Cred ca Inorogul avea un ton sarcastic. E nou pe acest forum, si nu prea stie imprejurimile.

OK, scuzele mele, daca ati scris-o in acest mod; am mai citit odata si cma asta e intr-adevar ideea, dar forma e prea socanta. Mai schimbati, totusi, niste piulite, acolo, in angrenajul textului...
Ca sa raspund la intrebare dvs, pusa mai la deal: sper sa nu aud in viata o voce poruncind sa imi omor copilul. As arunca orice credinta sau cale spirituala sau mai degraba "spirituala" la gunoi, daca le-as pune in balanta cu viata unui semen, cu atat mai mult cu viata copilului meu.
P. S. Aveti un stil foarte interesant; in sfarsit citesc un stil cu totul original pe acest forum.

Scuze si eu si multumesc din suflet pentru raspunsul politicos!

M-am framantat putin aseara si consider ca aceasta postare merita si un raspuns serios. Nu regret postarea sarcastica insa imi este teama ca aceasta nu si-a atins tinta.

Pentru a putea explica mai bine ceea ce doresc, propun un scenariu ipotetic:

In mijlocul strazii cade un cetatean, ca si fulgerat. Nu cunoaste nimeni motivul.
Langa el se aduna imediat o multime de oameni, fiecare incercand sa ajute cum poate. Fac o paranteza: daca presupunem ca lumea nu il ajuta, putem macar sa cadem amandoi de acord ca a-i sari omului in ajutor este decizia corecta din punct de vedere moral iar cei care nu fac asta gresesc.
Revenim la scenariu: unul il cara din strata pe trotuar, unul suna la salvare, unul face masaj cardiac, unul aduce apa sa-l stropeasca, altii cauta sa vada daca pot fi de ajutor etc..

Crezi ca intr-un astfel de scenariu ai putea sa identifici apartenenta religioasa sau lipsa acesteia pentru oricare dintre persoanele implicate? Evident ii excludem pe cei care se aduna la capul victimei si incep sa se roage sau sa aprinda lumanari "pentru orice eventualitate" :).

Dupa ce apele se mai limpezesc si soseste salvarea participantii incep sa discute intre ei. Aflam ca unul este musulman, unul catolic, unul ortodox, unul budist, unul secularist etc.. In concluzie, aflam ca toti au avut un comportament identic fata de un seaman, indiferent de doctrinele lor filosofice.

Diferentele esentiale apar atunci cand cei implicati cauta sa justifice comportamentul lor.
Atentie, nu declar ca acestea ar fi reactiile voastre. Eu doar incerc sa demonstrez ceva.

- Crestinul spune ca a sarit in ajutor pentru ca i s-a parut crestineste si isi va pune inca o sumedenie de intrebari cu aceasta ocazie. Exemple fanteziste: oare Dumnezeu m-a pus la incercare trantindu-l pe omul ala la pamant? A vrut sa vada cum reactionez? Oare a fost un semn de sus ca nu trebuie sa ma mai duc la munca astazi? Oare ceea ce s-a intamplat mi-a salvat mie viata pentru ca altfel as fi traversat strada si ma calca masina aia care a trecut pe rosu? And so on...
- Musulmanul il va preamari pe Allah si va cauta alte justificari, asemenea crestinului cu diferenta ca la baza intrebarilor si raspunsurilor pe care si le da singur va sta Allah sau alte entitati importante din religia acestuia;
- Un altul, de o religie ciudata, va spune ca dedica gestul frumos zeului Neptun;
- Secularistul spune ca a ajutat pentru ca omul este o fiinta intrinsec sociala si nu ar fi putut supravetui avand un comportament egoist; va invoca solidaritatea stramosilor din triburi care au observat ca vanatul in echipa le aducea mai multe beneficii decat cel solitar; va invoca porbabil si, ceea ce ei numesc "regula de aur": altuia nu-i face ce tie nu-ti place etc.

Eu spun urmatorul lucru: consider ca ceea ce spune secularistul are mai mult sens decat ceea ce spun ceilalti dar, in esenta, pentru mine este irelevant motivul care a stat la baza unei reactii corecte.
Imporntat este ca, intr-un final, toti au facut ceea ce am stabilit de comun acord ca trebuia facut. Toti actionam la fel fata de semeni si mediul inconjurator, difera doar intrebarile pe care (ni) le punem si explicatiile ce (ni) le oferim. Atat si nimic mai mult!

Putem sa extrapolam exemplul meu si sa intram si pe "taramul" sentimentelor. Fii convins ca toti, indiferent de religie, ne iubim copiii, poate chiar mai mult decat pe noi insine.
Diferenta dintre mine si tine este ca eu nu caut sa justific aceasta dragoste (nu ma intereseaza daca mi-a insuflat-o cineva, cine anume mi-a insuflat-o, de unde, pe unde a intrat, pe unde a iesit etc.). Consider ca raspunsurile la aceste intrebari nu sunt esentiale, in ceea ce ma priveste. Indiferent de raspunsul pe care il voi primi sau mi-l voi da eu insumi, eu voi intereactiona la fel ca si pana acum cu semenii si natura.

......:) Bună situaţia-stimul, provocativă în mod benefic.
Permiteţi-mi să dau şi eu cu părerea.
Creştinul, aşa cum îi cunosc pe unii dintre creştini, sare în ajutorul aproapelui din două tipuri principale de motive: a) ca şi ceilalţi oameni, pentru că în el se află chipul lui Dumnezeu, adică are înclinaţia naturală de a sări în ajutorul unui semen rănit; b) are o educaţie temeinică, aşezată în ani de conştientizări şi practică, educaţie oferită sistematic de Biserică. Creştinii au şi alte lucruri de spus despre relaţiile interpersonale de într-ajutorare, comparativ cu necredincioşii sau cu alţi oameni credincioşi din alte confesiuni ori religii. Posibil, de asemenea, să mediteze la noima întâmplării, însă de obicei creştinii uită repede vreun bine făcut şi, dacă totuşi cred că au făcut ceva bun, dau mulţumită lui Dumnezeu pentru că i-a ajutat spre bine.

Ca explicaţie generală, Hristos nu distruge firea noastră naturală, nu înlocuieşte dispoziţia noastră firească spre iubirea aproapelui (ea e deja în noi, întrucât toţi oamenii purtăm chipul lui Dumnezeu în fiinţa noastră, chip rămas încă de la facerea omului), ci o ridică şi o poartă spre desăvârşire.
Orientînd-o spre El, întrucât noi oamenii suntem fiinţe teantropice.
Astfel, iubirea noastră naturală pentru copii (iubire neîndoielnică, exceptînd, poate, pe părinţii denaturaţi, foarte bolnavi) şi pentru aproapele - capătă prin Duhul lui Hristos şi prin credinţa noastră în Hristos: alte dimensiuni, altă alură, altă consistenţă, alte roade.
Hristos ne dezveleşte chipul Lui din noi, ni-l curăţeşte, ni-l sporeşte şi cultivă până la desăvârşire, până la El. Dacă rămânem în El, prin credinţă.
Aşadar, vă rog să nu mai vedeţi o opoziţie între iubirea noastră naturală şi Iubirea lui Hristos, ci un raport de completare, de ridicare spre alte niveluri, spre desăvârşire. E o altoire, cum spuneam în exemplul de ieri, cu arborii roditori (sălbatic, respectiv îngrijit şi altoit).
Natura noastră umană are Obârşie şi Ţel în Hristos. Domnul este Alfa şi Omega noastră.

Când vedem situaţia ca venind de la Dumnezeu, care doreşte ca noi să trecem cu bine de ea, o numim test sau încercare. Şi când o vedem ca venind de la cel rău, care doreşte ca noi să dăm greş, o numim ispită. Dar atât încercările cât şi ispitele sunt trăite de noi exact în acelaşi fel: ca o situaţie în care principiul răului (diavolul) şi principiul binelui (Duhul Sfânt) se luptă în noi pentru loialitatea noastră, şi cel pentru care votăm câştigă şi devine stăpânul vieţii noastre până când răsturnăm acea decizie.

Sursa: http://www.predici.cnet.ro/arhive/1153/

Vrei să spui că stilul lui vsovivi nu este original?

Adaug urmatoarele:
Eu, de ex, nici nu-mi pun intrebarea, ce-o fi? ispita sau incercare? Pentru mine important este sa o trec cu bine, ce-o fi ea, ispita sau incercare si sa fiu in aceeasi barca cu Dumnezeu.

Exact ceea ce spuneam eu ca nu fac :). Pe mine nu ma intereseaza decat in foarte mica masura motivele pentru care un om sare in ajutorul altui om. Subiectul prezinta acelasi grad de interes cu cel al descoperirii obiceiurilor pasarilor migratoare, sau al excplicatiei oferite de catre cercetatori pentru senzatia de deja-vu. Le consider subiecte intresante, cu valoare certa in bagajul de cunostinte, dar irelevante pentru propria-mi fiinta. Dpmdv, nu sunt definitorii.

De ce dumneavostra considerati ca motivul pentru care cineva sare in ajutorul aproapelui este definitioriu si esential? Considerati ca aflarea unui raspuns cert la aceasta intrebare (si la multe altele asemanatoare) v-ar schimba ca om? In functie de raspuns credeti ca ati putea fi capabil, spre exemplu, sa nu mai sariti in ajutorul unei seaman aflat in suferinta? Cu ce va schimba viata in mod concret?

Multumesc!

Scuze, insa nu regasesc raspunsul la intrebarea pe care am pus-o.

Afirmatia 1: "Când vedem situaţia ca venind de la Dumnezeu, care doreşte ca noi să trecem cu bine de ea, o numim test sau încercare"
Intrebarea 1, reiterata: "Cand vedeti situatia ca venind de la Dumnezeu, care doreste ca voi sa treceti cu bine de ea si o numiti test sau incercare?"
Afirmatia 2: "Când o vedem ca venind de la cel rău, care doreşte ca noi să dăm greş, o numim ispită"
Intrebarea 2, reiterata: "Cand o vedeti ca venind de la cel rau, care doreste ca voi sa dati gres si o numiti ispita?"

Cred ca un exemplu mi-ar fi de ajutor.

Mi-am pus deseori intrebarea urmatoare:
De ce Abraham nu i-a spus lui Dumnezeu, cand Acesta i-a cerut sa-l sacrifice pe Isaac: "Piei satana din mintea mea! Dumnezeul meu este milostiv si nu mi-ar cere niciodata sa fac o fapta atat de abominabila!" ?

Si-a mai pus cineva intrebarea asta?

Nu cred că este importantă motivarea ajutorului pe care-l dai cuiva. Important este să-l dai.

Motivarea este, însă, importantă, dacă nu-l dai. Ți se atrage atenția că nu este în regulă să fii indiferent.

Subscriu !

Sunteti viclean ca tatal minciunii.

Buna ziua.Inainte de a se raspunde la intrebarea dvs si avea si eu o rugaminte:selectati din Vechiul Testament intreaga poveste despre Abraham si Isaac si comentati-o in felul dvs,dar verset cu verset.Nu este lunga.In acest fel multi dintre noi vor intelege mai bine modul cum dvs va raportati la textul biblic.Apoi,bineinteles,vine si timpul intrebarilor dar prima data sa intelegem cum percepti dvs sursa discutiei.Nu trebuie sa fie un comentariu elevat,simplu,cum intelegeti scena,ce observatii aveti,etc.Sa stiti ca multi comenteaza texte biblice fara macar sa le fi citit vreodata,dvs probabil nu va incadrati in aceasta categorie,care speculeaza de dragul speculatiei,nu in vederea unei discutii la obiect.Multumesc.

Pentru că nici o acţiune omenească nu decurge fără un motiv. Conştient sau inconştient, motivul îmboldeşte orice acţiune, o susţine şi o orientează. Apropos, dacă binevoiţi să-mi răspundeţi: dumneavoastră ce motiv aveţi să fiţi aici pe forum? Şi ce scop urmăriţi prin postările din ultimele zile?
A fi viu, înseamnă a avea un motiv, fie şi trebuinţe primare care să te împingă la mişcări psiho-fizice (a respira, a te mişca, a te hrăni, a dormi etc.). Când în om nu mai mişcă nici o trebuinţă, nici un motiv, omul moare.
Printre altele, suicidul apare ca urmare a unor grave perturbări în sfera motivaţiei. Dar şi aici e un motiv! Pulsiunea suicidară (formă a unei trebuinţe ajunsă la grad înalt de intensitate, ireprimabilă de mecanismele de apărare obişnuite ale eului) este expresia unei trebuinţe camuflate şi totodată distorsionate - aceea originară de a trăi un sens (al tău, al semenilor, al Dumnezeirii, al Fiinţei).

*

Desigur, un răspuns acceptat de conştiinţa mea ca adevărat şi bun de a fi trăit, ar avea un impact considerabil asupra personalităţii şi comportamentului meu.
În literatura noastră avem câteva exemple referitoare la această problemă. Îndeosebi la Rebreanu, Camil Petrescu, Marin Preda găsim nuanţe fine şi splendid exprimate ale acestei probleme.
Ruşii îi au pe Tolstoi şi mai ales pe Dostoievski, care prezintă magistral problematica ridicată de dvs. Ar mai fi, îmi vine imediat în minte, şi Cehov - atât în nuvele şi povestiri cât şi în teatru. Recitiţi şi vă veţi convinge!

*

Orice schimbare în structura de personalitate la nivel motivaţional aduce treptat o schimbare a întregii gândiri, a valorilor, a percepţiei, a imginaţiei, a limbajului, a actelor de conduită mintală şi comportamentală. Aduce, mai ales, noi modalităţi decizionale, alegeri noi, din pricina schimbării valorilor sau a ierarhiei lor.
Despre aceasta găsiţi nenumărate ilustrări chiar în Scriptură. Puteţi revedea, printre altele, dacă doriţi - pilda muştarului, pilda aluatului etc.

*
Adeseori am motiv să nu sar în ajutorul unui om aflat în suferinţă. Ţine de procesul decizional, de mulţime de factori. Ca să nu las totul prea ambiguu, vă dau un exemplu: nu sar în ajutorul cuiva (în ciuda tendinţei naturale) atunci când mijloacele mele de intervenţie sunt insuficiente (îmi lipsesc cunoştinţe sau proceduri, de pildă) sau când persoana în cauză refuză/nu doreşte ajutorul meu.

Pentru Calul cu un corn...UNICATUL sau FOARTE RARUL...
 

Inorogule, am citit intrebarea ta si am raspuns fara sa citesc postarile tale anterioare, ca sa stiu cate ceva despre tine, astfel ca, am considerat ca este posibil sa fii un tanar fantast care chiar si-a pus problema uciderii copilului sau. Astfel, raspunsul meu era menit sa-l faca pe acel tanar sa se indoiasca de gandurile care ii veneau si sa reactioneze mecanic, prin refuzul de a actiona in orice fel, pe moment.
Nu vad cum as fi raspuns altfel, ca sa impiedic un lunatic sa faca ceva nesabuit.
Imi cer iertare, nu esti acel lunatic!
Desigur ca ne iubim copiii: am vazut cu ochii mei de copil o vaca lingandu-si vitelul de dimineata pana la asfintit, cand a renuntat, s-a dus singura in grajd si bunicul a incuviintat sa luam vitelul; toti ziceau de dimineata sa-l luam si sa-l transam ca e fraged, fara sa vada vaca, ca sa dea lapte si in perioada urmatoare, dar bunicului meu nu i-a lasat, i-a fost mila de vaca, nu de carne si de lapte. In acea zi a imbiat-o cu grau, dar vaca nu a vrut sa manance si nici sa bea apa. A doua zi, l-am vazut pe bunicul cum ii dadea grau din palma, nu din galeata, iar celelalte 2 vaci mancau fan si un pic de porumb stiuleti, nu boabe.
Acum inteleg ca tu nu te-ai pus in situatia extrema de a-ti ucide copilul, ci, iti doresti (intelectual, ca sufleteste sunt sigur ca vei sti pe loc) sa stii ce sa faci in astfel de situatii, in care nu esti sigur daca Dumnezeu iti cere extrema, sau diavolul. Raman la acelasi raspuns: refuza, fa-te ca n-ai auzit.
In ce priveste situatia ipotetica descrisa de tine, cu omul care e pe jos, si cu oamenii de credinte specificate care fac ceva, cel mai important mi se pare cel ce isi da seama ca nu stie ce sa faca pentru a-l ajuta pe cel cazut, asa ca se da deoparte si se roaga pentru cel cazut si pentru cei care au cu ce-l ajuta, sa aiba gand bun, dar si pentru cei care nu au cum sa-l ajute, sa stea deoparte. Cam asta e diferenta intre oamenii-parinti si vacile-parinti.
Cat despre tine, nu stiu ce cauti, dar pari a cauta sa fii unicat in univers. Am zis ''pari'', nu ca asa esti.
Dar n-am vazut la tine decat suficientza de raspunsuri si de intrebari de genul '' un oarecare arunca o piatra in lac si 10 intelepti se chinuie sa o scoata''.
Daca esti in lupta cu lucifer, cel ce da titlul topicului, pentru ca argumentele lui ti se par cat de cat valabile si asta nu iti convine (asa cum e cazul meu), recunoaste asta si cere ajutorul in aceasta directie, de la membrii forumului.
Inca odata, imi cer iertare ca nu m-am documentat despre cel caruia ii raspund, inainte de a raspunde: nu se va mai repeta.