragoste. Nu se simte jignit, ci indurerat pentru fiul Lui.
Cred ca multi oameni, dupa ce au trait in pacat o vreme, merg apoi si se spovedesc, dar traiesc cu ideea ca de acum Dumnezeu ii va pedepsi, de acum vor trebui sa ispaseasca. Dar nu e asa, El e milostiv, repede vindeca, repede miluieste, la El toate sunt "da"...
Necazuri cu totii avem, dar noi le provocam, doar ca nu ne dam seama de legaturile de cauzalitate, si ne mai lasa in ele uneori si cu masura...Dar cat de dulce este necazul daca esti cu El! toate le umple de bucurie si de nadejde.
"Nimeni nu se întoarce la tatăl său fără să îşi ispăşească pedeapsa mai întâi"- nu este asa Dumnezeul nostru! Ci cand a hotarat fiul sa se intoarca, Tatal l-a vazut de departe (deci El statea mereu cu privirea in zare, asteptandu-l), atunci l-a primit cu grabire, bucuros ca se intoarce din mizerie sufleteasca la sanatate. Unde mai incape aici pedeapsa?

am intalnit si in ortodoxie acest lucru, mai ales in referire cu Judecata de Apoi(daca nu ar fii urmarile pacatelor, nu s-ar putea stabili la judecata particulara si gata.)

Pai si atunci ce rost are ca Dumnezeu sa pedepseasca un suflet curat ?

Daca infractorul care a furat bocceaua batranei s-a spovedit, intelegand prin aceasta ca s-a indreptat, a devenit cinstit pentru totdeauna, un suflet imaculat, de ce el trebuie pedepsit ? El practic a ajuns la capatul mantuirii, este mantuit, merge pe calea lui Hristos. Mai trebuie el pedepsit ?

Mai bine decat sa-l pedepseasca ar face o minune ca baba sa gaseasca din intamplare un sac cu bani si atunci impaca si capra si varza.

Eu cred ca asa functioneaza dreptatea lui Dumnezeu, dar nu ne dam noi seama.

da, dar a fost sincer. si daca esti sincer in dorinta ta de iertare, vei cauta si sa indrepti lucrurile, daca poti.

Inevitabil, nu poti sa ai un suflet curat daca ai ceva pe constiinta. Dar insusi faptul ca ai ceva pe constiinta este un indiciu al curateniei morale. Multi nu au.

Semnat: Sigmund Freud.

("Asadar, dezlegarea acestui Supraeu excesiv de moral... va costa azi doar 50 de coroane. Cum? Nu aveti la dvs.? Ihim... Nu-i nimic, Anna, platiti dublu sedinta viitoare, de acord?... Ihim...Ihim...Ihim...")

prea abstract pentru mine la ora asta

Cititi "Colonelul Jack", un roman de Daniel Defoe. Acelasi autor a scris si "Robinson Crusoe", dar, in timp ce de al doilea toata lumea a auzit, primul titlu e mult mai putin cunoscut si mai greu de gasit.

Alternativ, puteti citi si nuvela extinsa "Papucii lui Mahmud", de Gala Galaction. Un preot ortodox cu belsug in pana sa.

Veti spune: "Domnule, noi vorbim aici de doctrina, iar dumneata vii cu beletristica ?". E vorba de autori care, ramanand in domeniul artei scrisului, ii dau o dimensiune spirituala deloc de neglijat, dubland bucuria citirii cu aceea a zidirii.

Modul cum ai pus problema, seducator dealtfel, mi-a amintit de modul cum lucra parintele psihanalizei. Pe care il admir, dealtfel, pentru unele lucruri deosebit de bune (despre care nu se cuvine sa vorbim aici, pe de alta parte).

Am inteles, deci spui ca eu am sugerat un fel de pasuire din partea lui Dumnezeu pentru infractor? Eu vreau sa zic ca exista posibilitatea, si asa ar trebui sa fie, ca infractorul sa fie iertat de tot. Gandeste-te la criminalul de pe cruce din stanga crucii lui Iisus. El nu mai avea timp sa-si indrepte omorurile.

Nu, Ilie, nu ma refer la pasuire. Ziceam ca pur si simplu asa lucra Freud, pentru a elibera pe pacientii lui de supra-chinuri morale. (Se pare ca ei chiar aveau un mod foarte rigid si tzapanos de a se biciui-persecuta sufleteste, pietisti cu totul dealtfel...)

Sigur ca infractorul are posibilitatea de a obtine iertarea. Aceasta se face pur si simplu prin cainta, urmata de o vietuire bineplacuta Domnului. Noi, in Biserica, numim aceasta metanoia sau, pe romaneste, pocainta. Adica o viata de dragoste!....:) Plina de bucurii ale credintei in Hristos Domnul.

Prea simplist vezi lucrurile.
Problema este mai complexa.

Frumoasa poveste. :)

In ortodoxie este spovedania - martusirea, in urma careia se primeste iertarea de pacate si canonul asociat acestei iertari.
Iertarea poate sa vina dupa efectuarea canonului sau sa o preaceada.
Se pot tine multe dezbate despre cum e mai corect, in practica iertarea precede canonul.
Atunci la ce mai e bun canonul? Pentru a evita caderea in acelasi pacat sau altele asemanatoare (daca se poate sa nu fie nici un pacat cu atat mai bine).

Cizmarul din poveste a primit un canon teribil, canon care insa a fost mai mult decat un simplu canon, sau o "pedeapsa" pentru pacat (cum ar percepe gresit unii), a fost chiar un mod de viata, menit a-l duce pe om la mantuire.

Deci omul a pacatuit grava (in poveste ia viata unui om fara apare) si ce primeste in schimb? Pe langa iertarea si o cale spre mantuire (desi unii ar putea veadea doar jumatate goala si ar zice ca e pedeapsa).

Deci ca sa revenim, iertarea nu exclude suferinta ulterioara, nu neaparat ca efect direct al pacatului in cauza, dar si ca o cale spre mantuire, de evitare a altor pacate similare si nu doar.

Da si nu.

Sunt oameni pacatosi care din cauza ca si-au sfidat de prea multe ori constiinta, au pierdut-o.

Dimpotriva, sfintenia se remarc tocmai printr-o sensibilitate exacerbata a constiintei, cel aflat pe drumul sfinteniei poate sa sufere chiar si din amintirea unor pacate minore savarsite cu mult timp in urma.

Deci acesti oameni care au "ceva" pe constiinta s-ar putea sa fie mult mai curati sufleteste deca majoritatea care desi sunt oameni decenti (adica nu din categoria enuntata initial) nu isi fac prea multe probleme de constiinta.

Daca nu ma insel, Filocalia chiar recomanda ca omul sa caute sa dobandeasca acesta sensibilitate sufleteasca, la inceput mai "trupeste", prin aducerea aminte de pacate si mustare cu gandul, ca mai apoi prin aceasta nevointa spre pocainta sa faca loc harului lui Dumnezeu care sa duca lucrarea pocaintei la alt nivel duhovnicesc, superior.

Deci am intuit corect. Daca era altfel, cum au mai sugerat altii inainte, ceva nu ar fi fost in regula, nu se potrivea cu putinul pe care-l stiu eu despre crestinism.

Practic, poti sa duci o viata de criminal si totusi sa castigi mantuirea. Asta e fabulos.

Atunci te intreb si pe tine dece neaparat aceasta sensibilitate trebuie neaparat sa fie legata de ceva supranatural ? Nu exista simplu doar regrete sau pareri de rau, indreptari voluntare sau involuntare ale omului fara ajutorul lui Dumnezeu ?

Doar daca pui pocainta autentica intre cele doua.

Problema este ca pe masura ce te adancesti in "viata de criminal" sansale ca sa dobandesti acea pocainta scad considerabil.

Uneori, un chin teribil poate fi un ajutor in acest sens, dar nu neaparat - unul dintre talharii rastigniti langa Hristos, nu s-a abtinut sa-si dea in petec nici atunci.

Ba da, exista, ca doar Dumnezeu a pus constiinta in om, dar constiinta e un lucru delicat, fara Dumnezeu functioneaza slab si capricios.

De fapt cu cat esti mai departe de Dumnezeu, cu atat mai functioneaza mai prost spre deloc.
Cu cat te apropii, ea isi intra in drepturi, este mai ferma, categorica si pune omul pe drumul cel bun.

Atunci inseamna ca suntem niste roboti programati. Tu spui ca ceea ce ni se pare noua un gand bun, de fapt de la Dumnezeu vine, care a implantat in noi un generator de ganduri bune. Bun. Cred ca mai spui ca fara sa crezi in Dumnezeu acel generator nu functioneaza.

Ceva nu se leaga.

Ori a implantat un generator (suflet sa zicem) care functioneaza singur in orice conditii
ori nu a implantat nimic si totul vine de la El prin credinta

Alege

Absolut corect.

Relativ corect: aici e cu discutie.

Nu are merit. Nu exista merit decat din colaborarea omului cu Dumnezeu. Poti sa ai cele mai minunate ganduri si chiar fapte. Daca nu ai credinta, nu ai merit, iar fara merit nu ai mantuire.
Cine ne-a spus noua asta ? Dumnezeu. "Cine nu aduna cu Mine, risipeste".