Nu este mai mare patimă pentru bărbat decât superstiția fericirii adultere că cică el e liber să născocească în închipuire fiara dezlănțuită văzând o goliciune ce-i oferă disponibilitatea de a profita el ca să-și arate el puterea... de a fura și ucide și teroriza și cu asta să se flateze că și să se mituiască că cică iată poate să-și satisfacă el curiozitatea „libertății” adultere visându-se un făt frumos glorios. Defapt se păcălește, se faltează, se mituiește ca să-și creadă în superstiția idolească cum că va fi fericit ca autor de creiatină, cerând chiar bani pe drepturile de autor.

Nu este mai mare patimă pentru femeie decât să se lase mituită și flatată de bărbat că superstiția fericirii ei este malahia adulterină pe care o visează ea că ar fi pe placul bărbatului și că ea este datoare de a-i satisface astfel de năluciri pripite lui, de creații închipuite, de născoceli minteresante, de pofte și perversiuni batjocoritoare de Dumnezeu.

Nu este mai mare patimă pentru om decât superstiția credulității că batjocura omului de către om ar fi cea mai ascunsă avere pe care bărbatul și femeia trebuie s-o păstreze și să o adune cu conșinciozitate încă din copilărie căutând noi și noi aventuri adulterine spre „împlinire”.

Nu este mai mare patimă pentru un copil decât a crede superstiția că se poate mântui de frică și neputință și boli prin păcate, mândrii, răzbunări, batjocuri și malahii, adică se poate mântui uitând de Dumnezeu prin beții, chefuri, țigări, filme, droguri, înjurături și urlete criminale cu care-și mituiește viitorul flatându-se că va fi astfel mare, lăsându-se atras în mocirla gLumii promovată prin tot felul de „părinți” sau „prieteni” sau „frați” mai mari.

De ce omule te mitui și te flatezi cu superstiția răutății crezând că dacă poți ucide și fura și visa spurcăciuni atunci poți ceva?

Poți oare da viață unui mort, poți tu să vindeci un bolnav, poți tu să nu distrugi dragostea curată și sinceră, poți să nu murdărești sfințenia și umilința? NU. Atunci cu ce avere te lauzi? Ce ai?

Învață să poți toate cele ale credinței și nu ale necredinței!

...căci numai cei credincioși au parte de adevărata dragoste plină de curăție și cinste și dreptate... restul se afundă în pocirla iluziilor superstițioase neștiind că nu pot altceva decât să-și creadă minciunile lor cu care flatându-se se amăgesc în drumul lor spre slujirea fiarei autoîntronate la loc sfânt: păcatele săvârșite în inchipuire, ca și cum ar fi delicatesuri și fericiri și libertăți... defapt e doar dragostea și prietenia adulterină luată drept ciocolată.

Iertați-mă dacă v-am speriat cu atât de triste și groaznice patimi, unele complet necunoscute.

Nu vreau să pot afla așa ceva! Nici goliciuni, nici bârfe, nici lingușeli, nici mângâieri trupești, nici măriri materialiste... nici delăsare, nici nepăsare... și nici un fel de superstiție visătoare. Nu-s curios de astfel de „desăvârșiri”.

Și iată că până și rugăciunea s-a transformat în trăire de lăudăroșenii, de batjocuri, de gLume spurcate, de obrăznicii, de nerușinări, de furlete, de nerecunoștințe, de mituieli și flatări cu aplauze deșarte... nici rugăciunea tainică nu mai e ce a fost cândva... nu mai e decât o caricatură, o corcitură, o sminteală.

Nu te mai flata omule și nu te mai păcăli omul cu averile tale, cu visele tale în care joci tot felul de roluri de călăi... căci obijnuindu-te să crezi în superstițiile gLumii, vei afla cândva că averea ta ascunsă în ascuns nu face nici un ban găurit, nici cât o potcoavă de cal mort, nici cât o pisică neagră, și nici cât o zi de vineri 13.

Cea mai tristă patimă e patima de după patimă, spășită și consolată că cică nu se mai poate abține, și ca atare recunoști că ești păcătos doar ca să continui să faci păcatul de după păcat. Mai vrei iar să privești ceea ce ai mai privit în ascuns. Voirea de a reânchipui ce ai mai închipuit ajutat de o închipuită superstițioasă. Ce crezi că se va întâmpla?

Ca sa omoram patimile ,trebuie sa omoram iubirea de sine.
Sa fim constanti in sentimente,indiferent de ce ni s-ar intampla,sa nu iubim confortul ,ci sa cautam suferinta.

Atat timp cat emanam izul egoismului, dovedim ca suntem morti fata de Dumnezeu, ca vietuim pentru a savarsi pacate, pentru a ne afunda in mocirla scabroasa a patimilor.

Conform Sfintilor Parinti, de iubirea exagerata de noi insine scapam doar prin harul lui Hristos.
Dar Dumnezeu vrea sa vada si lupta noastra, vrea sa vada si efortul nostru de a ne descotorosi de egoismul morbid.

Cu totul de acord, asa inteleg si simt cu fiecare zi de incercari si efort. E greu, imi este foarte greu, dar ce dulceata are o mica victorie, uneori...
Slava lui Dumnezeu pentru toate!

Orice victorie , fie ea cât de mică şi neânsemnată pentru unii dintre noi , reprezintă un pas important către "victoria finală". Aşa să ne ajute Dumnezeu !

Adulterochiululhul, crede el, el crede că poate el să te mântuie și să te facă fericit, să-ți facă binele, și așa se dezmiardă în ascuns flatându-se și lăudându-se, de parcă ar fi făcut o afacere bună, îi surâde profitul și-l lingușește mărirea mincinoasă de sine, se vede adulat, și va profita născocind tot felul de modalități de pârlire a victimei credule. Ea spera să fie iubită și el a crezut că ea vrea să fie pârlită. În timp răul și-a făcut plinul și s-au păcălit reciporc iar apoi s-au despărțit, după vremea în care s-au tot întâlnit.

Morala: ai grijă să nu te pârlești când tragi cu ochiul după altele ca să poftești! :58::5:... Și ce fel de idei poate să aibă omul de nu suportă el ca să-i stea cineva în cale și să nu-l lase ca să și le împlinească? Plângând ca o victimă nedreptățită și revoltată: -Ea nu m-a lăsat, că eu aș fi făcut!....... Ce? Iar aceleași motivări și scuze... de ce nu vrei să recunoști că ești o putoare fără pereche? Dar asta nu înseamnă că trebuie să muncești din superstiția conștiinței gLumii... NU, ci trebuie doar să recunoști că defapt n-ai fi făcut nimic fiindcă nu ești hotărât. Iar când te-ai hotărât atunci treci ca tancul și nu te mai poate nimeni opri de la nimic... și iată iar poți să faci „binele”. Ferească-ne Dumnezeu!

Ar fi putut să nu facă păcate! Ar fi putut. Ar fi putut și el, săracool, să se abțină măcar de la cafea.

Sfantul Varsanufie spune ca "Dumnezeu ne lasa sa cadem in naluciri si in alte patimi ca sa cunoastem neputinta noastra si unde suntem inca. Din bunatatea Lui ne lasa pe noi spre folosul nostru, ca increderea noastra sa se intemeieze pe Dumnezeu si nu pe noi.

Dar ia seama sa nu socotesti ca e voia lui Dumnezeu sa cadem in naluciri si alte patimi, ci El ne lasa sa pacatuim acestea din negrija noastra; insa din iubirea de oameni se foloseste de aceste rele pentru a face sa se nasca in noi smerenia in vederea mantuirii.

Dar cum? Vom pune pe seama patimilor mantuirea noastra? Nicidecum. Ci pe seama iubirii si a intelepciunii Lui neingustate in priceperea de a folosi tot felul de mijloace. Gandeste-te cum trezeste mintea noastra in tot sufletul ca sa zica: De nu mi-ar fi ajutat Domnul, sufletul meu s-ar fi salasluit in iad (Psalmul 93,17)."

"E nevoie de multa trezvie, sarguinta si grija, ca sa nu cada cineva intr-o deprindere rea. Credeti, fratilor, ca de are cineva o singura patima in stare de deprindere, e supus pedepsei vesnice. Caci daca are cineva zece fapte bune si una rea din deprindere, acea una, savarsita din deprinderea rea, biruieste pe cele zece bune.

Un vultur de va iesi intreg din cursa, dar se va afla numai cu un picior al lui legat, prin acea mica parte a lui e rapusa toata puterea lui. Caci chiar de se va afla intreg afara, dar un singur picior al lui e legat, se afla intreg stapanit de cursa. Si atunci nu-l va putea rapune vanatorul in orice clipa voieste?

Asa este si cu sufletul. De ar avea numai o patima in stare de deprindere, vrasmasul in rapune in orice clipa voieste. Caci il are sub stapanirea sa prin patima aceea. De aceea va spun: nu lasati patima sa-si faca deprindere in voi" (Avva Dorotei).

Starnirea patimilor
 

E foarte interesanta descrierea modului in care sunt starnite patimile, facuta de Sfantul Ioan Damaschin:
"Altceva este momeala (atacul), altceva insotirea, altceva lupta, altceva patima, altceva invoirea (consimtirea), care e aproape de fapta si se aseamana ei, altceva lucrarea si altceva robirea.

Momeala este gandul adus simplu in minte de vrasmasul, ca de pilda: fa aceasta sau aceea, cum I-a zis Domnului si Dumnezeului nostru: Zi, ca sa se faca pietrele acestea paini. Aceasta, cum s-a spus, nu atarna de noi.
Insotirea este primirea gandului strecurat de vrasmas, preocuparea cu el si convorbirea placuta a voii noastre cu el.
Patima este deprinderea cu gandul strecurat de vrasmas care se naste din insotire, si invartirea necontenita a cugetului si a inchipuirii in jurul lui.

Lupta este impotrivirea cugetarii fie la stingerea patimii din gand sau a gandului patimas, fie la invoire.
Luarea in robie este ducerea silnica si fara voie a inimii, stapanita de prejudecata si de o indelungata obisnuinta.
Invoirea este consimtirea cu patima din gand.
Iar lucrarea, insasi implinirea cu fapta a gandului patimas incuviintat.
Deci cel ce cugeta nepatimas de la inceput, sau respinge prin impotrivire si certare momeala, a taiat dintr-o data toate cele ce urmeaza (Cuvant de suflet flositor, in Filocalia IV).

Tot legat de acest lucru, spune Sfantul Isihie Sinaitul:
"Intai este momeala (atacul); al doilea, insotirea sau amestecarea ganduriloe noastre cu ale dracilor vicleni; al treilea, consimtirea (invoirea) mintii de a se afla intre cele doua feluri de ganduri ce se sfatuiesc in chip pacatos; al patrulea este fapta dinafara, sau pacatul.
Daca, prin urmare, mintea ar fi atenta prin trezvie, prin impotrivire si chemarea Domnului Iisus, va pune pe fuga nalucirea momelii de la rasarirea ei, cele ce urmeaza din ele ramanand fara implinire. Caci cel viclean, fiind minte netrupeasca, nu poate amagi altfel sufletele, decat prin nalucire si ganduri" (Cuvant despre trezvie si virtute, in Filocalia IV).

Dar un suflet care are o astfel de patima de deprindere si care vede ca este ajutat de Dumnezeu mereu , a facut minune dupa minune cu acest suflet....si asa este iadul ar fi salasul lui.....constientizeaza asta si totusi este prins, ca intr-o chinga si in acesta neputinta de a lupta cu acest duh ce-l chinuie.....oare cum se va sfarsi ???
Oare chiar sa fi dat o viata unui suflet Dumnezeu, cu o cruce pe care a dus-o, de care nu s-a lepadat , punandu-si viata la picioarele Lui mereu varsand lacrimi de tristete si totusi sa-i dea neputinta de a iesi din acesta patima este posibil ?
As vrea sa cred ca totusi va fi o iesire din iadul ce-l bantuie si vrasmasul daca vroia l-ar fi rapus cu siguranta, dar se pare ca marea milostivire a Lui, a Dumnului il tine inca aici ...pentru ce oare, asta este intrebarea? .

__________________________________________________ _____________
Faptele tale vorbesc atat de tare, incat nu mai aud nici ce imi spui...

Iubirea...
 

Pentru ca omul prefera sa stie care-i sunt patimile.

Cele zece carari ale dragostei, care ies una din alta sa fie la poarta ta, ca sa fie in gradina din spate rod.
Daca te uiti la o poarta si pe ea scrie caine bun, cum crezi ca e proprietarul?
Cunoasterea patimilor aduce doar cunoastere. Cunoasterea de cel rau.

Iubirea cere jertfa, dar patima o refuza.

Asta e crucea omului.

"Daca vrei - spune Sfantul Antonie cel Mare - esti rob patimilor; si iarasi daca vrei, esti liber sa nu te apleci patimilor, fiindca Dumnezeu te-a facut cu voie libera. Iar cel ce biruie patimile trupului, se incununeaza cu nemurirea. Caci de n-ar fi patimile, n-ar fi nici virtutile, nici cununile daruite de Dumnezeu celor vrednici dintre oameni" (Invataturi despre viata morala, c.67, Filocalia I).

Da, George, minunat si eu ma bucur impreuna cu tine, din tot sufletul.
Dar stii cati alcoolici incurabili traiesc acum in Romania? .... In UE? ... In lume?...
Ai idee cati preoti din BOR sunt dependenti de alcool si nicotina si multe altele?...

Vrei sa spui ca ei nu vor sa se elibereze?
Ca tin mortis sa continue adictia?
Daca voiesti, fa o vizita la Balaceanca sau la Spitalul 9, sectia XVII, precum si XVI si multe altele, si vezi acolo ce fel de oameni gasesti. Vorbesc cu totul si cu totul serios.
Majoritatea sunt dintre cei care nu au vrut si nu vor sa se drogheze sau sa bea etc....... Si sunt crestini ortodocsi. Mergi si verifica, te rog, daca eu mint.

Eu am avut sansa si nesansa sa experimentez, pentru o vreme, dependenta de alcool. Crede-ma ca nu vroiam sa beau, o spun cu mana pe inima, o stia si parintele meu duhovnic si medicul si psihologul si familia.... Dar reluam consumul de alcool in fiecare zi si, in ciuda bunei mele intentii, sfarseam mereu de unde pornisem cu o zi inainte... Si ma rugam si multe altele... Vezi, asadar, lupta cu patimile nu e asa cum pare...


Nu doresc sa contrazic pe Sfantul Antonie, doar nu sunt chiar tampit de tot (sper).
Spun doar ca eliberarea de patimi este posibila PE UN TRASEU PE CARE IL DESCOPERA FIECARE, PRIN MILA DOMNULUI.
Iar pretul este limpede: "duhul umilit".
Si se lucreaza personal, intotdeauna intr-un mod unic, irepetabil, cum fiecare a fost daruit lumii, de catre Dumnezeu, in mod irepetabil.

Nu vrem, dar ce altceva mai vrem?
 

Am omis un aspect fara de care dependenta mea nu ar fi fost de inteles si nici depasita. Sunt gata sa cred ca la fel e si la alti oameni, la fiecare in felul lui personal.
Iata: nu doream sa beau alcool (si nici nu consumam mult dar imi facea rau, fie si o bere, doua, sau un pahar de vin, cam cat beam zilnic), nu doream in nici un caz sa fac rau cuiva, cu atat mai putin celor din familie sau prietenilor. Nu doream decat ca viata mea sa curga frumos, ca totul sa fie curat si bun...
Si cum totul nu era curat si bun, ma pierdeam cu firea si ajungeam in acelasi haos sufletesc.

Ce doream de fapt? Ce doream si nu recunosteam in fata propriei constiinte?
Ce nazuinte ascunse aveam de fapt?
Si ce gunoi ascundeam sub pres?

Cu vremea am inceput sa dau raspunsuri, dureroase, la aceste ultime intrebari.
Au aparut, treptat, in constiinta mea cuvinte care dureau tare: putere, mandrie, recunostinta altora, stralucire, aplauze, placere, precum si razbunare, indreptatire de sine, libertate dupa criteriile mele, nesupunere, dispret etc.

Abia dupa ce am facut acest inventar am inceput sa pricep de ce, in ciuda tuturor bunelor mele intentii si rugaciuni, Dumnezeu nu ma auzea. Rugaciunile mele erau acoperite de zgomotul pacatelor mele ascunse. Inima mea murdara striga mai tare decat soapta gurii mele la rugaciune.

Am inteles viclenia dinlauntrul meu. Am luat contact, cu stupor, cu uimire grea, cu mine insumi cel ascuns. Cat de imaculata era imaginea mea despre mine si cat de straina de realitatea fiintei mele. In ce groaznica mizerie se sufoca omul meu launtric...
Cum de ceilalti vedeau iar eu nu vedeam?...

Acum stiu ca inlauntrul meu e un ogor pe care cresc deopotriva fire de iarba, grane, flori precum si mari balarii.
Rog pe Dumnezeu sa ma ajute sa plivesc balariile si sa ud florile.
Fie ca Soarele Hristos sa aduca rodul cel bun in tarina tuturor! AMIN+

Iti multumim, Cezar, pentru marturia si marturisirea ta. Ai dreptate, de patimi nu scapam clipind, sau plesnind din palme. Se cere din partea noastra o lupta pana la sange. Si cu cat patima e inradacinata mai mult in fiinta noastra, cu atat si nevointa trebuie sa ne fie mai mare.
Dumnezeu ne ajuta, dar asteapta si din partea noastra o lupta. De fapt, El lupta intru noi, El biruieste patimile intru noi. Si intru fiecare dintre noi lucreaza intr-un mod unic, pentru ca suntem irepetabili.

Desigur, se intelege ca nu-l contrazici in niciun fel pe Sfantul Antonie. Acesta aduce in atentia noastra elementul libertatii omenesti. Dumnezeu nu ar lasa pe nimeni sa cada in cloaca patimilor, sa moara, sa se indeparteze de El. Vrea ca toti sa se mantuiasca, doreste sa-i uneasca pe toti cu Sine. Dar cand omul se opune, Dumnezeu nu-l obliga in vreun fel, nu trece peste vointa lui.

Dumnezeu sa ne ajute tuturor sa dobandim dorinta sincera de a plivi "balariile" si de a uda "florile" ce cresc pe "ogorul" launtric.

"Daca ne straduim sa ne vindecam de patimile trupului, de teama sa nu ne rada lumea, cu atat mai vartos sa ne straduim a ne vindeca de patimile sufletului, ca unii ce avem sa fim judecati inaintea fetei lui Dumnezeu, unde e bine sa nu ne aflam fara cinste sau vrednici de batjocura.

Caci, avand voia libera, daca nu dorim sa savarsim faptele rele, atunci cand le dorim, putem face aceasta si sta in puterea noastra sa vietuim placand lui Dumnezeu; si nimeni nu ne va sili vreodata sa facem vreun rau, daca nu vrem. Si asa luptandu-ne, vom fi oameni vrednci de Dumnezeu si vom petrece ca ingerii in ceruri" (Sfantul Antonie cel Mare, Invataturi despre viata morala, c.66, Filocalia I).

Iata ca a trebuit sa faci un pic de taraboi, ca sa descopar omul din tine...
Mult trebuie sa lucram cu noi si nici o zi nu se aseamana cu alta. E adevarat ca in sufletul nostru avem si destule balarii, dar cu cat credem ca vrem sa scapam de ele, cu atat apar altele cu radacini mult mai adanci, rezistente la ierbicide si fungicide...
N-o fac pe adanc-cugetatorul si imi cer iertare daca, pe alocuri, asta e impresia pe care-o las. De multe ori ma gandesc la: "Si nu ne duce pre noi in ispita!"... Balariile din sufletul nostru sunt intotdeauna tentatiile pe care Dumnezeu ni le pune acolo in deplinatatea constiintei noastre. Daca n-am cunoaste acest lucru, nu le-am percepe ca "balarii", ci "flori alese"... Ca atare, sunt si "balariile" bune la ceva, fiindca fara ele n-am putea intelege niciodata sufletul "intelenit" al celui de langa noi. Ba mai mult, imaginea fermierului din noi, care a inteles sa dezvolte o viata cultura de balarii, n-ar trebui sa ne paraseasca niciodata, chiar daca avem motive sa credem ca Dumnezeu ne-a iertat si ca ne iubeste asa rai cum suntem. Din pacate, ajunsi la un anumit nivel de intelepciune, dupa ce ne-am infruptat cu nesat cam din toate slabiciunile, ni se pare ca suntem deasupra altora care ACUM sunt cu mult mai putin pacatosi decat eram noi odinioara. Si fiecare slava desarta ne osandeste. Iadul este in trecutul nostru, nu prea indepartat. Acolo trebuie sa tinem mintea, in pacatul pe care l-am facut pe cand eram in inselare. Ce-am fi facut atunci daca, cineva mai induhovnicit ne-ar fi judecat? Nu cumva eram prea orbi ca sa pricepem ca ne vrea binele? Cum procedam acum, cand altul se afla in locul nostru? Cata rabdare avem? Cata dragoste? Cat de mult valorificam harul si mila lui Dumnezeu in viata noastra?
Iata deci ca "balariile" din nou sunt asezate acolo cu un scop: sa ne cunoastem imperfectiunea; sa stim ca ogorul nostru e pestrit nicidecum plin de roada curata. Si mai ales trebuie sa intelegem ca noi insine suntem "balaria" cea care trebuia taiata si aruncata in foc, dar Dumnezeu s-a milostivit si a asezat pe unele crengute, rod bine-hranitor. Dar... tot balarie am ramas!... Toti sfintii neamului ortodox s-au considerat balarii si putregaiuri si tocmai aceasta i-a sfintit. Daca nu ramanem la convingerea ca in gradina lui Dumnezeu, suntem balarii nefolositoare, ma tem ca securea trufiei ne va taia si ne vom praji in focul patimilor noastre.

Pe ansamblu, adica luind aminte la intentia ta, mie parindu-mi-se vadita, de a fi de folos prin aceasta postare, sunt intru totul de acord si iti multumesc pentru cuvantul spus aici. Era si momentul, e bun si tonul si buna imi pare si problematica ridicata. Multumesc, asadar :)
Voi insira si eu cateva opinii, pornind de la premisa ca imi sunt neclare unele nuante.
Mai intai, ce sa inteleg prin expresia "am descoperit omul din tine"? Corelata si cu taraboiul la care (bland) te referi (caci eu o consider ditamai criza de isterie si expresie a vanitatii si prostiei mele), eu pricep de aici ca numesti "om" tocmai izvorul iritarii deosebite pe care am exprimat-o prin critica exagerata la nivelul limbajului. Daca e asa, daca te referi la om cu sensul de slabiciuni (aici evidenta fiind mania), ok, accept acest punct de vedere (cu recunostinta pentru critica curatitoare). Pe de alta parte, ma simt stanjenit de cate ori intalnesc oameni care prefera sa considere umane doar slabiciunile sau neputintele. Oare altceva omenesc in "omul" din oameni, in general vorbind, nu avem de remarcat? (Aici eu mai am de reflectat...)
Asadar, pozitia mea este de a cunoaste "omul din om" acordind atentie, dupa cuviinta, intregii alcatuiri a persoanei, nu doar defectelor sau caderilor. O subliniere a defectelor si o strigare victorioasa ca am descoperit, in sfarsit, omul, imi pare un act mizantrop si nu denota, conform filosofiei mele de viata, dragoste. Ci judecare partinitoare si dezamagire vis-a-vis de conditia umanului. Si asta nu imi pare crestineste, in nici un caz ortodox. Dupa mine, crestinismul lucreaza pentru dezvoltarea celui facut dupa chip, pentru a-l ajuta sa ajunga la asemanare cu Dumnezeu. iar daca e facut dupa chipul lui Dumnezeu, atunci pare mai potrivit sa evidentiem chipul, iar nu umbra; florile, iar nu balariile ...
Cu totul altceva este, in schimb, cand persoana in cauza, ajutata prin harul Domnului sa isi vada metehnele, sa constientizeze pacatele proprii etc., cand asadar omul se afla in cainta si pocainta, isi atribuie singur statutul de pacatos, de nevrednic, de vierme s.a.m.d. Aceasta face parte integranta din lucrarea de pocainta personala, individuala. Si e prin harul Domnului.
Totusi, critica adusa, fie si in varianta, dupa mine, partinitoare, poate avea un rol foarte bun: taierea vanitatii, a mandriei. Efectul, roada criticii depinde mult de cel ce primeste critica, de ce anume cauta persoana criticata si de cat poate in momentul respectiv (cum dealtfel ai precizat, nestiind pe de alta parte ca eu am ripostat acolo la un sir de fapte culese in timp din relatia mea cu Scotland si ca mi-am exprimat de fapt nu dezamagirea fata de Scotland ci o alta dezamagire, mai generala, fata de narcisismul viclean al omenescului, uneori...).

In al doilea rand, atat cat stiu din viata sfintilor, atat cat am reusit sa citesc si sa pun la suflet, deocamdata cred ca ceea ce i-a sfintit a fost nu atat convingerea lor ca sunt balarii ci dimpotriva, ca sunt oameni, copii ai Domnului (dar si aceasta, dublata de pocainta si de lucrarea harului in ei). Ca urmare, convinsi ca Domnul ii iubeste ca pe faptura cea mai de pret din Creatia Sa, convinsi ca insusi Hristos S-a facut om si S-a rastignit pentru oameni, pentru mantuirea lor, si totodata fiind convinsi ca Domnul iarta multe, nespus de multe omului, copilul Sau cel mai iubit, nu au deznadajduit. Iubind pe Domnul de Care au devenit tot mai constienti, s-au lasat prin voie libera sfintiti, prin lucrarea harului lui Dumnezeu. Participind desigur prin nevointe, uneori uluitoare, prin jertfa cu sange. (Cum spunea Scotland pe un alt topic, nici eu nu cred ca in Rai sunt introdusi cu forta oameni care dau in toate partile din picioare...)
Draga Moshule, eu raman, in ciuda durerii pe care mi-o provoaca descoperirea balariilor mele, a microbilor din mine etc., raman asadar convins ca sufletul omenesc are si flori si iarba verde si soare si... de toate! Nu vad doar balarii si nu consider ca omul e o balarie. Ci, mai degraba, un Cosmos.
Cred ca sfintii s-au considerat balarii (ok, sa admitem aceasta) coplesiti de cunoasterea lui Dumnezeu, constienti de uluitoarea Mila a Domnului, intelegind ca omul nu e nimic fara Dumnezeu. Nici macar balarie! NIMIC. Asadar, in contextul raportarii omului la Dragostea si Puterea si Intelepciunea si Dreptatea lui Dumnezeu, in acest context omul nu cred ca e nici macar balarie ci de-a dreptul NIMIC.
Si in ciuda marilor caderi ale oamenilor din toate timpurile, deocamdata eu iubesc (mai mult decat detest sau dispretuiesc) oamenii, pe mine insumi si, in general iubesc omenescul din om, ca faptura multiubita de Domnul. Altfel nu l-as iubi nici pe Dumnezeu si nici Hristos Cel Intrupat nu m-ar emotiona.
Asa stau lucrurile deocamdata in mintea si inima mea. Dumnezeu sa ma ierte si sa ma ierti si tu daca am spus ceva nelalocul lui. (Nadajduiesc ca nu am agitat vreo noua balarie...)
Domnul sa ne miluiasca! AMIN+

Daca am sti cat bine sau cat rau poate sa faca o balarie ca... matraguna, poate am reusi sa ne apropiem mai mult cu astfel de asociere si sa alegem daca vrem sa facem rau sau bine.
Din pacate acum timpul nu-mi permite sa extind prea mult subiectul. Un pic ma amuza gandul tau de a te fi considerat om in sensul negativ al cuvantului. Nu am vrut sa spun asta, ci dimpotriva; pana inainte de acele mesaje, eu nu te "vazusem". Atitudinea ta putin agresiva, te-a scos vizibil in evidenta si astfel am incercat sa mai vad si cum scrii in alte zile. De-aia am spus ca a trebuit sa te manifesti astfel ca sa descopar ca tu ai un suflet bun. Dar nu vreau sa te smintesc... Eu in general fug de laude si aprecieri fiindca le gasesc mai daunatoare decat o mustruluiala.
In rest n-o sa comentez prea mult, ci doar atat: nu sunt de acord ca omul ar fi... nimic. Sub nici o forma. Omul alege singur sa fie ceva bun sau ceva rau, dar "nimic", nu poate sa aleaga. Suntem creatia lui Dumnezeu: "Te voi lauda (Doamne), ca m-ai facut o faptura atat de minunata!" Ps. 138/14 Toata dragostea lui Dumnezeu se va revarsa catre noi daca intelegem ce este smerenia. Sf. Antonie nu intelegea asta la inceput si i se parea ca merita sa fie apreciat pentru ostenelile sale. Pana a fost trimis la un cismar in Alexandria care sa-l invete ce inseamna adevarata smerenie, si care gandea in sufletul lui: "Doamne, toti acestia se vor mantui, iar eu nu?" Sf. Siluan nu intelegea de ce demonii il incearca in toate felurile si gandea: " Eu stiu ca Dumnezeu m-a iertat; stiu asta prin prezenta harului lui Dumnezeu. Dar atunci de ce demonii nu-mi dau pace si nu ma lasa nici macar sa ma rog?" Iar Dumnezeu i-a raspuns: " Cei mandri intotdeauna sunt chinuiti de demoni!"... Te intreb pe tine si pe oricine dintre cei care citesc aceste randuri si imi adresez mie insumi aceasta intrebare: Ii privim noi pe toti cei din jurul nostru ca fiind mai virtuosi decat noi? Cu siguranta NU! Noi ne consideram mereu deasupra majoritatii, fiindca in ochii nostri, pacatele celorlalti sunt exponential crescute, in timp ce ale noastre sunt aproape inexistente. Cat despre pacatele trecutului nostru, stim sigur ca Dumnezeu ni le-a iertat, dar nu ne sfiim sa-i judecam drastic pe ceilalti, desi poate Dumnezeu le-a iertat demult pacatele... Noi nu putem sa le iertam si nu putem face abstractie de ele cand vorbim cu cineva pe care consideram ca il conoastem bine, raportandu-ne la trecutul lui. Si tot asa, cel ce ne judeca, nu se raporteaza la cel pe care Dumnezeu il iubeste si il pretuieste, ci la cel care am fost de-a lungul vietii, cu un milion de pacate pe sufletul nostru... Aceasta-i balaria de care vorbeam, matraguna, otrava care distruge dragostea din noi. Omul nu poate fi NIMIC. Dumnezeu ne-a trimis cu un talant, cat de mic... E in puterea noastra sa-l inmultim sau sa-l ingropam, pentru a avea la judecata de pe urma "nimic la puterea 1"
Sper sa nu te fi necajit prea mult cu parerea mea nici pe tine si cu atat mai putin pe ceilalti! Doamne-ajuta!

Da, acum sunt mai lamurit in privinta modului cum vezi lucrurile. Ma gandisem ca ai putea sa pui un accent prea mare pe o anumita latura, ceea ce m-a facut sa aduc in discutie "nimicul" care e omul, comparativ cu Dumnezeu, sau mai bine zis nimicul care ramane din om daca isi duce viata fara Dumnezeu. (cred ca asta pot spune, intr-adevar, fara retinere)
Din fericire ai postat mai sus un mod de a vedea lucrurile care mi-a mers la inima. Iti multumesc pentru aceste randuri, poate vei gasi ragazul sa mai dezvolti.
Iti multumesc pentru toate aceste ganduri pe care le gasesc bune, frumoase, de folos!

Avva Dorotei puncteaza ca "Dumnezeu ne-a dat in chip firesc virtutile. Dar patimile nu le avem in chip firesc. Caci nici nu au vreo fiinta, sau vreun ipostas; ci sunt ca intunericul care nu exista (nu subzista) dupa fiinta, ci sunt ca o boala (o patima) a vazduhului care se iveste dupa aceea, din lipsa luminii. Abatandu-se sufletul de la virtuti din iubirea de placere, a dat nastere patimilor (bolilor) si le-a intarit pe acestea impotriva sa" (Felurite invataturi lasate ucenicilor sai, XIII, c.10, in Filocalia IX).


Avand in vedere cele spuse mai sus, spune Parintele Staniloae: "nici virtutile nu stau de sine, caci nu gasim bunatatea stand de sine. Bunatatea e totdeauna a cuiva. Iubim un om bun. Ne mangaie bunatatea cuiva. Nu ne mangaie bunatatea in sine. Dar virtutea sau bunatatea se raspandeste in mod firesc din persoana, cum se raspandeste lumina sau sensul.

Dar rautatea sau lipsa de sens nu se raspandesc in chip firesc din persoana. Acestea apar ca o falsa existenta, ca un minus, prin lipsa bunatatii, a virtutii, a luminii. Ele nu sunt decat o boala a persoanelor existente, care in mod firesc raspandesc din ele bunatatea, lumina, ca iradieri ale fiintei lor.

Fara indoiala, simtim dureros patimile, dar le simtim ca o lipsa a ceea ce trebuie sa fie, ca stirbiri, ca o boala, ca o slabiciune a fiintei, ca neputinta a ei de a manifesta continutul pozitiv. In rau e o neputinta, dar o neputinta care chinuieste pe cel din care porneste si pe cel asupra caruia se rasfrange.

Iar cel asupra caruia vine, de multe ori opunandu-i aceeasi neputinta cu voia, isi mareste neputinta. Daca i-ar opune puterea de iradiere a fiintei sale, ar ajuta-o sa se intareasca. Daca i-ar opune taria sa, adica virtutea, i-ar infuza si aceluia o tarie, l-ar ajuta sa se tamaduiasca.

Cel se sufera de neputinta raului socoteste sa se tamaduiasca prin cautarea unor mijloace tot asa de inconsistente. Egoistul, suferind de minusurile lui, cauta sa si le tamaduiasca, cautand bunuri inconsistente si ele: placeri trecatoare, bunuri trecatoare, laude false etc. Astfel, din deputinta, raul se mareste in neputinta lui. Factorul care iradiaza raul simte neputinta lui, cum o simte si cel asupra caruia se raspandeste; dar o neputinta impotriva careia nu vrea sa lupte nici unul, nici celalalt".

"Patimile savarsite cu fapta, cu fapta se si tamaduiesc. Caci precum neinfranarea, placerea, lacomia pantecelui si viata nepasatoare si fara randuiala inradacineaza in suflet deprinderea patimasa si il duc la fapte necuvenite, asa stramtorarea in infranare, ostenelile si nevointele duhovnicesti aduc in el despatimirea si-l stramuta de la patima la nepatimire" (Cuviosul Nichita Stithatul).

"In aceasta sta rostul epitimiilor date de duhovnic in Taina Pocaintei. N-ajunge ca pacatosul sa regrete teoretic faptele sale, ci intrucat acelea au izvorat dintr-o slabire a firii sau din niscai obisnuinte egale cu patimile, aceste obisnuinte trebuie vindecate tot prin fapte staruitoare, prin fapte de putere a spiritului manifestat prin trup. De aceea faptele de pocainta sunt fapte tamaduitoare, intaritoare ale firii" - Parintele Dumitru Staniloae.

Perioada Triodului subliniaza toate patimile si mijloacele prin care putem primi tamaduirea, insa subliniaza parca mai accentuat patima desfranarii.

Fiul Risipitor a cheltuit averea in desfranari si s-a intors la Tatal, Sfanta Maria Egipteanca a parcurs calea de la desfranare la sfintenie, femeia pacatoasa a spalat cu lacrimi picioarele Mantuitorul si le-a sters cu parul capului ei.

De ce tocmai desfranarea? Pentru ca aceasta patima arata cel mai concret alipirea, unirea fiintiala cu ceva strain (o persoana straina), in cazul nostru cu pacatul.

Firea umana cazuta putem spune ca "desfraneaza" cu pacatul (cu toate pacatele), devine una cu el, alipindu-se totodata in chip pacatos de universul creat.

Pocainta presupune atat biruinta desfranarii ca pacat trupesc, cat si biruinta desfranarii cu celelalte pacate.

Am gasit o frumoasa istorioara in Pateric care ne arata ca omul trebuie sa se ocupe in primul rand de patimile care il stapanesc .

"S-a dus un frate oarecare din partile lui Avva Pimen, in strainatate. Si a ajuns la un pustnic acolo, ca era milostiv si multi veneau la dansul. Si a vestit lui fratele cele despre Avva Pimen. Si auzind fapta lui cea buna, a dorit sa-l vada. Deci, intorcandu-se fratele in Egipt, dupa catava vreme a venit pustnicul din strainatate in Egipt, la fratele cel ce venise la el, ca ii spusese lui unde petrece. Si vazandu-l acela s-a mirat si s-a bucurat foarte. Si a zis pustnicul: <<Fii bun si du-ma la Avva Pimen>>. Si luandu-l, a venit la Avva Pimen, si a vestit cele despre dansul, zicand ca mare om este si multa dragoste si cinste are la locul lui, si i-am vestit lui despre tine si, dorind sa te vada, cu bucurie a venit la tine. Si cu bucurie si sarutandu-se unul cu altul, au sezut. Si a inceput cel strain a vorbi din Scriptura lucruri duhovnicesti si ceresti. Si si-a intors Avva Pimen fata lui si nu i-a dat raspuns. Si vazand ca nu vorbeste cu dansul, mahnindu-se, a iesit. Si a zis fratelui celui ce l-a adus pe el: <<In zadar am facut toata calatoria aceasta, ca am venit la batranul si iata, nici a vorbi cu mine nu voieste>>. Si a intrat fratele la Avva Pimen si i-a zis: <<Avvo, pentru tine a venit acest om mare, avand atata slava la locul lui. Pentru ce n-ai vorbit cu dansul?>> I-a zis lui batranul: <<Acesta dintre cei de sus este si cele ceresti graieste, iar eu din cei de jos sunt si cele pamantesti vorbesc. De mi-ar fi vorbit de patimi ale sufletului, i-as fi raspuns. Dar daca pentru lucruri ceresti, eu acestea nu stiu>>. Deci iesind fratele i-a zis: <<Batranul nu degraba vorbeste din Scripturi, si cand cineva ii va grai lui despre patimile sufletului, ii raspunde>>. Iar el, umilindu-se, a intrat la batranul si a zis catre dansul: <<Ce voi face, Avvo, ca mult ma stapanesc patimile sufletului?>> Si a luat aminte la dansul batranul, bucurandu-se. Si a zis: <<Acum bine ai venit. Deschide-ti gura ta pentru aceasta si o voi umplea de bunatati>>. Iar el mult folosindu-se zicea: <<Cu adevarat, aceasta este calea cea adevarata>>. Si multumind lui Dumnezeu, s-a intors la locul sau bucuros caci cu astfel de sfant s-a invrednicit a se intalni".

Vi se intamplă să aveţi dorinţa sinceră de a vă debarasa de patima/ patimile care vă necăjesc/ stăpânesc, să vă promiteţi şi să promiteţi la spovedanie că nu "veţi mai face" dar apoi să cădeţi din nou pradă acelor patimi? Poate mai rar, mai puţin, mai "controlat"... dar de fapt să vă încălcaţi promisiunea?

Ce e de făcut în asemenea cazuri? Desigur, tot la părintele duhovnic e cheia, totuşi e ruşinos să mergi de n ori cu aceeaşi problemă.... Doamne, câtă răbdare mai are! Şi eu... :-((


Ca o paranteză, am găsit zilele trecute următorul sfat al Sfântului Antonie cel Mare:
"Nu-ţi descoperi gândurile tuturor, ci doar acelora care pot să-ţi vindece sufletul."


Sper ca această postare să nu fie o alegere proastă!

Care este esenta patimilor? "Raul pe care nu-l voiesc" si pe care il fac, ne spune Sfantul Apostol Pavel.

Iata cum patima se hraneste si creste pe irationalitate. Asa se face ca ea are ultimul cuvant de spus, nu vointa noastra slabita, desi aceasta cunoaste binele si il cauta. De aceea si tamaduirea de patimi nu incepe cautand a urma propriei vointe, ca una ce este nedemna de a ne increde intru ea, ci voii dumnezeiesti. Iar voia dumnezeiasca ni se descopera in chip minunat prin duhovnic.

Fie ca fiecare dintre noi sa ne eliberam pe aceasta cale de cat mai multe din lanturile si lacatele nevazute cu care ne impresoara pacatele si patimile, si prin care suntem tinuti "in pamant strain". Sa ne bucuram de darul libertatii, acela prin care putem simti iarasi caldura "bratelor parintesti".

Cel ce s-a eliberat de patimi a ajuns la desavarsire, dar asta dupa multe lupte si mari nevointe. Important este sa ne pocaim, sa regretam ca ne lasam dominati de una sau mai multe patimi si sa luptam sa ne eliberam de ele. Nu e usor, dar vazand Dumnezeu dorinta noastra ne va ajuta. Pana la despatimire, vom cadea, ne vom ridica si o vom lua de la capat, asta deoarece nu este o lupta usoara.

Si mie mi s-a intamplat sa fiu in situatia descrisa de tine, si inca mai sunt.

Am gasit la Sfantul Nichita Stithatu un cuvant de folos:

"Cata vreme avem in noi materiile patimilor si ingrijim de bunavoie pricinile lor, nehotarandu-ne sa le clintim pe acestea din loc, are tarie impotriva noastra si puterea lor, luandu-si aceasta tarie din noi. Dar daca le lepadam din noi si ne curatim inima prin lacrimile pocaintei, urand si inselaciunea celor vazute, ne facem partasi de venirea Mangaietorului, vazand pe Dumnezeu in lumina vesnica si fiind vazuti de Dumnezeu."

Asta asa este, mare adevar. Intr-o anumita situatie, am auzit un cuvant mult folositor: Spovedania se face la duhovnic. Cred ca este mai bine sa ascultam sfatul Sfantului Antonie cel Mare, deoarece noi nu avem dispozitia de a intelege omul cu durerea sa, si in dorinta noastra de a indrepta pe altii sau invers, putem sa facem mai mult rau decat bine. Duhovnicul are harul de la Dumnezeu de aceea prin gura duhovnicului primim un sfat de mare ajutor.

Sfintii Parinti ne spun ca scaparea de patimi se face cu spovedanie deasa. Asta este. Spovedanie, spovedanie, de n ori, pana scapam de patima. N-avem ce face. Firea pacatoasa se invinge greu. Toti trecem prin asta.