Nu, nu contează unde te afli. Fericirea nu e dependentă de spațiu, ci își extrage seva din suflete. Mi-e greu să mă plâng azi. M-aș contrazice și mi-aș nărui speranța înălțată pe cuvinte, ale unui om care și-a câștigat substanța între ziduri și care, retras din „generozitatea” lumii ca posibilitate, și-a găsit libertatea și fermitatea credinței într-o celulă. Paradoxal și ciudat cum omul are nevoie de lecții și de suferință pentru a aprecia bucuria, de singurătatea, pentru a dori comuniune, de ziduri pentru a-și zidi propria libertate.:1:

Imnografia Triodului - o adevarata cateheza duhovniceasca
 

Multe articoleam citit aici pe site despre perioada triodului , despre Postul Mare , articole ce merita parcurse prin citire de orice forumist , reprezentand o sinteza perfecta pentru noi "incepatorii" in ale credintei , si va recomand cu caldura sa intrati in interiorul siteului de fata , sa le cautati si sa le cititi in orele de liniste ale dvs.
Cateva spicuiri :
Gandirea Sfintilor Parinti se regaseste in textele liturgice intalnite in TRIOD, atat de profunde dogmatic si atat de izbutite poetic.
Omul, creat dupa chipul lui Dumnezeu, al nemuririi, al nepatimirii si al libertatii Lui, a pierdut, dupa cadere, toate acestea facandu-se rob pacatului. Bogatia de pret trebuie redobandita, chemat sa refaca asemanarea cu Dumnezeu, prin conlucrare cu harul divin.
Omul trebuie sa constientizeze pacatul, iar textul Triodului il ajuta in acest sens pe credinciosul ortodox deslusindu-i tainele caderii in pacat. De aceea acorda o atentie speciala caintei si efortului intoarcerii, insistand asupra imaginii iadului si a suferintelor celor osanditi.
Pierzand lumina dumnezeiasca in care era imbracat, Adam plange in preajma Raiului: "Vai mie, celui ce m-am supus inselaciunii celei viclene si am fost furat de ea si de marire m-am indepartat! Vai mie celui dezbracat de nevinovatie si lasat in saracie! Ci, o, raiule, de acum nu ma voi mai desfata intru dulceata ta! Nu voi mai vedea pe Domnul si Dumnezeul si Ziditorul meu; caci in pamant voi merge, din care am fost si luat!” (La Duminica Lasatului Sec de Branza).
Pacatul inseamna moarte (duhovniceasca), dar, chiar si in moarte, oricare ar fi ea, omul nu e lipsit de dragostea lui Dumnezeu, caci poarta "chipul slavei” Sale.
Spune o stihira la binecuvantarile mortilor din Sambata Lasatului Sec de Carne, alcatuire a lui Ioan Damaschinul, reluata si in textul randuielii pentru inmormantari: "Chipul Slavei Tale negraite sunt, desi port ranile pacatelor”. Odata cu omul, a cazut si Creatia, "supusa desertaciunii din pricina celui ce a supus-o”, caci omului, rege al fapturilor, i s-a dat demnitatea de a fi incoronare a Creatiei.
Triodul cultiva virtutile, intre care smerenia ocupa un loc central. Numai prin pocainta si smerenie se dobandeste strapungerea inimii, pentru ca lacrimile sa spele pacatele si, astfel, omul sa regaseasca fericit curatia pe care o are cel iesit din apa Botezului.
Sfantul Grigorie Teologul arata ca acest "al doilea Botez” e mai greu de dobandit, cerand un adevarat martiriu: prin asceza si pocainta. "Al doilea Botez, spune Sfantul Simeon Noul Teolog, nu mai e preinchipuirea adevarului, e adevarul insusi”. Putem vedea in Triod, pe buna dreptate, o adevarata cateheza, caci il pregateste pe credincios pentru unirea intima cu Hristos prin desavarsirea virtutilor, urmare a urcusului duhovnicesc.
Influenta vietii monahale asupra randuielii Triodului, se observa mai ales din faptul ca acorda o atentie speciala infranarii, caci zilele POSTULUI MARE sunt "dumnezeiescul stadion al infranarii” sau, cum le numeste Sfantul Vasile cel Mare, "gimnaziul atletilor”.
Rareori intalnim o mai amanuntita analiza a postului, fiecare aspect, regasit in Triod, fiind ilustrat cu bogate citate din imnografie: postul ca intoarcere in rai, restaurare a firii, lucrare a pocaintei, conclucrare cu Dumnezeu, contemplatie mistica, ospat mistic, ca model hristologic al ridicarii lui Adam din pacat. Hristos, prin postul cel de 40 de zile din pustie, s-a supus de buna voie foamei si ispitei diavolului, desi n-avea nevoie sa posteasca, fiindca umanitatea sa indumnezeita era fara pacat. Dar „Postind Domnul omeneste spre pilda noua, biruie pe ispititorul, aratand care este lucrul nostru si hotare punandu-ne noua”, asadar „Suflete, nu te lenevi, de va navali asupra ta vrajmasul, alunga-l cu rugaciuni si cu postire departe de picioarele tale” (Canonul Mare al Sfantului Andrei Criteanul).

„Sloganul” Postului Mare
 

sursa: omhksea.org



„Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii.”

Așa numitul „slogan” pe care îl auzim în toată perioada Postului Mare este recomandarea Sfântului Apostol Pavel, care ne îndeamnă să ne lepădăm de toate faptele noastre cele întunecate și să ne îmbrăcăm în armele luminii: „Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Romani 13, 12).
Primul lucru pe care îl arată Apostolul este că suntem datori să acceptăm realitatea că uneori cădem sub povara patimilor, mai ales în ispita păcatului, și prin urmare faptele noastre sunt păcătoase. Cu adevărat nu este nici un om, mai ales nici un creștin, care nu este gata să mărturisească într-un mod general și vag că este păcătos.
Este cineva fără de păcat? suntem adesea întrebați când ne angajăm în asemenea discuții. Cu toate acestea, se pare că nu o astfel de recunoaștere generală și vagă are Apostolul în minte. Pentru că cel mai probabil, o vagă recunoaștere a condiției noastre păcătoase servește ca un alibi al păcatului în sine în sensul în care suntem cu toții în aceeași stare așa că.... Cu alte cuvinte, noi proclamăm starea de păcătoșenie a naturii umane așa încât să justificăm aceasta ca fiind ceva normal!
Cu toate acestea Apostolul ne îndeamnă pe un ton dramatic să renunțăm la lucrurile întunericului și la păcat. Adică tot ceea ce facem, tot ceea ce vorbim sau chiar tot ceea ce gândim, dacă nu este legat de Hristos, care este sursa luminii, constituie un păcat și prin urmare este întuneric. La sfârșitul zilei, cel care nu se comportă și nu-și trăiește viața în Hristos, duce o viață non-existentă, chiar dacă faptele sale par mari și importante.
Vremurile noastre pot fi probabil descrise prin inexistență spirituală întrucât nu doar cei din afara Bisericii, ci chiar și noi, creștinii devotați, trăim într-o manieră care nu are nimic de-a face cu Hristos; este ca și cum am trăi încă în epoca pre-creștină. Acum mult timp, această stare a lucrurilor a fost descrisă ca fiind rezultatul secularizării; adică viețile noastre sunt despărțite de prezența lui Iisus. Prin urmare, ateismul din practică este distinctiv pentru era noastră.
Mergând mai departe, această condiție tragică a fost deja arătată de Însuși Domnul. Suntem niște morți vii. Cel a cărui viață nu se distinge prin plinirea poruncilor Domnului, este ca și cel mort. Cuvintele lui Iisus sună răspicat si morbid: „Iar Iisus i-a zis: Vino după Mine şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor” (Matei 8, 22). Cel care nu-L primește și nu dorește să fie următor lui Hristos este asemenea cu cel mort.
Prin urmare, lepădarea de lucrurile întunericului înseamnă lepădarea de tot ceea ce cauzează moartea noastră sufletească și ne privează de vitalitatea vieții. Cum e posibil acest lucru? Cum putem să ne depărtăm de capcanele morții? Apostolul ne învață asta într-un mod atât de clar și precis, putem face aceasta întorcându-ne spre lumină - îmbrăcându-ne cu armele luminii. Doar prin asumarea a ceea ce este bun putem birui ceea ce este rău. Nu putem birui rău cu rău! Acesta dispare în mod natural când se apropie lumina. Întunericul nopții se risipește întotdeauna pe măsură ce zorii de zi și lumina soarelui se apropie. În mod similar, întunericul păcatelor dispare de îndată ce omul se întoarce către lumina spirituală - Soarele Dreptății, Domnul Iisus Hristos. După cum spune Apostolul, întoarcerea spre lumină înseamnă să ne îmbrăcăm cu Iisus Hristos: „Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Romani 13, 14).
Cu toate acestea, aici există o problemă. Cum să mi se ceară să mă îmbrac cu Iisus Hristos, devreme ce am făcut deja asta prin botez? Cuvântul Apostolului a spus deja: „Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Galateni 3, 27). Cum să mă îmbrac în aceeași haină pe care o port deja? Îndemnul Sfântului Apostol Paul vrea să însemne că toți cei care sunt deja îmbrăcați în Hristos trebuie să-și înnoiască veșmintele. Pentru că, din nefericire, noi continuăm să facem păcate chiar și după ce am fost botezați. Neglijențele noastre cauzează întinarea a ceea ce ar trebui să fie păstrat ca nou.
Așadar îmbrăcarea cu Hristos înseamnă ca eu, cel botezat să trăiesc în pocăință. Mi se cere să trăiesc o viață de pocăință pentru a curăța veșmântul primit prin botez. Acesta este motivul pentru care Sfinții Părinți au descris pocăința ca fiind al doilea botez. Prin urmare, încetez să mai orbecăiesc în întuneric dacă aleg calea pocăinței, care mă ajută să îmi restaurez adevăratul sine; să recâștig lumina care m-a inundat în ziua răscumpărării mele și a integrării mele inițiale în trupul Bisericii.
Cel care reușește să își restaureze veșmântul prin pocăință, trăiește o viață puternică și autoritară. Apostolul spune: îmbrăcați-vă cu armura luminii. Lumina lui Iisus ne oferă armura necesară și simbolizează autoritatea ce ni s-a dat ca și copii ai lui Dumnezeu. „Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12).
Despre ce fel de armură vorbim? Este vorba despre armura harului Domnului, despre armura Crucii. Imnograful Bisericii, insuflat de Duhul Sfânt face o descriere similară ca cea a Sfântului Pavel și spune: Arena unde virtutea se împlinește s-a deschis. Cei ce doresc să lupte împotriva dușmanului să intre... Îmbrăcându-ne cu întreaga armură a Crucii să ne luptăm cu dușmanul. Să folosim credința ca pe un zid nebiruit, rugăciunea ca pe o platoșă a dreptății și milostenia ca pe un coif. Să ne folosim de post ca de sabie, întrucât acesta taie toate poftele inimii.
Credința, rugăciunea, dragostea, milostenia și postul: Acestea sunt armele ce aparțin armurii noastre spirituale. Trebuie să ne înarmăm cu acestea nu doar în perioada binecuvântată a Postului Mare ci în toată vremea vieții noastre.
Singurul lucru pe care trebuie să-l facem este să găsim puterea ce ne-a fost dăruită și să o folosim. Destinația noastră finală se arată de departe plină de slavă și har. Acolo vom participa cu adevărat la Înviere; vom intra în Împărăția lui Dumnezeu care este adevăratul nostru scop!

Cine și ce este Ortodoxia? -Pr. dr. Dragoş Ungureanu
 

Iată o întrebare care apare pe buzele tuturor credincioşilor, întrebare la care au fost oferite diferite răspunsuri în funcție de perspectiva abordării acestui subiect. Cert este faptul că, Ortodoxia reprezintă mult mai mult decât poate fi cuprinsă în câteva cuvinte, concepte sau definiții, ceea ce îi conferă o prospețime și o viziune mereu înnoitoare. De aceea, mă voi referi mai jos doar la câteva aspecte menite să ne reamintească adevărata identitate a noastră, dar și la posibilitatea de a regăsi „casa” Ortodoxiei.
Știm că noţiunea de Ortodoxie înseamnă dreaptă credinţă sau dreaptă slăvire, închinare adevărată şi sobornicească, iar dacă ar fi să privim acest termen în context teologic, trebuie spus că Ortodoxia este cea care a păstrat şi păstrează în continuare, prin Tradiţia dinamică eclesială, adevărata învăţătură a Bisericii celei Una. Nu putem vorbi de identitatea învăţăturii de credinţă fără să ne raportăm la ortodoxia ei, și anume la dreapta sa formulare şi receptare în spaţiul eclesial, aşa cum au făcut-o sfinţii, adică cei care au mărturisit şi au transpus în viaţa lor personală dreapta existenţă şi dreapta credinţă în Biserica lui Hristos, pelerină în timp şi spaţiu, fără să fie constrânşi de receptarea ei rigidă sau de vreo anumită obligație, ci înţelegând-o și trăind-o într-un dinamism liber și identitar.
Ortodoxia nu propune un Hristos adaptat timpurilor
Ortodoxia înseamnă fidelitate faţă de învăţătura de credinţă revelată a Bisericii - unitatea doctrinară, cultică și morală, iar din acest punct de vedere a analiza Ortodoxia înseamnă a vorbi despre un inepuizabil şi veşnic mister, în sensul că ea este cea care vorbeşte şi mărturiseşte pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dacă ne raportăm la textele biblice, vom vedea că Ortodoxia este rezultatul iubirii Tatălui, arătată în Fiul Cel răstignit și înviat, prin Duhul Sfânt Cel dătător de viaţă (Ioan 3, 16), sau este scăldătoarea Vitezdei în care se vindecă şi cei care au, dar şi cei care nu au „om care să-i arunce în apă” (Ioan 5, 1-15). În această apă sfinţită de teologia, ortodoxia și doxologia credinţei, Ortodoxia conţine „adevărul care ne face liberi” (Ioan 8, 32) şi „dragostea care nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 8), ea fiind „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6), iar cel care vrea să înainteze către Dumnezeu trebuie să meargă pe drumul Ortodoxiei, având drept călăuză Lumina lumii, adică pe Hristos (Ioan 8, 12).
Ortodoxia este şi reprezintă un mod de viaţă, şi anume viaţa în Hristos pe care o aflăm în ortodoxia şi teologia Bisericii, ele oferindu-ne ceea ce este necesar pentru a realiza condiţia de oameni credincioși. Toată practica liturgică a Ortodoxiei reprezintă o relaţie duhovnicească, în care Dumnezeu şi omul îşi vorbesc reciproc prin slujbele Bisericii, dialog prin care viaţa noastră este mereu prezentă şi vie în Hristos. Ortodoxia nu concepe și nu propune un Hristos adaptat timpurilor şi discuţiilor sondajelor sociologice, ci un Hristos actualizat prin prezenţa Duhului Sfânt în Sfintele Taine. Din această perspectivă, Ortodoxia, prin cultul său liturgic, oferă mărturie autentică despre modul cum trebuie exprimată trăirea religioasă şi cum trebuie să ne pregătim pentru întâlnirea cu Hristos - Izvorul vieţii, în cadrul cultului divin.
Ortodoxia este Biserica Mântuitorului, „Biserica Mea” (Matei 16, 18), spaţiul unde oamenii îşi pot regăsi dragostea faţă de Hristos prin mărturisirea în Învierea Sa din morţi. Ortodoxia este şi reprezintă sensul vieţii noastre în şi spre Hristos, ţelul vieţii umane, un alt mod de a fi, este „locaşul tuturor celor ce se veselesc” (Psalm 86, 6) sau „casa” în care ne revenim în fire. Astăzi, Ortodoxia este confruntată cu o societate în continuă schimbare și căutare de sens, în care intensitatea secularizării, pluralismul religios şi cultural, mişcarea ecumenică sau globalizarea reprezintă tot atâtea provocări pentru întreaga Ortodoxie, fapt pentru care misiunea imediată a Bisericii este să intre acolo unde suferinţa şi incertitudinea s-au instalat, acolo unde credincioşii resimt lipsa de identitate în Hristos şi unde viaţa comunităţii eclesiale se degradează sau se diluează.
„Ortodoxia este o provocare continuă”
Deși nu se poate cuprinde în succinte cuvinte semnificația Ortodoxiei, foarte elocventă este mărturia părintelui Timotheos Kilifis, care a realizat o scurtă, dar interesantă sinteză, cu privire la subiectul de faţă. În acest sens, referindu-se la cine şi ce este Ortodoxia, spunea: „Ortodoxia înseamnă revelaţie; este experienţa spirituală a Bisericii; este «dorinţa de nemurire»; este Divinitatea. Nemărginirea. Lumina necreată; este rodul comuniunii dintre natura «creată» (umană) şi cea «necreată» (divină). Este transfigurarea. Îndumnezeirea în Împărăţia lui Dumnezeu; este o provocare continuă pentru tot ce este creat, care poartă în sine moartea; este legătură şi comuniune; este adunarea păcătoşilor în Biserică. Ortodoxia nu «taie» capete. Ea iartă totdeauna şi transfigurează continuu; este devenirea continuă a persoanei umane, între finit şi veşnic; este împlinire a vieţii, care se exprimă prin adoraţie şi prin tainele Bisericii; prin asceză hristocentrică; prin monahism întru Hristos; prin arta bizantină activă - arhitectura, muzica, icoanele; prin trăsăturile şi datinile sfintelor tradiţii care exprimă un caracter înălţător. Adică iubire, adevăr, libertate, democraţie”.
Mesajul permanent al Ortodoxiei este unul singur, şi anume acela al căutării și regăsirii identității noastre creștine în „casa” Bisericii, unde locuiesc iubirea şi adevărul lui Hristos.

Duminica Sfintei Cruci
 

Duminica a treia din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este numită şi Duminica Sfintei Cruci. Această duminică a fost rânduită de Biserică la mijlocul Postului Mare pentru a întări duhovniceşte pe credincioşi în urcuşul lor spiritual spre Înviere. Atât textul Evangheliei, cât şi însuşi faptul că în această duminică cinstim în mod deosebit Sfânta Cruce, ne arată înţelesurile duhovniceşti ale tainei Sfintei Cruci pentru viaţa noastră spirituală şi pentru mântuirea noastră, arată Preafericitul Părinte Patriarh
Sărbătoarea Duminicii Sfintei Cruci

Într-un manuscris de la Ierusalim din secolul XIII, prăznuirea Crucii din a treia duminică a Postului Mare se intitula Praznicul celei de a treia închinări a Crucii (Cf. Cod. Ierusalim 366) El completa, aşadar, sărbătoarea înălţării Sfintei Cruci din 14 septembrie, care comemora descoperirea sa de către Sfânta Elena, şi cea a procesiunii Crucii din 1 august care amintea victoria împăratului Heraclie asupra perşilor şi întoarcerea Sfintei Cruci la Ierusalim în anul 630 (Ostrogorsky, Historie de l’etat byzantin, Ed. II, Paris, 1977, p. 132), După unii, această a treia cinstire ar avea drept origine transferul de la Ierusalim la Apameia al unui fragment al adevăratei Cruci dat de arhiepiscopul Ierusalimului confratelui său Alpheios, episcop din Apameia, pentru construcţia unei biserici. După alţii, Sfânta Elena însăşi ar fi dat un fragment al Sfintei Cruci episcopului Apameiei (Karabinov, ibid, Kallistos, Ibid, J. Hallit, La croix dans le rit byzantin, p. 199). E greu să aflăm mai multe despre originea acestei sărbători, afară de faptul că ea pare să fi fost deja bine stabilită la Constantinopol între anii 715-730, fiindcă patriarhul Gherman i-a consacrat atunci o omilie.

Această sărbătoare pare să fi rămas însă multă vreme proprie Constantinopolului, ba chiar numai catedralei Sfintei Sofii. În Typikon-ul ei din secolele IX-X, praznicul Crucii apărea exact în mijlocul Postului Mare, miercurea, iar nu duminica, când se anunţa numai cinstirea Crucii pentru săptămâna următoare. Acest rit s-a extins atunci la întreaga Săptămână a IV-a pentru a permite populaţiei capitalei să vină să se închine înaintea Sfântului Lemn: zilele de marţi şi miercuri erau rezervate bărbaţilor, iar cele de joi şi vineri femeilor. La mănăstirea Evergetis (secolele XI-XII) marţi seara se făcea priveghere pentru prăznuirea Crucii, deşi duminica era deja închinată praznicului: se cânta atunci un oficiu apropiat de cel pe care îl indică Triodul actual, după care se ieşea solemn cu crucea care era venerată ca şi în zilele de miercuri şi vineri. Acest transfer al praznicului înjumătăţirii postului în Duminica a III-a se constată şi în Typikon-ul de la Messina, încetul cu încetul impunându-se în întreaga Biserică. Cinstit o săptămână întreagă, praznicul propriu-zis nu se mai distingea deloc, astfel că pentru a-l solemniza mai mult a fost necesară deplasarea sa într-o zi de duminică .

Pregătirea pentru Paşte

După P. Hallit, instituirea prăznuirii Cruci şi-ar avea obârşia mai puţin în episodul transferului adevăratei Crucii la Apameia, cât într-o dublare şi o celebrare anticipată în Postul Mare a venerării Crucii din Vinerea Mare (J. Hallit, art. cit. p. 299). Jurnalul Etheriei şi lecţionarul armean atestă într-adevăr o cinstire solemnă a Crucii la Ierusalim în timpul slujbei din Vinerea Mare, care însă în secolul VII trebuie să fi fost abandonată pentru că nu se mai regăseşte în Kanonarion-ul georgian (Etheria, Jurnal, 27, SC 21, p. 234-235). Dar ea a rămas, cel puţin simbolic, în ritul bizantin în slujba Sfintelor Patimi din Vinerea Mare, unde antifonul al 15-lea face limpede aluzie la ea. Pe de altă parte, la Constantinopol, în Joia Mare şi în Vinerea Mare se proceda la cinstirea Sfintei Lănci, în timp ce cinstirea Sfintei Cruci era deja fixată de multă vreme pentru Săptămâna a IV-a a Postului Mare.

În epoca adoptării rânduielii palestiniene a Săptămânii Mari la Constantinopol, cinstirea Crucii pare, aşadar, să fi fost transferată din Vinerea Mare în miercurea înjumătăţirii postului, astfel că, în Triod, acest praznic apare ca o adevărată anticipare a Patimii. Idiomelele cântate în timpul venerării de duminică sunt de altfel un exemplu izbitor, fiindcă reproduc aproape literal unele imne în Vinerea Mare:

„Astăzi, Stăpânul făpturii şi Domnul slavei pe Cruce a fost pironit şi în coastă a fost împuns. Fier şi oţet a gustat dulceaţa Bisericii. Cu cunună de spini a fost încununat Cel ce a acoperă cerul cu nori. Cu haină de ocară a fost îmbrăcat şi peste obraz a fost bătut cu mână de ţărână Cel ce a zidit pe om cu mâna Sa. Pe spate a fost bătut Cel ce îmbracă cerul cu nori. Scuipări şi răni a luat şi ocări şi pumni, şi toate pentru mine, Cel osândit, le-a răbdat Mântuitorul meu şi Dumnezeu, ca să mântuiască lumea de înşelăciune, ca un Milostiv" (Duminica a III-a a Postului Mare, Idioma a II-a).
. . .

„Îndemn iubirea voastră, fraţi iubiţi ai lui Hristos, ştiind că învierea lui Hristos e aproape, dacă aveţi pe cineva care trebuie să se apropie de Sfântul Botez, să-l aduceţi începând de mâine la sfânta noastră Biserică, pentru ca să primească pecetea lui Hristos, să fie pus deoparte şi catehizat. Cei ce veţi veni după această săptămână, să ştiţi bine că, afară de o nevoie vădită, fără cercetare nu vom îngădui admiterea lor" (informaţii preluate din volumul Triodul Explicat – Mistagogia Timpului Liturgic, semnat de ierom. Makarios Simonopetritul, trad. Ioan I. Ică jr).
Sursa :
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...i-b1-p1941.htm

Mircea Eliade
 

Ortodoxia ne sileste sa renuntam la o parte din viata? Ortodoxia nu ne sileste nimic. Faptele pe care le facem sub inraurirea ei sunt fapte firesti, care nu ne mutileaza viata - pentru ca viziunea acestei vieti e schimbata. Un ortodox poate fi ascet sau pacatos. Ce insemnatate poate avea faptul acesta? Experienta religioasa, dragostea catre Hristos - ramane aceeasi.
http://www.crestinortodox.ro/religie...ade-69324.html

Puternice, drepte trezitoare si incurajatoare sunt cuvintele Parintelui nostru NICOLAE STEINHARDT !

Ele sunt un bun indreptar spre schimbarea gandurilor noastre care ne duc pe cai intortocheate si ne fac sa credem ca "menirea crestinismului n-ar fi decat sa lase lumea batjocorita de fortele raului"

Ei bine, iata ca nu este asa! Si cel care gandeste, traieste si se hraneste din Cuvantul Facator de viata este cel mai in drept sa ne trezeasca la realitatea dura, dar si mangaietoare, necrutatoare, dar si innobilatoare a lui Hristos.

Acesta este parintele Nicolae, cel care, pus in fata diavolului, in fata “dilemei” de a trada si a face pact cu vrajmasul, a spus NU. A ales Crucea, L-a ales pe Hristos, si Hristos nu a intarziat sa Il scalde in Lumina Sa harica.

"Dar crestinismul nu-i usor si Hristos e greu de pacalit; El AICI ne cere sa ne purtam – dupa puterile noastre – crestineste. AICI IN LUME , facand eforturi si-n plina necuratie."

http://img541.imageshack.us/img541/1...56438268d6.jpg


Cuvintele Parintelui Nicolae Steinhardt sunt un indemn viu pentru credinciosii care doresc sa se apropie de Dumnezeu si sa ramana langa El .

Si anume , printr-un comportament lipsit de prihana trupului si a sufletului.
Printr-o ascultare neabatuta a poruncilor Lui .

Caci Iisus Hristos a fost ,este si ramane cel mai bun prieten al fiecaruia dintre noi.
Sa ne adresam deci Lui prin rugaciuni fierbinti si sa Il chemam in ajutor atunci cand ne simtim slabi si neputinciosi , cand ne este greu sa iesim din "mrejele parelniciilor" , cand frica si indoiala ne cuprind gata sa ne doboare.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii!

Duminica slabanogului
 

http://www.razbointrucuvant.ro/wp-co...9478048306.jpg

Slabanogule, cu tine vorbesc! Cu tine si cu tine si cu tine… Au nu esti slabanog si tu? Sau nu te simti slabanogit?! Stii bine ca pacatele ne slabanogesc. Te simti lipsit de pacate, de nu te simti slabanogit de ele?
Slabanogule, vrei sa te faci sanatos?

http://www.razbointrucuvant.ro/wp-co...11-207x300.jpg

Sau faci si tu ca slabanogul din Evanghelia de astazi? Te ocupi si tu mai intai de boala si apoi de pacate? Alergi si tu mai intai, ani in sir, pe la toti doctorii de care ai auzit? Astepti si tu sa-ti cheltuiesti mai intai toata averea pe la doctorii trupului, ca cel din Evanghelie, si abia apoi te vei ocupa de suflet?
Daca faci asa, poate va trebui sa astepti si tu, ca si el, 38 de ani tamaduirea.
Pacatele te-au slabanogit, de pacate trebuie sa scapi mai intai!
Nu stii cum te slabanogesc pacatele? Am sa-ti spun, dar nu o sa-ti placa ce auzi. Iata cum: prin pierderea harului intaritor. Zici ca nu ai inteles? Am sa-ti explic asa ca sa nu mai uiti.
Cand Dumnezeu, spre binele tau viitor, ingaduie sa treci acum printr-o incercare pe care tu o numesti ispita iti da si harul necesar de a o birui. Daca nu folosesti harul primit, odata cu inclinarea spre pacat, harul nefolosit ti se retrage. Redobandirea lui cere o osteneala asa de mare, incat, ca cei mai multi, nu te angajezi sa o faci, ci te impaci cu pierderea. Asa a inceput slabanogirea ta. Deocamdata nu te incurca in exercitarea pacatului, ci chiar il ajuta sa-si faca loc si sa te ia in stapanire ca patima.
Toate se invart insa in cerc si cand in centrul cercului nu este Dumnezeu, cercul se inchide vicios. Iata, slabanogirea tot creste cu fiecare pacat pana ajunge neputinta care te stinghereste chiar in implinirea patimii care intre timp te-a robit. La inceput te ajuta prin firea ta de om pe care ai ruinat-o; acum te incurca prin boala adaugata, care este darul si dovada iubirii lui Dumnezeu, ca doar-doar sa pui astfel capat pacatului. Numai cand s-a ajuns asa de departe ai vrea sa scapi de ea, nu de frica pacatului, ci ca sa-ti vezi de placerile dinainte. Nu mai poti sa bei alcool, pentru ca te doare ficatul; nu mai poti sa bei cafea, pentru ca te doare inima. Nu mai poti una, nu mai poti alta, este vremea sa te duci la doctor ca sa poti iar sa bei si sa mananci nelimitat.
De frica pacatului si de cuvantul lui Dumnezeu nu te-ai infranat, dar de frica mortii si de cuvantul doctorului o vei face. Dar prea tarziu; multe s-au deteriorat atat incat el nu mai poate face nimic.
Si o iei usor spre Domnul. Slabanogule, dar tu te indoiesti, nu ai destula credinta! Te strecori pe langa ziduri ca sa nu te vada lumea ca intri in Biserica. Cu asemenea mod de a te apropia de Dumnezeu nu ai sa primesti mare lucru la inceput. Ma tem ca nu vei avea rabdare sa astepti si vei pleca la vrajitori. Daca nu cumva deja ai fost inainte de a veni la Biserica. Sau te dai singur afara din Biserica mergand si acum sa ispitesti si colo si colo…
Daca vei sta insa ani de zile in Biserica printre cei care cauta ca si tine ajutor de la Dumnezeu, vei vedea, ca si slabanogul de la Vitezda, cum unii in jurul tau se tamaduiesc. Vei incepe sa nadajduiesti: da, se poate! Este o minune, dar se poate!
Curand vei constata insa cu durere ca tu nu poti provoca pentru tine minunea pe care o vezi la altii, pentru ca tu nu poti face pocainta necesara: nu poti sa postesti, nu poti sa te rogi, nu poti sa rabzi fara cartire, nu poti sa iubesti pe cei care nu te iubesc. Si iar vei deznadajdui. Vei zice:
„Slabanogul din Evanghelie a trait pe vremea cand era Hristos in trup pe pamant si L-a putut intalni ca sa-l tamaduiasca. Dar eu, slabanog al zilelor noastre, cum ma voi intalni cu Hristos”?
Esti atat de singur! Singur ca un om, nu tocmai tanar, nu tocmai vanjos si probabil nu tocmai sanatos, dar neajuns la limita slabanogelii, pe care il priveam cu mila zilele trecute cum se ostenea sa castige ceva pentru trupurile din familia sa. Nu stiam credinta lui, dar stiam ca si a doua zi si in toate zilele avea sa faca acest lucru.
Si de tine, slabanogule mi-e mila, caci si tu, neajuns la limita slabanogelii, faci la fel. Cata prioritate mai putea avea Dumnezeu in viata ta?! Pentru slabanogii ca tine, viata este alcatuita mai ales din aceste zile de truda, iar zilele de sarbatoare vin sa strice rostul atator lucruri pe care le aveai de facut, de aceea nu-ti mai sunt bucurie. Asta mai lipsea Duminica, sa mergi si la Biserica! Macar Duminica sa te odihnesti si tu, nu-i asa? Viata ta inseamna serviciu si mersul la Biserica este o osteneala mai grea decat serviciul.
Ce grea este viata cu Dumnezeu doar printre altele! E grea si ziua de lucru traita departe de El, e grea si ziua de sarbatoare in care trebuie sa te stramtorezi intr-ale tale ca, in mod exceptional, sa-I faci si Lui un loc.
Inca-nu-de-tot-slabanogule, trebuie sa-ti umpli viata cu Dumnezeu si sa simti dureros cum obligatiile acestei lumi te indeparteaza de El. Trebuie sa intorci pe dos ierarhia lucrurilor si sa devina serviciul o exceptie care te indeparteaza de la ce ai de facut permanent. Serviciul sa fie o servitute inevitabila, nu Serviciul Divin din Biserica o servitute evitabila.
Slabanogule, cei din jur iti vorbesc despre Dumnezeu, despre pocainta, despre ce trebuie sa faci, dar trebuie sa le faci singur. Cine vrei sa te arunce in scaldatoare intr-o lume egoista in care fiecare se ocupa doar de sine?
Nu deznadajdui, pentru ca tot Hristos o va face si cu tine, chiar daca intr-un mod mai tainic. El este Cuvantul lui Dumnezeu, deci te poti intalni cu El in cuvant. Ascultand cuvintele Lui, de fapt ascultand de cuvintele Lui, adica implinindu-I poruncile, te vei intalni tainic cu El si te va tamadui ca si pe acela fara sa te mai arunce in scaldatoare. Cuvantul lui Dumnezeu tamaduieste cu cuvantul, caci Cuvantul Lui este Tamaduitor si Mantuitor.
Dumnezeule, tamaduieste-ne si mantuieste-ne si pe noi, slabanogii! Amin.

CUVANT CATRE CEL SLABANOGIT DE PACAT, al Ierom. Grigorie Sandu

Ortodoxia, nimic altceva decât firea omului
 

"Ortodoxia nu convinge, ci seduce" Te-a atras. Ți-a sedus inima. Aceasta este arma cea mai mare a noastră. Iubirea care poate seduce, fiindca omul este chipul lui Dumnezeu. Și știm că "dragostea nu piere niciodată".

Criteriul adevărului se dezvăluie inimii, printr-un cuvânt unic adresat acelei inimi. Dumnezeu are o conversație intimă, personală cu fiecare inimă.
Fiecare trebuie să găsească, prin rugăciune, prin cuvânt, ce-i adevărul și de ce acesta e adevărul.
...am avut așa o trăire nici nu știu cum să o descriu, dar așa o deschidere, așa o luminare, că am înțeles Ortodoxia ca fiind nimic altceva decât firea omului.
Omul prin fire este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roșie, orice ar fi el, prin firea lui este ortodox.
Ortodoxia este singura realitate a omului. Este în firea omului.
Odată, am fost la Muntele Athos, acum mulți ani, am rămas entuziasmat de căldura care am fost primiți de călugări. Ce primitori erau! Ce înțelegători! Și i-am spus unui călugăr: "Oriunde aș intra aici, în mănăstiri și schituri, pe oricine aș vedea, parcă l-am cunoscut din copilărie". Ce mi-a răspuns călugărul? Zice: "Noi ortodocșii, ne iubim înainte să ne cunoaștem"
"Ortodoxia nu convinge, ci seduce" Te-a atras. Ți-a sedus inima. Aceasta este arma cea mai mare a noastră. Iubirea care poate seduce, fiindca omul este chipul lui Dumnezeu. Și știm că "dragostea nu piere niciodată".


(Mărturii ale monahului Rafail Noica, celălalt NOICA, Editura Anastasia 1994, p.40, p.45, p.55, p.113)

DECALOGUL PARINTELUI IEROMONAH SAVATIE BASTOVOI

1.SA NU UITI CA TREBUIE SA MORI
Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat.
Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.

2.SA NU UITI CA TREBUIE SA IUBESTI
Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.

3. SA NU PRETUIESTI IN BANI CEEA CE DUMNEZEU TI-A DAT IN DAR
Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.

4.SA NU CREZI RAUL
De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.

5.SA NU TE CREZI PIERDUT
Sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.

6.SA NU TE CREZI SFANT
Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.

7.SA NU TE PUI CHEZAS
De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.

8.SA NU TE RAZBUNI DE DOUA ORI
Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.

9. SA NU INVINGI CU ORICE PRET
Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.

10. SA NU RAZI DE RUSINEA NIMANUI
Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel
păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.

Ortodoxia, in primul rand, aceasta insemneaza : transpunerea lumii in imparatia de har a sfinteniei, in bucuria si nadejdea invierii. Aceasta mai mult decat amestecul ei in valmasagul lumii, pe care, pe aceasta cale, ar urma sa o faca mai fericita, mai buna si mai pura, utilizand retete si procedee ale lumii. Menirea Bisericii este insa sa sfinteasca aceasta lume. Si aceasta nu o poate face decat prin propriile ei mijloace, care sunt mijloacele harului. Caile care duc la aceasta tinta sunt cele ale credintei, nadejdii si dragostei. Celelalte sunt ale lumii acesteia. Pe acestea le pot folosi cu deplin drept toti ceilalti care nu sunt ei insisi vase alese ale harului : oamenii de stat, inteleptii, laicii. Caile sfinteniei sunlt singurele cai ale Bisericii.Biserica lui Hristos nu este din lumea aceasta si nici tintele ei nu sunt ale lumii acesteia. De aceea nici nu sunt in stil ortodox apelurile oare se tot fac la noi catre, slujitorii altarelor de: a pasi alaturi de factorii laici spre alte lucrari decat cele ale harului, ale sfinteniei. Cu fata spre Dumnezeu mai mult decat spre lume, aceasta Biserica are menirea de a aduce lumii, insului; societatii, statelor si natiunilor darul fara de egal al sfinteniei. Castigat acesta, din el decurg toate celelalte, caci nu poate fi nici nefericita, nici nedreapta, nici nemultumita lumea transfigurata prin darul sfinteniei. Stam astazi in fata uriasei inclestari a razboiului in care pare ca au naufragiat toate idealurile, in care se ciocnesc toate ideologiile, in care s-au dezlantuit toate urile si in care s-au angajat toate neamurile. Cand insa aceasta, zbatere a pamantului va trece si dreptatea cea voita de Dumnezeu se va face, ea se va face desigur in spiritul, dar poate si sub egida acestei Biserici ortodoxe, care, ea insasi, in mare suferinta din cauza trufiei si nebuniei oamenilor, va putea da lumii, purificate prin suferinta, sensul nou al unei vieti transfigurata prin durere, iubire si credinta.
Prof. Ioan Gh. Savin

Iubirea e suprema unire şi promovare reciprocă
 

Iubirea e suprema unire şi promovare reciprocă şi tocmai de aceea, suprema cale de cunoaştere, în care semenul nu e pasiv, ci mai liber ca în orice stare sau relaţie.
Dragostea se realizează deci atunci când se întâlnesc într-o trăire reciprocă deplină două subiecte în calitatea lor de subiecte, adică fără să se reducă reciproc la starea de obiecte, ci descoperindu-se la maximum, ca subiecte, dar cu toate acestea, dăruindu-se reciproc şi întru toată libertatea.
Iubirea e pătrunderea reciprocă a două subiecte în intimitatea lor, mai mult decât întrepătrunderea între un subiect şi un lucru, fără să înceteze a fi suverane şi autonome.
Prin iubire pătrunzi în intimitatea unui semen, în sâmburele fiinţei lui, mai mult decât patrunzi în fiinţa unui obiect, chiar dacă-l asimilezi prin mâncare. Îl pătrunzi fără să-l nimiceşti, dimpotrivă, dându-i posibilitatea să crească.
De aceea iubirea e suprema unire şi promovare reciprocă şi tocmai de aceea, suprema cale de cunoaştere, în care semenul nu e pasiv, ci mai liber ca în orice stare sau relaţie.
Cu cât îl iubesc mai mult, cu atât mi se descoperă mai mult...
Iubirea e un uriaş plus de cunoaştere, producând în acelaşi timp un uriaş plus de viaţă în cel iubit şi în cel care iubeşte, dezvoltând la maximum fiinţa lui şi a mea. Dar această cunoaştere nu poate fi captată în concepte...
În iubirea ce o am eu de tine, care merge până la uitarea de eul meu, ca să te pun în locul lui pe tine, natura umană repartizată în persoane îşi biruieşte împărţirea şi se regăseşte pe sine în unitatea ei, fapt care-i produce o bucurie debordantă.
Repartizarea în persoane a fost şi este necesară tocmai pentru că în iubirea reciprocă dintre ele să-şi descopere o valoare şi o frumuseţe pe care altfel n-ar fi putut-o descoperi.
Unitatea descoperită prin iubire a firii repartizate în subiecte e alt fel preţuită şi de aceea alimenteaza o bucurie şi o afecţiune neîncetată...
Noi cel realizat prin dragoste este semn, salut, chemare, revendicare, îmbrăţişare a existenţei umane în ea însăşi, cu un cuvant: întâlnire. Întâlnirii din dragoste i-am putea spune mai degrabă regăsire. Acesta este sentimentul încercat de două fiinţe care şi-au deschis sufletul în dragoste...
De aici, sentimentul celui ce iubeşte, că în cel iubit îşi regăseşte casa, după ce a rătăcit pe afară.



(Pr. D. Stăniloae, Mistica)

Parintele Proclu: TOTI DIAVOLII DIN IAD AU IESIT PE FATA PAMANTULUI

“Si eu atata va spun, ca se apropie acele zile de pe urma. Anii durerilor s-au inceput. Ii mare nenorocire amu. Cine s-a trezit n-are altceva [de facut] decat sa planga”.

,,Sa va paziti a nu va dezbraca [vrajmasul] de dragostea care aveti intre dumneavoastra.Si a va ierta mai des si a zice cate o rugaciune ca Duhul Sfant sa izgoneasca acele duhuri. Dar sa stiti ca toti diavolii din iad au iesit pe fata pamantului. Unde-s doi-trei crestini da navala si atata-i vrajeste vrajmasul pe crestini ca… – uite ceva: pentru ca suntem crestini foarte slabi, nu mai suntem crestini cum eram candva… Suntem neputinciosi si noi numai atata putem sa ne descurcam, daca avem smerenie; si cat pot – asa invat pe toti cum m-a invatat un parinte – cand m-oi duce la o biserica sa pui in minte ca toti is mai buni in biserica aceea [decat mine] si eu sa zic si-n gand cate o rugaciune asa mica: „Doamne, primeste-ma si pe mine in pocainta!“, si a-i vedea pe toti mai buni si a zice o rugaciune-n gand, si a asculta Sfanta Liturghie si a pleca cu liniste si Duhul Sfant nu ma va lasa in parasire. Iar daca ma duc in biserica si incep a cantari si ma uit in jos la celalalt… pot pica in cap, da’ nu cu capul, cu mintea pot pica, si Duhul Sfant ma lasa-n parasire si atunci vin necazurile.

Dar atata va spun: cat putem, a nu ne lasa de rugaciune si a-mi pastra credinta sanatoasa. Asa… Si cand m-oi pune la rugaciune sa n-am nimica cu nimeni. Daca are altul – treaba lui! Sa n-am eu. Asa… Si, cat pot, a nu plati rau pentru rau. Si cand m-oi pune la rugaciune sa ma rog pentru toti care mi-au spus sa ii pomenesc la rugaciune. Si bunul Dumnezeu nu ne va lasa in parasire.
Dar, atata va spun: fericesc foarte mult pe crestinii care spun ca au duhovnic si, daca au duhovnic, cred la bunul Dumnezeu ca vor capata mantuire, ca prin acest duhovnic se poate sa ne putem marturisi. Ca oameni, gresim, si prin marturisire ne usuram si bunul Dumnezeu nu ne va lasa daca avem smerenie.

Si eu atata va spun, ca se apropie acele zile de pe urma. Anii durerilor s-au inceput. Ii mare nenorocire amu. Cine s-a trezit n-are altceva [de facut] decat sa planga. Dar sa nu planga ce-i aicea, [ci] ce ma asteapta dincolo, nu aici. Aicea trece: cu bune, cu rele se trece viata. Fara sa vrem, ne trezim la capatul drumului. Si ca ieri imi spunea cineva: „Mai, baiatule, ce faci?“. N-o trecut mult timp: „Mosule, ce mai faci?” Da’ eu stiu? Ma crezi, nici n-am avut cand creste. Da’ nu vezi? Doua palme jumate – nu-s mai mult. Pai, da… S-amu, telegrama cand am primit-o – mai am o telegrama si gata, si gata, ati scapat de mine.


Dar atata va spun, [ca] are mare insemnatate. Viata noastra este asa: pe unii ii asteapta bucuria la capatul drumului si pe altii, mahnirea, scarba. Si noi… Ca sa spun, a venit cineva cu copii, ca sa-i binecuvantez. Si era o copila mica, de vreo cinci ani. Plangea. Si erau si ma-sa si mai multe credincioase aicea. Plangea. Zicea: „Mama, unde-s fratii mei, unde-s surorile mele?” Alta femeie: “Da-i pace, taci din gura!” Da’ alta zice: “Taci din gura, ca uite ceva: ma-ta i-o zvarlit afara. Nu-i mai are“. Si ca spun asa: [am] cea mai mare durere pentru aceste persoane care au avorturi. Dar nu trebuie sa se descurajeze, trebuie pocainta si parere de rau si a nu adormi cu gandul in alta parte. Si a ne ruga la bunul Dumnezeu, prin pocainta, prin smerenie, prin marturisire – bunul Dumnezeu nu ne va lasa, dar trebuie multa smerenie.


Eu am observat lucrul aista - spui de mine – ca daca ma rog cu smerenie, [rugaciunea smerita] grabeste puterea sfanta. Si daca nu ma smeresc, n-am smerenie indeajuns, ispitele dau navala. Si uite-asa… Si am observat asa: orice se intampla cu mine sa nu zic: din cauza cutaruia. Trebuie sa zic asa: pentru pacatele mele. Si daca zic „pentru pacatele mele” si ma smeresc si ma rog din toata inima, bunul Dumnezeu va randui sa faca vreme buna…"
Sursa:


http://www.razbointrucuvant.ro/2010/...ta-pamantului/

Fără icoană nu există Ortodoxie
 

Icoana are valoare numai pentru cine o vede. Cei ce nu văd icoana ştiu doar că ea este un obiect sfinţit, că este pusă acolo spre sfinţire, şi o cinstesc fără a avea însă impresia pe care o are cel ce vede icoana.

Vorbiţi-ne, vă rugăm, despre icoane şi despre rolul lor în Biserica Ortodoxă.
Eu sunt într-o biserică plină cu icoane. Nu există Ortodoxie fără icoane şi nu există Ortodoxie fără cultul icoanelor. Cineva ar putea zice că icoanele sunt doar nişte imagini care creează o atmosferă. Este adevărat acest lucru, însă icoanele nu reprezintă numai atât. Icoana este o prezenţă harică, o prezenţă a celor înfăţişări pe icoană: ea ne pune în legătură cu persoana care este în icoană. De aceea în Ortodoxie există o cinstire a icoanelor în legătură cu cinstirea persoanelor de pe icoane.
La slujbă noi zicem, în faţa icoanei Domnului Hristos: „Prea Curatului Tău chip (vorbim cu Domnul Iisus, nu cu chipul) ne închinăm, Bunule (Bunul fiind Domnul Hristos), cerând iertarea greşelilor noastre, Hristoase Dumnezeule. Că de voie bine ai voit a Te sui cu trupul pe cruce, ca să mântuieşti din robia vrăjmaşului pe cei ce i-ai zidit. Pentru aceasta, cu mulţumire strigăm ţie: Toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, cel ce ai venit să mântuieşti lumeaâ”.
Aceasta este o alcătuire care pune în evidenţă chipul Domnului Hristos, în legătură cu Domnul Hristos. Aceasta este concepţia ortodoxă. Deci, eu mă apropii de icoana Mântuitorului, sărut icoana Mântuitorului ca şi când aş săruta pe Domnul Hristos Însuşi, şi aceasta o primeşte Domnul Hristos ca o cinstire din partea mea, a credinciosului ortodox.
La fel se întâmplă şi cu icoana Maicii Domnului, la fel şi cu icoanele Sfinţilor lui Dumnezeu. Numai că icoana are valoare numai pentru cine o vede. Cei ce nu văd icoana ştiu doar că ea este un obiect sfinţit, că este pusă acolo spre sfinţire, şi o cinstesc fără a avea însă impresia pe care o are cel ce vede icoana.
(Arhim. Teofil Părăian, Puncte cardinale ale Ortodoxiei, Editura Lumea credinței, p. 36)

Ne vorbeste Parintele Serafim Rose !
 

“ Ortodoxia inseamna viata. Daca nu traim Ortodoxia, pur si simplu nu suntem ortodocsi, indiferent de credintele formale pe care le sustinem.Dar viata in lumea contemporana a devenit artificiala, foarte nesigura si confuza. Si este inevitabil sa nu fim afectati de acest lucru. Cum este posibil pentru noi crestinii ortodocsi, sa ducem o viata duhovnicesca autentica in aceste vremuri cumplite? Cum putem dezvolta astazi o viziune ortodoxa asupra intregii vieti care sa ne ajute sa supravietuim cu credinta intacta? Nu este nci o exagerare sa afirmam ca,din perspectiva unei vieti considerate normale acum 50 de ani, viata de astazi a devenit anormala. Valorile fundamentale si conceptiile asupra comportamentului au fost rasturnate.
Generatiile stricate de astazi, care nu au cunoscut decat traiul usor, nu au alta lege decat satisfacerea fericirii personale in momentul prezent. Parintii se supun capriciilor fiilor,care,ajunsi la varsta maturitatii, nu fac decat sa schimbe jucariile si jocurile copilariei cu distractii pentru adulti. Viata devine pentru ei o goana permanenta dupa “ amuzament “, atat de lipsit de sens,incat un vizitator din secolul XIX,din orice tara, care s-ar uita la programele noastre de televiziune, la parcurile de distractii, la reclame, la filme, la muzica - de altfel, la toate formele culturii noastre curente - ar crede ca a nimerit intr-o tara de imbecili care au pierdut orice contact cu realitatea normala. Aceasta cultura” consumerista” care a fost creata de o generatie egolatra, nu poate sustine dezvoltarea unei vieti umane normale, cu atat mai putin sa inspire o cautare veritabila a adevarului. Cand acesta generatie egolatra se intoarce spre religie - lucru care se petrece foarte frecvent in ultimele cateva decenii- o fac de regula catre o forma de religie “ consumerista” , centrata pe sine, plina de fanteziile unui program de televiziune. In cativa ani, aceasta tara a fost inundata de o varietate socanta de culte care spala creierul si strica mintea, de guru divinizati, de swami si de alti autoproclamati “ oameni sfinti “. Si acestia nu sunt singurii care se intrec intre ei pentru supunerea totala a sufletelor. Lumea secularizata de astazi intretine o stare constanta de ispitire care exercita de asemenea presiuni asupra sufletului.
Ne confruntam permanent cu aceasta situatie - fie in muzica de fundal pe care o ascultam pretutindeni in magazine, fie in reclamele si afisele publice si chiar in casele noastre, unde televizorul devine adesea conducatorul secret al gospodariei, dictand valorile moderne, opiniile si gesturile. In diferitele ei forme, acesta cultura transmite acelasi mesaj : traieste pentru prezent, distreaza-te, relaxeaza-te. In spatele acestui mesaj se afla altul, de o subtilitate sinistra, care se exprima deschis astazi numai in tarile oficial comuniste, care in aceasta privinta sunt cu un pas inainte fata de tarile libere : uita-L pe Dumnezeu si viata de dincolo pentru present. Aceasta filosofie a dat nastere sclaviei din lagarele de concentrare din Uniunea Sovietica, cunoscuta sub numele de Gulag.Pe masura ce tot mai multi oameni au fost subjugati de mentalitatea de tip Disneyland American, Dumnezeu cel adevarat a fost impins in afara societatii si in mod inconstient am fost adusi mai aproape de propriul nostru Gulag. Dar se poate intreba cineva ce are de-a face acest lucru cu noi, care incercam sa ducem, dupa putinte,o viata crestin-ortodoxa sincera? Acest lucru ne afecteaza in multe privinte, daca suntem suficienti de smeriti sa vedem ca mediul noastru, prin faptul ca este anormal, ne perturba indiscutabil viata.
Intrebarea care se pune este : ce putem face ? Exista doua atitudini gresite fata de viata din jurul nostru pe care le adopta multi ortodocsi din zile noastre. Cea mai raspandita este adaptarea la spiritul veacului. Lipsindu-le un exemplu puternic in parintii lor, multi tineri ortodocsi nu sunt nici macar constienti ca trebuie sa lupte impotriva acestei ispite universale a acestei epoci “ narcisiste “ . Ei se amesteca bucuros cu lumea anticrestina din jurul lor.Iar acesta inseamna moartea sufletului. In calitate de crestini trebuie sa fim diferiti de lume si sa-I invatam pe copii nostril sa observe aceasta diferenta. Altfel nu ne putem numi crestini, si chiar crestini ortodocsi. Cealalta atitudine eronata aflata la extrema opusa este ceea ce s-ar putea numi falsa spiritualitate sau “ super-spiritualitate”, manifestata de cei care au ravna, dar nu potrivit cunoasterii ( Rom.10,12 ). Pe masura ce textele ortodoxe despre viata duhovnicesca au devenit accesibile, creste numarul oamenilor care vorbesc despre “ isihasm”, despre rugaciunea lui Iisus, despre stari duhovnicesti exaltate, etc. Este minunat sa fii inspirat si sa-ti implinesti inalta chemare, dar fara o constiinta foarte realista si foarte smerita a faptului ca suntem foarte departe de aceste inaltimi duhovnicesti, interesul nostru se va dezvolta intr-un nou joc care nu este decat alta expresie a universului nostru marcat de consumerism si centrat pe noi insine.Si nu consider ca exagerez importanta evitarii acestor doua extreme- a desertaciuii lumesti si a super-spiritualitatii. Asta nu inseamna ca nu trebuie sa avem o constiinta realista a solicitarilor legitime pe care lumea le exercita asupra noastra sau ca nu ar trebui sa respectam si sa luam aminte la invatatura marilor parinti isihasti, sa lucram noi insine rugaciunea lui Iisus potrivit circumstantelor si puterilor noastre.Problema este ca trebuie sa intelegem profund ce vremuri traim, cat de putin cunoastem credinta noastra ortodoxa si cat de mult trebuie sa ne smerim tocmai pentru a supravietui astazi ca si crestini ortodocsi. Ce putem face pentru a evita extremele mai sus mentionate si pentru a duce o viata cu adevarat rodnica in aceste vremuri primejdioase ? Pentru ca perioadele copilariei si tineretii sunt critice pentru formarea sufletului, raspunsul la acesta intrebare se va adresa in primul rand parintilor.
Acestia trebuie sa fie constienti de faptul ca duhul lumii rareori ajuta si de cele mai multe ori impiedica cresterea copiilor intr-un duh ortodox authentic. (…) De aceea parintii au o mare responsabilitate, pe de o parte de a fi atenti la ceea ce este expus copilul lor – programele TV,orele de educatie sexuala la scoala, filme, muzica-, iar pe de alta parte, sa-si aduce copilul intr-o intelegere crestina adecvata situatiilor concrete. Un copil caruia i se formeaza gustul pentru muzica clasica buna, pentru literatura, istorie si arta, chiar si pentru stiinta, este cel putin partial vaccinat impotriva culturii consumeriste si a ispitelor acesteia. Dar nu numai copiii, ci noi toti ducem o lupta pe viata si pe moarte cu lumea anticrestina, care intr-adevar “ este mult prea prezenta in vietile noastre “ astazi. Cineva care s-a convertit la Ortodoxie direct de la cultura rock are un drum greu de urmat inainte de a deveni un adevarat crestin ortodox. Pe de alta parte o persoana familiarizata cu cele mai bune produse ale culturii seculare – care in Occident prezinta intotdeauna conotatii religioase si crestine bine definite- are o sansa mult mai mare de a duce o viata ortodoxa normal si rodnica. Nu trebuie sa ne izolam artificial de realitatea lumii de azi; ci mai degraba trebuie sa invatam sa folosim cele mai bune lucruri pe care lumea poate sa ni le ofere, pentru ca orice lucru bun din lume- daca suntem suficienti de intelepti ca sa-l vedem- Il arata pe Dumnezeu si trebuie sa-l folosim. Prea multi oameni fac greseala de a limita Ortodoxia la slujbele Bisericii, la canonul de rugaciuni si la lectura ocazionala a cartilor duhovnicesti. Adevarata Ortodoxie presupune insa un angajament care implica toate aspectele vietii noastre. Fie esti ortodox permanent si in fiecare zi, in orice situatie a vietii- fie nu esti cu adevarat ortodox. De aceea trebuie sa ne formam o conceptie de viata ortodoxa si sa o asumam existential.Prima cale prin care putem dezvolta si sustine aceasta conceptie ortodoxa despre lume este de a fi in contact permanent cu sursele hranei crestine, cu tot ce ne da Biserica pentru luminarea si mantuirea noastra : slujbele Bisericii si Sfintele Taine, Sfanta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti. Si daca toate acestae ne aduc foloase, trebuie sa avem o atitudine corecta fata de ele. Sa nu le folosim pentru a dobandi o cunoastere intelectuala sau pentru a indeplini o obligatie religioasa. Aceste lucruri trebuie sa atinga direct vietile noastre si sa le schimbe. Educatia noastra ortodoxa trebuie sa ne dea un simt pentru ceea ce este authentic crestin;trebuie sa patrunda in inimile noastre si sa poata atinge si alte inimi.Trebuie sa avem o atitudine normala , sa fim cu picioarele pe pamant, sa nu alunecam in stari de exaltare si nici sa nu fim cu capul in nori. De asemenea atitudinea noastra nu trebuie sa fie centrata pe noi insine, ci sa se extinda cu dragoste si intelegere crestina asupra celor care Il cauta cu adevarat pe Dumnezeu – astfel , suntem morti care isi ingroapa mortii, sarea care si-a pierdut gustul. Trebuie sa evitam atitudinile lumesti.
O anumita rigiditate s-a strecurat in viata ortodoxa de astazi. Prea adesea, in locul iubirii si iertarii , intalnesti neincredere, criticism si judecata; barfa se face ecoul unor cuvinte precum “ fanatic “, “ eretic “, “ spion “. Fara a fi excesiv de naivi, in calitate de crestini trebuie sa fim iubitori si deschisi. Si ar trebuie sa nu grabim sa judecam, daca avem putina smerenie, uitandu-ne la noi insine. Pentru orice crestin ortodox care este constient de ceea ce se petrece in jurul lui astazi, este evident ca lumea se indreapta catre sfarsitul ei.Sunt razboaie si zvonuri de razboaie, dezastre naturale de mari proportii, se inmultesc falsii hristosi, centralizarea crescanda a informatiei pregateste instaurarea guvernului unic mondial.

<< continuare >>
 

Vremurile sunt mai avansate decat credem; Apocalipsa este acum. Atat timp cat mai este liniste sa iesim din acest “ paradis al nebunilor “ si sa incepem sa-l chemam pe Hristos. Apartenenta exterioara nu este suficienta.
In acest sens, cuvintele Parintelui Gheorghe Calciu, un preot ortodox inchis dincolo de Cortina de Fier, sunt edificatoare:” Sa construim biserici cu credinta noastra, biserici pe care nici o putere umana sa nu le poata darama, o biserica a carei temelie sa fie Hristos “. Acest lucru este posibil daca avem curajul sa fim altfel decat lumea din jurul nostru, daca ne formam si hranim o conceptie ortodoxa despre lume, strabatuta de o atitudine vie, normal, iubind si iertand, nu centrati pe noi insine, ci pastrandu-ne nevinovatia si candoarea. Apoi, in ciuda pacatoseniei si insuficientei noastre, credinta noastra va supravietui socurilor la care va supusa si va fi o sursa de inspiratie si de mantuire pentru cei care Il cauta inca pe Hristos chiar in toiul naufragiului umanitatii care a inceput deja in zilele noastre.”
Nota : Fragment preluat din cartea " Ne vorbeste Parintele Serafim Rose - Scrisori "

"Patima este un dor nesfârşit pe care noi îl punem la ceva foarte sfârşit..."

Părintele Rafail Noica

Fericirile Cuviosului Paisie Aghioritul
 

1) Fericiti sunt cei care au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii si traiesc departe de lume si aproape de Dumnezeu împartasindu-se de bucurii paradisiace înca de pe pamânt. 2) Fericiti sunt cei care au izbutit sa traiasca ascunsi si dobândind virtuti mari, n-au dobândit nici macar o faima mica.
3) Fericiti sunt cei care au izbutit sa faca pe nebunii pentru Hristos pazindu-si în felul acesta bogatia lor duhovniceasca.
4) Fericiti sunt cei care nu propovaduiesc Evanghelia prin cuvinte, ci o traiesc si o propovaduiesc prin tacerea lor, prin harul lui Dumnezeu, care îi tradeaza.
5) Fericiti sunt cei care se bucura când sunt clevetiti pe nedrept, iar nu atunci când sunt laudati pe drept pentru viata lor virtuoasa. Acesta este semnul sfinteniei si nu nevointa seaca a faptelor trupesti si numarul mare al nevointelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie si cu scopul de a omorî pe omul cel vechi, creeaza numai simtaminte false.
6) Fericiti sunt cei care prefera sa fie nedreptatiti decât sa nedreptateasca si primesc netulburati si în tacere nedreptatile, aratând cu fapta ca ei cred “întru Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul” si de Acesta asteapta sa fie îndreptatiti iar nu de oameni, în felul acesta izbavindu-se de desertaciune.
7) Fericiti sunt cei care fie s-au nascut betegi, fie s-au facut din neatentia lor, dar nu murmura, ci slavesc pe Dumnezeu. Acestia vor avea locul cel mai bun în rai împreuna cu marturisitorii si mucenicii, care pentru dragostea lui Hristos si-au dat mâinile si picioarele lor spre taiere, iar acum, în rai, neîncetat saruta cu evlavie picioarele si mâinile lui Hristos.
8.) Fericiti sunt cei care s-au nascut urâti si sunt dispretuiti aici, pe pamânt, deoarece acestora, daca slavesc pe Dumnezeu si nu cârtesc, li se pastreaza locul cel mai frumos din rai.
9) Fericite sunt vaduvele care au purtat haine negre în aceasta viata, fie si fara voie si au trait o viata duhovniceasca alba slavind pe Dumnezeu fara sa murmure, iar nu cele care poarta haine pestrite si duc o viata pestrita.
10) Fericiti si de trei ori fericiti sunt orfanii care au fost lipsiti de afectiunea parintilor lor, deoarece unii ca acestia au izbutit sa-si faca pe Dumnezeu tata înca din aceasta viata, având în acelasi timp depusa în casieria lui Dumnezeu afectiunea parintilor lor, de care s-au lipsit si care creste cu dobânda.
11) Fericiti sunt parintii care nu folosesc cuvântul “nu” pentru copiii lor, ci îi înfrâneaza de la rau prin viata lor sfânta, pe care copiii o imita si, bucurosi, urmeaza lui Hristos cu noblete duhovniceasca.
12) Fericiti sunt copiii care s-au nascut sfinti “din pântecele maicii lor”, dar mai fericiti sunt aceia care s-au nascut cu tot felul de patimi mostenite, însa s-au nevoit cu sudori si le-au dezradacinat dobândind împaratia lui Dumnezeu “întru sudoarea fetii” lor.
13) Fericiti sunt copiii care de mici au trait într-un mediu duhovnicesc si astfel, fara osteneala, au sporit în viata cea duhovniceasca. Dar de trei ori mai fericiti sunt copiii cei nedreptatiti care nu au fost ajutati deloc, ci dimpotriva, au fost îmbrânciti spre rau, dar care, îndata ce au auzit de Hristos, au tresaltat în inima lor si întorcându-se cu 180 de grade, si-au înaripat sufletul iesind din sfera de atractie a pamântului si miscându-se în orbita duhovniceasca.
14) Mirenii îi numesc norocosi pe astronautii care se misca în spatiu, câteodata în jurul lunii, alteori pe luna. Însa mai fericiti sunt nematerialnicii lui Hristos, zburatorii prin rai, care urca la Dumnezeu si adeseori umbla prin rai, în adevarata lor locuinta, cu mijlocul cel mai rapid si fara mult combustibil, ci doar cu un posmag.
15) Fericiti sunt cei care slavesc pe Dumnezeu pentru luna ce îi lumineaza si îi ajuta sa mearga noaptea, însa mai fericiti sunt cei care au priceput ca nici lumina lunii nu este a lunii si nici lumina lor duhovniceasca nu este a lor, ci a lui Dumnezeu. Caci zidirile, fie ca lucesc ca oglinda, fie ca sticla, fie ca un capac de conserva, daca însa nu vor cadea razele soarelui peste ele, nu este cu putinta sa luceasca.
16) Mirenii îi numesc norocosi pe cei care traiesc în palate de cristal si au toate înlesnirile, însa mai fericiti sunt cei care au izbutit sa-si simplifice viata lor si s-au eliberat de lantul acestei evolutii lumesti a multor înlesniri (de fapt a multor greutati) si astfel s-au slobozit de nelinistea înfricosatoare a epocii noastre.
17) Mirenii îi numesc norocosi pe cei care pot sa dobândeasca bunatatile lumii. Dar mai fericiti sunt cei care le dau pe toate pentru Hristos si se lipsesc de orice mângâiere omeneasca aflându-se astfel langa Hristos zi si noapte în mângâierea Sa dumnezeiasca, care de multe ori este atât de mare, încât unii îi spun lui Dumnezeu: “Dumnezeul meu, dragostea Ta nu o pot suferi, deoarece este multa si nu încape în inima mea cea mica”.
18) Mirenii îi numesc norocosi pe cei care au functiile cele mai înalte si casele cele mai mari, deoarece acestia au toate înlesnirile si duc o viata tihnita. Dar mai fericiti sunt cei care au numai un cuib în care se adapostesc si putina hrana si îmbracaminte, dupa cum spune dumnezeiescul Pavel. În felul acesta ei au izbutit sa se înstraineze de lumea cea desarta folosind pamântul doar ca reazem picioarelor lor, ca niste fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflându-se mereu lânga Dumnezeu, Bunul lor Parinte.
19) Norocosi sunt cei care devin generali si ministri, dar si cei care devin si pentru câteva ore, atunci când se îmbata si se bucura pentru aceasta. Dar mai fericiti sunt cei care au omorât pe omul lor cel vechi, s-au imaterializat si au izbutit prin Duhul Sfânt sa devina îngeri pamântesti. Unii ca acestia au aflat caneaua paradisiaca prin care beau si se îmbata mereu de vinul paradisiac.
20) Fericiti cei care s-au nascut nebuni, caci vor fi judecati ca nebuni si astfel vor intra în rai fara pasaport. Dar mai fericiti si de trei ori fericiti sunt cei foarte învatati, care o fac pe nebunii pentru dragostea lui Hristos si îsi bat joc de toata desertaciunea lumii. Aceasta nebunie pentru Hristos pretuieste mai mult decât toata stiinta si întelepciunea înteleptilor întregii lumi.
din “Epistole” , Cuviosul Paisie Aghioritul

Vesticii au pierdut credinţa şi au căzut într-o viaţă trupească, dar au o cultură chiar raţionalistă sau umanistă care îi ţine într-un anume nivel.
Au coborât încet-încet, dar au, într-un mare grad, o politeţe care îi opreşte să cadă mult mai jos.
Ortodocşii însă, atunci când îşi pierd credinţa, nu au o cultură umanistă care să-i ţină şi atunci merg direct în cele mai de jos.
(Arhimandritul Sofronie Saharov, Cunosc un om în Hristos – Părintele Sofronie de la Essex, traducere de Preot Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, p. 231)

Da, cred că are mare dreptate...

"Neştiinţa este maica tuturor relelor. Ea este unul dintre cei trei uriaşi puternici ai diavolului (alături de uitare şi nepăsare), sub ocrotirea cărora se furişează toate patimile în suflete. De aceea omul are datoria să lupte necontenit pentru alungarea neştiinţei din sine" (Marcu Ascetul).

"Adevărata dragoste de aproapele nu numai că nu dă pe față neajunsurile aproapelului său, ci, dimpotrivă, se străduie, pe cât e cu putință, să le ascundă sub acoperământul său din fața ochilor tuturor oamenilor." (Sf. Efrem Sirul)

Cuvântul „ortodoxie” înseamnă dreaptă mărire. Este un cuvânt grecesc, un termen grecesc, care nu s-a tradus în limba noastră ci a rămas aşa cum este în limba greacă, dar însemnătatea lui pentru noi, ca să înţelegem şi noi ce înţeleg grecii care au creat acest termen, este „dreaptă mărire”. Noi ne numim pe noi înşine ortodocşi ca să ne deosebim de ceilalţi creştini care nu sunt ortodocşi, ci sunt, zicem noi, eterodocşi. Ce înseamnă eterodox? Străin de Ortodoxie, străin de dreaptă mărire.
Ortodoxia ca dreaptă mărire se revarsă în aducerea de mărire lui Dumnezeu, deci noi suntem ortodocşi pentru că aducem dreaptă mărire lui Dumnezeu şi dacă nu aducem dreaptă mărire nu suntem ortodocşi. Şi ceilalţi creştini aduc mărire lui Dumnezeu, dar nu mărirea cea dreaptă, pentru că nu au credinţa cea dreaptă. Cei care, de pildă, nu cinstesc pe Maica Domnului, nu pot avea dreaptă mărire pentru că nu au dreaptă credinţă. Ori noi ca cinstitori ai Maicii Domnului avem dreaptă mărire pentru că facem legătura între Domnul Hristos şi Maica Domnului, mama Domnului nostru Iisus Hristos. Şi aşa mai departe, nu stărui acum în amănunte. Sigur că se pot aduce multe lucruri care mărturisesc dreapta mărire pe care o avem noi.
Cine zice „ortodox” ştie ce zice, adică zice creştinii care nu sunt de credinţe străine de Ortodoxie ci sunt aşa cum suntem noi, cu credinţa ortodoxă, cu dreaptă mărire. Sigur că pentru a avea dreaptă mărire trebuie să ai dreaptă credinţă. Nu poţi să ai dreaptă mărire dacă nu ai dreaptă credinţă. Deci, ori zicem drept măritori creştini, ori zicem drept credincioşi creştini, în realitate e acelaşi lucru în două înfăţişări. La slujbă, de pildă la Sfânta Liturghie, se spune: „Pe voi pe toţi, dreptmăritorilor creştini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. S-ar putea spune foarte bine: „Pe voi pe toţi, ortodocşilor creştini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Prin urmare noi ne definim ca ortodocşi, ne numim ortodocşi, drept măritori, şi ne manifestăm ca ortodocşi prin ceea ce are Ortodoxia ca specific, adică prin ceea ce e reprezentată Ortodoxia.
(Părintele Teofil Părăian, Gânduri bune pentru gânduri bune, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1997, p. 10-11)

De ce în Biserica Ortodoxă mai mult se vorbeşte şi nu se fac prea multe?
Măi cârcotaşule, se fac multe în Biserica Ortodoxă! Cum nu se fac multe? Uite: conferinţe, Liturghii... Cine ştie câte masluri sunt acum în oraş, câte sfeştanii, parastase, prohodiri de mort... Se fac copii în Ortodoxie, se măresc parohiile. Ştiţi? Se nasc! La maternitatea din Arad, vreo 2-3-4 copii tot s-or fi născut în ziua asta. Şi s-a mărit parohia! Cantitativ... Se fac foarte multe lucruri în Ortodoxie, numai că noi credem mereu că ceea ce nu vedem nu se face. Trebuie să ne mai spălăm un pic pe ochi şi să vedem că se fac suficient de multe lucruri. Dar nu încercaţi să transformaţi Ortodoxia în instituţie de stat - e tocmai problema despre care vă spuneam! Nu o lumizaţi! Nu-i cereţi Ortodoxiei să schimbe becurile din Aula Magna de la Facultate. Sau nu-i cereţi Ortodoxiei să bată, în locul vostru, icoana deasupra tablei. Asta nu e treaba Sinodului Bisericii Ortodoxe, că doar nu o să vină toţi episcopii României să facă toţi acelaşi lucru în acelaşi timp ca să-i vedem toţi făcând lucrul acesta. Sigur că e alt ritm, că vă deranjează faptul că vin catolicii şi fac tam-tam-uri cu ce lucrează ei, că vin protestanţii şi neoprotestanţii, care-s chiar mai tam-tam-işti decât ceilalţi, dar credeţi-mă că în Africa nu tobele se aud primele, atunci când e vorba de o faptă! În Africa, prima dată se aude plânsul copilului. Deci celui care nu plânge nu i se bate toba. Nu vă minţiţi că trebuie să găsiţi soluţii din astea zguduitoare de conştiinţe. Acelea vin pe măsură ce veţi deveni voi conştiinţe care să zguduie conştiinţele. Mă simt jignit de o astfel de întrebare câtă vreme eu, ca preot ortodox, sunt Preşedintele Crucii Albastre pe România, lucrez în două proiecte de orfelinat, lucrez, împreună cu alţi prieteni de-ai mei, în două sau în trei edituri, publicăm trei reviste, scoatem cărţi, predau la catedră, spovedesc... Nici eu nu ştiu câte mai fac. Mă mai duc şi la Arad... Cum să nu se facă nimic în Ortodoxie? Se face! Numai ortodocşii noştri cârcotaşi şi bloggeri sunt prea leneşi să facă şi ei câte ceva la rândul lor. Faptul că tăiaţi o bucată de pită şi-i daţi amărâtului pe stradă, credeţi-mă, ne duce tot la faptul că Ortodoxia face ceva, pentru că voi aparţineţi unei Biserici, nu unei clici necioplite! „Tag*ma jefuitorilor”, vorba lui Vladimirescu...
(Preot Conf. Dr. Constantin Necula, Creștinism de vacantă, Editura Agnos, Sibiu, 2011, pp. 191-192)

„Omul l-a părăsit pe Dumnezeu, s-a abătut în gol, s-a zdrobit în păcat. Şi Dumnezeu Se goleşte în însuşi spaţiul păcatului, poartă fără păcat drept trup al Său trupul păcatului şi îl sfinţeşte. Se revarsă ca un parfum în noroiul greţos şi îi transformă mirosul greu în bună-mireasmă. Trăieşte viaţa cotidiană a omului şi-i dă un sens, o umple de veşnicie. Lucrează cu mâinile, pentru a arăta că truda zilnică cea mai monotonă are un scop şi un conţinut veşnic. Simte suferinţa, întristarea, agonia. Nu e nimic în viaţa omenească, nicio formă din această viaţă pe care să nu o fi trăit El Însuşi. Şi merge până la moarte. Căci oriunde ne-am găsi vrea să fie aproape de noi. Dacă suntem disperaţi, trebuie să ştim că Hristos este alături de noi ca Unul care a cunoscut disperarea. Dacă suntem neliniştiţi, Hristos este alături de noi ca Unul care a cunoscut neliniştea. Dacă suntem părăsiţi, dacă suntem singuri, trebuie să ştim că nimeni n-a fost mai singur ca El, Care a fost părăsit pe cruce de Tatăl Său. Oricât de jos am cădea, Hristos este mai jos de noi, pentru că S-a păgorât la iad. Iar când murim, Hristos ne aşteaptă în abisul morţii noastre” (Panayotis Nellas)

Ce sarbatorim de Craciun?

Formal, nasterea Lui Iisus istoric, pe care nu L-am vazut, dar in care credem.

Profund, nasterea Lui Iisus-Dumnezeu Atotputernic in ieslea inimii noastre.

Mare bucurie, mare veselie, mare cantare - la unison cu tot Cerul!

Laude peste laude pentru cel Omnipotent, cel Omniprezent care alege sa se nasca din nou si din nou, sa repete neobosit miracolul venirii in aceasta lume prin ieslea saracioasa din inima oamenilor.

Satul de prea mult bine ?

,,Pentru tine, plânsul copilului reprezintă o bătaie de cap; pentru cei ce nu pot avea copii, e o binecuvântare.
Pentru tine, 300 de lei nu reprezintă nimic; pentru altcineva, e un salariu pe o lună. Sau pensia.
Pentru tine, mersul pe jos e un chin; pentru alții, e o binecuvântare.
Pentru tine, o haină purtată mai mult de o lună se numește demodată; pentru alții, reprezintă costumația pentru toate anotimpurile și ocaziile.
Pentru tine, baraca de afară înseamnă un bordei; pentru altcineva, reprezintă casa unde locuiește.
Pentru tine, căldura soarelui e dogoritoare; pentru alții, e o bucurie.
Pentru tine, pâinea reprezintă o masă ieftină și sărăcăcioasă; pentru alții, e mâncarea de toate zilele.
Pentru tine, soneria telefonului e stresantă; pentru altul, e o bucurie.
Pentru tine, învățatul reprezintă un lucru inutil; pentru alții reprezintă o șansă.
Pentru tine, activitățile zilnice au devenit banale și plictisitoare; pentru alții, reprezintă bucurii de fiecare zi.
Pentru tine, viața e un stres; pentru alții, zilele sunt numărate…"


Sursa: https://luminapentrucandeladinsuflet...rea-mult-bine/

"Sufletul curat, daca va privi în el însusi, Îl va vedea, ca într-o oglinda, pe Dumnezeu."
Sfântul Atanasie cel Mare

"Marimea iubirii ce o afla la noi moartea va fi masura dragostei de care vom si cuprinsi pe intreaga vesnicie fata de Dumnezeu."
Pr. Arsenie Papacioc

"Drumul imparatesc al sufletului sensibil, poetic si nobil, este drumul iubirii, al dragostei divine catre Dumnezeu, Iisus Hristos, si dezinteresul, adica indiferenta fata de faptul ca iubirea ta in Hristos are drept urmari bucurii sau suferinte. Este un drum plin de noblete si superioritate, fara meschinarii, calcule si frica, plin de curaj si vrednic de maretia dumnezeiasca a increderii desavar
Parintele Porfirie

https://irinamonica.files.wordpress....na-detaliu.jpg

Numai niste suflete curate mai pot schimba ceva in tara asta... De nu vei birui mai intai vrajmasiile din tine, nu le vei putea infrange nici pe cele din jurul tau Trebuie sa devii tu intai lumina, ca sa-i poti lumina si pe ceilalti€... Iustin Parvu

"Cu adevarat Hristos este pururi cu noi, precum lumina este pururi cu ochii care vad. Dar mare este intristarea cand ochii sufletului nostru sunt inchisi, pentru ca in zadar se osteneste Lumina sa intampine vederea ochilor nostri. O, ce intristare si durere simtim cand nu suntem cu Hristos!"
Sf. Nicolae Velimirovici

Pr. Arsenie Papacioc: “Singurul Adevar este Ortodoxia !” (1)
 

Sfinţia voastrã, prin ce se defineşte Biserica Ortodoxã? Arhim. Arsenie: Chiar cuvîntul ortodox înseamnã dreaptã credinţã, dreaptã slãvire pentru Adevãrul pe care l-a propovãduit Hristos, cum ne-a învãţat Hristos, de aceea a şi rãmas, cu mila lui Dumnezeu, aceastã titulaturã: Ortodoxie; adicã credinţa dreaptã: “orthos” înseamnã drept, “doxa” înseamnã credinţã – pe greceşte.
Deci Adevãrul: “Eu sunt Calea, Adevãrul şi Viaţa” ; şi noi respectãm Adevãrul care este Hristos, n-am schimbat nimic în practicã, s-au stabilit şi poziţiile dogmatice prin Sinoadele Ecumenice, şi am respectat lucrul acesta. Acestea s-au fãcut şi împreunã cu catolicii de astãzi; ei s-au despãrţit, dar la 787 (Sinodul VII Ecumenic, pentru apãrarea Icoanelor) noi am fost împreunã; mai departe nu ne putem da dupã fiecare bãtaie de vînt.
Ce înseamnã dogma creştinã?
Arhim. Arsenie: Adevãr de credinţã revelat, cuprins în Scripturã şi în Tradiţie, aprobat şi practicat de Bisericã.
Sfinţii Pãrinţi spun cã în afara Bisericii Ortodoxe existã erezii, schisme şi adunãri ilegale – aşa le caracterizeazã. Ce pãrere aveţi?
Arhim. Arsenie: Nu spun nici o noutate; existã, ştim cã existã.
Vã întreb acest lucru pentru cã acum nu prea se mai folosesc aceşti termeni, ci confesiuni creştine, culte creştine, biserici nedepline, biserici surori. Este o greşealã acest lucru?
Arhim. Arsenie: Din momentul în care este schismatic sau eretic, este o greşealã, sigur cã da.
Faptul cã se folosesc aceşti termeni? Pentru cã, de exemplu, ştiţi cã se practicã cãsãtoriile mixte; una este sã spui cã te-ai cãsãtorit cu un schismatic sau un eretic şi alta este sã spui cã te-ai cãsãtorit cu cineva dintr-o bisericã mai mult sau mai puţin nedeplinã.
Arhim. Arsenie: Ei bine, sigur cã …e alta aia, e alta aia. În sfîrşit, vorbim de Ortodoxie; de ce facem discuţie în plus? Nu îmi place cuvîntul acela bisericã nedeplinã.
Nu este bine? Puteţi sã ne explicaţi.
Arhim. Arsenie: Cum adicã, bisericã nedeplinã; adicã este în continuare sã se împlineascã?
Teologii ecumenişti, dintre ortodocşi, spun cã dacã s-au depãrtat de Ortodoxie mai mult sau mai puţin, este mai mult sau mai puţin nedeplinã.
Arhim. Arsenie: Este o rãtãcire termenul acesta; lasã sã înţelegi cã se vor împlini cu timpul, dar poziţia lor este determinatã: aşa vor rãmîne.
Care poziţie?
Arhim. Arsenie: Poziţia lor ereticã sau schismaticã.
Ce înseamnã erezie?
Arhim. Arsenie: Despãrţire de dogmele creştine, chiar şi de o singurã dogmã.
Şi schismã?
Arhim. Arsenie: Indisciplinã faţã de ordinea consacratã a Bisericii; neascultarea este început de pãgînãtate.
Unii teologi ecumenişti, dar ortodocşi, spun cã erezie se referã doar la arianism. Este adevãrat?
Arhim. Arsenie: Asta era erezia de atunci, dar erezie ar însemna şi la Nestorieni, la cei care nu recunoşteau pe Teotokos, pe Maica Domnului care este Nãscãtoare de Dumnezeu; erezie era şi aceea sã nu recunoşti 2 firi ale Mîntuitorului, neîmpãrţite şi nedespãrţite, neschimbate şi neamestecate. Tot erezii sunt toate.
Care sunt consecinţele ruperii de Bisericã şi formãrii schismelor şi a ereziilor?
Arhim. Arsenie: Scopul principal, grozav cînd a creat Dumnezeu omul, l-a creat singur numai pentru El ca sã fie în Împãrãţie împreunã şi, sigur, pentru pervertirea pe care a adus-o Adam, a venit Hristos şi a restaurat neamul omenesc; Hristos nu a venit sã anihileze, ci sã transfigureze, şi ne-a adus mai mult decît a pierdut Adam, adicã putinţa de a fi dumnezei dupã Har, de a şti sã iubim vrãjmaşii, şi o serie întreagã de alte lucruri.
Consecinţele sunt cã se abat de la ce a zis Mîntuitorul, nu se vor mîntui; nu-i uşor. Este în primejdie mîntuirea lor, aceasta ar fi consecinţa cea mai mare; afarã de aceasta, încurajeazã filozofia ateistã, pentru cã, socotesc ei, avem libertatea de a interpreta şi de a face cum credem; va sã zicã, sunt consecinţe foarte grave privind respectivii la Judecata de Apoi, adicã mîntuirea omului.
S-au interpretat la infinit şi se vor interpreta: drumurile, cãrãrile care duc spre mîntuire şi este numai una: aceasta pe care o ţinem mai departe fãrã nici un fel de schimbare şi chiar cu rîvnã şi cu trãire Biserica Ortodoxã. Biserica este cea care patroneazã drumul spre mîntuirea noastrã cu orice chip, în stilul ortodox, aşa cum s-a fixat la Sinoade privind dogmele respective.
Sfinţia voastrã, care sunt cauzele apariţiilor schismelor şi ereziilor? Pentru cã se invocã motive sociale, politice, geografice, istorice, cã n-au fost la Sinoade etc.
Arhim. Arsenie: Diavolul îndeamnã tainic inimile celor ce au concepţii amestecate privind adevãrul mîntuitor; acesta este motivul principal. Motivele sociale, politice sunt puse ca sã momeascã, sã spunã cã tu nu eşti cu istoria. E vorba de Adevãr ! Nu-i vorba de timp, de istorie. S-au rupt dupã sute de de ani! Şi nu s-au rupt oricum, va sã zicã cu interes; aceastã stare de mãreţie, de mîndrie a Romei sã fie mai deasupra decît Constantinopolul. Suprema valoare e Adevãrul!
Sfinţia voastrã, Enciclica Patriarhilor Ortodocşi de la 1848 – care este un rãspuns la o chemare a Papei sã vinã ortodocşii la Biserica Catolicã – condamnã papistãşia ca erezie în special datoritã învãţãturii Filioque; la fel şi Pãrintele Iustin Popovici spune despre romano-catolicism cã este o erezie, ca şi despre protestantism. Ce pãrere aveţi?Arhim. Arsenie: Nu ne pronunţãm pentru cã repetãm lucrurile.
Pentru cã au ieşit din rãspunderea canonicã, respectiv dogmaticã, au modificat cu filioque Crezul: spun cã Sfîntul Duh purcede şi de la Fiul cînd, e limpede, spune Mîntuitorul: “de la Tatãl purcede”; nu spune: şi de la Mine. Mai întîi de toate, este o problemã de dogmã, deci cum pot sã spun eu altfel, cînd s-a stabilit cu jertfe mari Adevãrul.
Apoi au început sã adauge primatul papal, sã adauge infaibilitatea papalã, sã adauge indulgenţele, sã adauge purgatoriul; fac Liturghia cu azime, nu cu pîine dospitã, care este legea Mîntuitorului, El a fãcut artos, nu a fãcut azimã; Imaculata Fecioarã iarãşi este o mare greşealã: cã s-a nãscut Maica Domnului fãrã pãcat.
Şi pe urmã, au bãgat un lucru foarte grav, care se strecoarã, dar este foarte grav din punct de vedere strategic şi din punct de vedere al luptei: “Scopul scuzã mijloacele” – te omor cã aşa spune religia mea; exact cum spune în Talmud: “Dacã vezi un creştin pe margine de prãpastie, dã-i vînt înãuntru.”; este o obligaţie religioasã la ei.
Ei nici n-au Proscomidie. S-a pus problema cã noi, ortodocşii, avem cultul morţilor.
Acuma, ce facem cu morţii?
Noi avem cultul morţilor, avem Proscomidie, unde îi pomenim cu mare evlavie, mult timp, îi punem în Potir, în sîngele lui Hristos: “şi iartã, Doamne, pãcatele celor ce s-au pomenit aici”; va sã zicã tot Hristos îi iartã prin Liturghiile pe care le facem, asta poate salva morţii.
Pãcatele nu le poate ierta decît Hristos; El este singurul care poate sã ierte pãcatele. Ei au creat purgatoriul sã dea un rãspuns la întrebarea ce facem cu morţii şi, într-o formã raţionalã, ard acolo cît ard pentru pãcatele pe care le-au fãcut şi automat se mîntuie; ei, nu-i aşa!
Apoi mi-a schimbat Sfînta Cruce, forma Sfintei Cruci, care este motivatã, Sfînta Treime: Tatãl, Fiul şi Sfîntul Duh; îşi fac crucea altfel: cu toatã mîna şi de la stînga la dreapta numai ca sã fie altfel decît a fost, ceea ce înseamnã o ambiţie şi, din punct de vedere strategic considerat, aducînd o noutate, mai repede îţi faci prozeliţi.
Crucea este un lucru care are o semnificatie la noi, Sfînta Treime: toatã înãlţimea, toatã lãţimea şi toatã adîncimea; ei nu se gîndeau la o semnificaţie, pentru cã nu-i nimic fãrã o semnificaţie în Biserica noastrã. Trist este cã ei au început de-o bucatã de vreme sã fie cu totul conştienţi cã au dreptate şi îşi motiveazã dreptatea; mistificã adevãrurile istorice.
Au avut şi Papi: Papa Martin la Sinodul VI Ecumenic, Ipolit, de asemenea, Patriarh la Roma – au fost mucenici, deci au motive sã rãmînã în Ortodoxie, în Adevãrul iniţial. Ortodoxia nu este un titlu, este un Adevãr! Acest Iustin Popovici nu cruţa nimic şi nu fãcea diferenţe prea mari de termeni de exprimare cînd este vorba de Adevãr pentru cã Mîntuitorul a spus: “o iotã, o cirtã dacã schimbaţi”, nu vã veţi putea mîntui, “mic se va chema în Împãrãţie”; adicã nu se va putea mîntui. Ceea ce înseamnã cã acest mic, care este de fapt mare, este ceea ce fac ei.

Pr. Arsenie Papacioc: “Singurul Adevar este Ortodoxia !” (2)
 

Sfinţia voastrã, care credeţi cã sunt consecinţele participãrii unor ortodocşi în cadrul acestor mişcãri numite ecumenice?
Arhim. Arsenie: Consecinţele sunt: nu mai suntem credincioşi întrutotul lui Dumnezeu Cuvîntul – mare risc!
E acelaşi subiect. Se constatã un interes în toatã treaba asta; încearcã pe fel şi fel de lucruri ca sã fim împreunã şi vor asta cu orice chip pentru cã nu au o identitate pur şi simplu duhovniceascã, religioasã; trebuie sã simţim care este intenţia lor intimã.
La ora asta sunt despãrţiţi de Bisericã pentru cã Adevãrul este Hristos; şi ne-a învãţat şi cum sã facem, ne-au învãţat Apostolii – s-a fãcut un Sinod Apostolic la anul 50 la Adormirea Maicii Domnului la Ierusalim -, sunt Sinoade Ecumenice şi Locale la care s-a stabilit Adevãrul şi practica religioasã.
Ei, pînã la urma urmei, au rãmas într-o lume de interpretare continuã; ca sã poatã pãtrunde, spun cã noi suntem excesivi, suntem habotnici. Suntem habotnici cã ne închinãm şi nu zicem nimic, ne vedem de treaba noastrã?; cum interpreteazã ei bãtaia clopotelor, cum interpreteazã ei slujbele?; slujbele astea le-a fãcut Biserica dintru-început, nu?; liturghia, ne jucãm cu astea?; ei nu au nici Proscomidie, o serie întreagã de lucruri practice; sunt geloşi pe noi cã suntem liniştiţi, dar ne apãrãm contra adaosurilor antidogmatice.
O împãcare propriu-zisã nu se poate face dacã nu cedezi şi tu şi celãlalt; ce sã cedãm noi? O împãcare se poate face numai sã vinã înapoi fãrã condiţii.
Şi trebuie sã renunţe la toate invenţiile lor?
Arhim. Arsenie: Sã vinã la Ortodoxie! Ce-aţi cãutat acolo? De ce ridicãm problema asta cînd eu sunt stabil, n-am schimbat nimic?
Suntem împreunã cu Apostolii, îi cinstim, citim Apostolul la Liturghie; va sã zicã, suntem cu ei.
Ce sã fac ca sã ne împãcãm? Împãcarea în sine e utilã, dar numai în Adevãr; dacã nu-i în Adevãr, nu-i utilã. “Eu sunt Adevãrul” – spune Hristos; dacã nu-i Adevãr, nu-i cunoaştere. Adevãrul este Hristos şi ne-a arãtat cu toate amãnuntele calea spre mîntuire.
Sfinţia voastrã, ce înseamnã cã Sfintele Taine ale celor care s-au despãrţit de Biserica Ortodoxã sunt simbolice?
Arhim. Arsenie: Adicã nu sunt îndeplinite cum trebuie, întru totul cum trebuie şi au numai ca simbol Taina propriu-zisã; nu o împlineşte în esenţialitatea ei, dar recunosc ca moment cã e necesar.
Bunãoarã, taina nunţii: “vã declar soţ şi soţie – sãrutaţi-vã”; fãrã o rugãciune, fãrã nimic; recunosc ca simbol cã este necesarã, dar nu împlinesc practic cum trebuie.
Toatã slujba aceasta este fãcutã de Sfinţii Pãrinţi cu angajament, cu verighete, cu cununiile pe cap – este împãrãteasã şi împãrat; sunt atîtea rugãciuni de angajament, sã participe, sã trãiascã taina aşa cum s-a fãcut în Bisericã, pentru cã s-a fãcut cu multã semnificaţie, de ce s-a fãcut aşa, de cãtre Bisericã. Ei considerã cã sunt cãsãtoriţi în limba lor – ca şi turcii; adicã faptul cã s-a fãcut taina; sunt soţ şi soţie în felul lor.
Eu, care dau foarte multã importanţã amãnuntului slujbelor, la taine, vorbesc de momentul major al tainelor, sunt foarte încrezãtor cã se împlinesc; dacã nu se împlinesc acestea, este un fel de mascaradã, fac cum vreau eu, reduc cum vreau eu, motivînd în fel şi chip: dom’le, n-am avut timp; dar ei o iau aşa şi numai aşa.
Sfînta Împãrtãşanie care trece prin procesul de sfinţire, epicleza, lucrul acesta nu-l aratã cã îl fac; şi cum o preparã nu ştiu, încît sã mã ierte bunul Dumnezeu, dar cred cã nici nu-i Sfînta Împãrtãşanie – cu acea bulã a lor.
Sfinţii Pãrinţi, şi mai recent pãrintele Iustin Popovici spun cã, în afara Bisericii, tainele nu mai au un rol sfinţitor şi mîntuitor – în afarã de Biserica Ortodoxã; adicã nu mai sunt taine propriu-zise.
Arhim. Arsenie: Nu pot fi în afara învãţãturii Bisericii Ortodoxe; dogmã se numeşte Adevãr de credinţã revelat, cuprins în Scripturã şi în Tradiţie, aprobat şi practicat de Bisericã.
Ne pun în situaţia sã spunem: nu mai sunt taine, pentru cã noi ţinem foarte mult sã se împlineascã întru totul slujba tainei, care a fãcut-o Biserica prin Duhul Sfinţiilor Pãrinţi, consacratã, aşa cum se face ca bunã.
În afara Bisericii, a trupului lui Hristos, mai sunt taine?
Arhim. Arsenie: Nu; în afarã de Bisericã, adicã de harul preoţiei, nu se poate face.
În taine lucreazã Hristos?
Arhim. Arsenie: Fãrã discuţie cã lucreazã Duhul Sfînt.
Şi Duhul Sfînt în afara Bisericii mai lucreazã? Pentru cã, dacã mai lucreazã, înseamnã, sau ar însemna, cã sunt mîntuitoare, sfinţitoare.
Unii pãrinţi sunt mai categorici, ca Iustin Popovici şi alţii mai vechi; ei spun cã în afara Bisericii nu mai lucreazã mîntuitor.
Arhim. Arsenie: Nu, în afarã de Bisericã nu. Nici nu se pune problema; şi eu sunt de pãrerea asta. Întrebarea are aceastã codiţã, pentru cã se considerã Bisericã şi ei, şi asta e problema.
E problema lor, sfinţia voastrã; asta trebuie sã ne lãmuriţi.
Arhim. Arsenie: S-a lãmurit în discuţiile ante-rioare cã sunt greşeli foarte mari şi nu suntem de pãrere cu toate aceste lucruri, cã valabilitatea tainelor sunt puse sub semnul întrebãrii.
E vorba de taina propriu-zisã, asta e întrebarea: e valabilã sau nu? Deşi nu e, se considerã şi ei Bisericã, dar noi nu-i recunoaştem cã sunt Bisericã.
Deci nu mai lucreazã harul?
Arhim. Arsenie: Nu lucreazã, dar e foarte riscant sã vorbeşti de chestiile astea; aici este vorba şi de mila lui Dumnezeu. Rãspunsul meu e mai complet: adicã nu pot sã vãd, în afarã de ortodoxie, pe placul lui Dumnezeu ce fac alţii; şi atunci rãspunde Dumnezeu.
Pentru cã, dacã ei ştiu cã existã mîntuire la ei cît de cît, rãmîn aşa.
Arhim. Arsenie: Nici nu se pune problema, cã ei aşa zic, nu?
Şi rãmîn acolo.
Arhim. Arsenie: Nu asta se discutã. Se discutã: au dreptate sau nu, se mîntuiesc, sau nu se mîntuiesc. Las în voia lui Dumnezeu; eu spun cã e o mare greşealã sã nu se împlineascã slujba, mai ales a tainelor, aşa cum face Ortodoxia; e o mare greşealã. Discutãm de greşelile lor. Problema care se pune direct şi este o întrebare durã: se mîntuiesc sau nu? Dacã se mîntuiesc, ce mai discutãm despre greşeli, nu? Dar eu una ştiu, şi asta trebuie sã rãspund în ce mã priveşte; despre aceste greşeli spune Mîntuitorul: “cine va schimba o iotã din aceste lucruri” – deci sunt foarte suspecţi; remarc greşelile lor, iar despre mîntuirea lor, numai Dumnezeu sã dispunã; eu mã îndoiesc.
Pentru cã, dacã se mîntuiesc, la ce mai discutãm greşelile lor şi rãmîn aşa cum sunt ei; şi atunci ce ne mai certãm?
Dar greşelile lor trebuie sã mã punã în situaţia de a gîndi, pentru cã spune Mîntuitorul: “cine va schimba unele dintre acestea prea mici mic se va chema”, nu se va mîntui. Şi ei au schimbat aceste lucruri, deci mã îndoiesc de mîntuirea lor.
Ca sã respectaţi ce a spus Mîntuitorul.
Arhim. Arsenie: Sigur. Acum am rãspundere cã sunt creştin, sunt cãlugãr, sunt preot; am rãspundere de ce vorbesc. Ce mai discutãm greşelile dacã sunt siguri şi ei de mîntuire.

( ultima parte )
 

Şi de ce sã mai vinã la Ortodoxie?
Arhim. Arsenie: Ce cautã? Sigur cã da.
Îi roade pentru cã, pe linie psihologicã, nu le convine sã fie altul la nivel mai înalt; ei vor sã fie liniştiţi în greşelile lor.
Ortodoxia, prin poziţia ei, mustrã puternic. Şi, dacã ne permitem sã facem aceste ştergeri, aşa, din taine, din felul de a împlini taina, înseamnã cã suntem pe o scenã de artişti – nu suntem pe un altar autentic al Bisericii.
Popovici Iustin zice cã numai în Bisericã este mîntuire; numai în Bisericã, fãrã discuţie, dar ei considerã cã şi ei sunt Bisericã, ca sã se încadreze în ce spune Iustin, nu? Dar nu asta discutãm noi. Zice cã-i Bisericã şi adventistul, şi toţi.
Cînd s-a fãcut aceastã Liturghie cu epicleza ei, s-a fãcut de sfinţi. În afarã de Vasile cel Mare, a fost un Apostol care a fãcut Sfînta Liturghie; Sfîntul Vasile n-a fãcut altceva, decît pe acelaşi schelet a fãcut rugãciuni pe ici pe colea; scheletul s-a respectat întru totul şi de Ioan Gurã de Aur, numai cã sunt nişte rugãciuni mai lungi. Nu s-a fãcut fãrã rost; erau nişte titani, sunt consacraţi ca nişte titani de cãtre Cer, semne mari au fãcut.
Învãţãtura creştinã a luptat cu toate fiarele duşmãnoase ale Ortodoxiei, ale Adevãrului; au luptat aceşti oameni cînd s-au confirmat persoanele Sfintei Treimi şi nu putem trece peste ce-au hotãrât ei; au putere canonicã.
Aşa cã, la întrebarea aceasta care este durã: se mîntuiesc?, dacã s-ar rãspunde cã se mîntuiesc atuncea ce mai discutãm greşelile? Întrebarea este durã în sensul cã nu depinde de noi mîntuirea numaidecît, însã noi avem obligaţia, cum spune Mîntuitorul, sã respectãm pentru cã cei care nu respectã “aceste mici de tot, mic se va chema”, adicã nu se va mîntui – zice Ioan Gurã de Aur; şi eu interpretez tot aşa. Iar cei care vor face lucrurile bine, aceia se vor mîntui încã cu slavã mare.
Şi, dacã a spus Mîntuitorul lucrul acesta, eu sunt sluga cinstitã a acestor spuse; ce se adaugã mai departe mã îndoiesc de mîntuire. Deci asta e, cã atunci nu-i mai discuţi slãbiciunea dacã am oarecare încredere în mîntuirea lor.
Adevãrul trebuie trãit aşa cum e şi împlinit aşa cum începe şi aşa cum se terminã; nu sã adaug eu de la mine.
Sfinţia voastrã, dacã nu este mîntuire în afara Bisericii.
Arhim. Arsenie: Nu existã.
Totuşi, poate unii eterodocşi care nu au luat parte la separarea de Bisericã, nu se ocupã de problemele strict de dogmã, dar sunt oameni buni, sunt oameni morali, pentru aceştia nu existã mîntuire?
Arhim. Arsenie: Asta ştie şi poate numai Dumnezeu. Fãrã discuţie, noi ştim cum ne-a învãţat Hristos: singura cale de mîntuire este aceasta; şi El spune: “cine va schimba una dintre aceste mici, foarte mici mic se va chema”, adicã nu se va mîntui.
Acum se face discuţie pe istorie, pe momente, pe habotnicie; acestea sunt pãreri şi acuze. Nu poate sã-şi apere poziţia decît sã spunã cã sunt eu habotnic, nu?
Nu este cunoscut în Ortodoxie discuţie pe Adevãr.
Poate or fi şi la necreştini (necredincioşi) oameni morali, au o moralitate, nu furã etc; pentru aceştia nu existã mîntuire?
Arhim. Arsenie: Eu trãiesc aici înconjurat de turci, foarte mulţi turci; duc o viaţã moralã, dar sunt, fãrã discuţie, afarã de mîntuire pentru cã ei nu cred în Adevãrul Creştin.
Hristos o sã-i judece şi pe ei?
Arhim. Arsenie: Îi va judeca; nu mã bag aici.
Eu ştiu una şi bunã: mã ţin de Hristos aşa cum ne-a învãţat El, cã a iubi pe Dumnezeu înseamnã a împlini ceea ce a spus El sã împlineşti.
Sfinţia voastrã, se vorbeşte despre succesiune apostolicã la anglicani, la catolici, la monofiziţi etc. Aceştia dacã nu sunt în Biserica Ortodoxã se poate spune cã mai au succesiune?
Arhim. Arsenie: Lucrul acesta este deja discutat din momentul în care s-a precizat care este poziţia mîntuitoare, Ortodoxia; orice abatere de aici este discutatã.
Prin Botez vine aceastã succesiune apostolicã, şi ei s-au abãtut de la Botez, de la trãire. Dacã s-au abãtut de la Botez nu mai au succesiune apostolicã normalã; adicã facem de capul nostru ?
Din momentul în care îţi pierzi mîntuirea, ai pierdut succesiunea apostolicã; vorbim de mîntuire, aceasta este tema.
Ei susţin cã sunt Bisericã, dar acest lucru este numai în funcţie de Adevãr; dacã nu te mîntuieşti, degeaba ţi-a propovãduit apostolul Pavel şi apostolul Petru.
Deci succesiunea apostolicã nu mai existã pentru cã este atacat chiar Hristos.
Preoţilor anglicani, catolici, monofiziţi etc. dacã vin la Ortodoxie li se mai face hirotonia?
Arhim. Arsenie: La anglicani se hirotonesc pînã şi femeile !
Aceasta nu este o problemã care ne priveşte; trebuie sã se facã o întrunire sinodalã, sã se vadã ce formã au ei preoţia.
Acuma şi Taina Cununiei: “vã declar soţ şi soţie” adicã foarte simplã; şi sunt rugãciuni de o mare importanţã, cu cununiile pe cap, cu fãgãduinţã în faţa Bisericii, pun mîinile pe Biblie, jurãminte în faţa altarului – lucruri care la ei nu sunt.
Vreţi sã spuneţi cã, dacã vin la Ortodoxie, trebuie sã se li se mai facã Taina Cununiei?
Arhim. Arsenie: Numai o hotãrîre sinodalã ar putea sã reglementeze aceasta, la o revenire a lor, nu o împãcare. Cînd zici împãcare, înţelegi: las şi eu laşi şi tu; noi nu avem ce sã lãsãm.

Paradoxul dintâi al creștinismului este că, în timp ce toți ceilalți se închină la ceva plin, noi ne închinăm la un mormânt gol. Din golul acesta, din vidul acesta de viață normală se naște toată puterea creștinismului de a naște tot timpul viața suprafirească.
De pildă, părintele Steinhardt știa bine câtă căutare este în toate celelalte religii și în toate celelalte confesiuni. Îndrăznesc să spun că Ortodoxia, din acest punct de vedere, este răspunsul la acel „Cred, ajută necredinței mele”! E parte integrantă a răspunsului cu libertate, dăruit de Dumnezeu, fiecărui om care se vrea rob câte unui sistem.
Când ești ortodox, de exemplu, nu poți să fii rob decât al lui Dumnezeu. E un mod de a fi care incumbă în el toată puterea aceasta de a rosti liber și de a gândi liber, de a-I îngădui lui Dumnezeu să-I deschizi ușa cu vrednicie și cu bucurie.


Preot Constantin Necula

Tradiţia adevărată e credinţa vie a celor morţi, tradiţionalismul imobil şi rigid e credinţa moartă a celor vii (Jaroslav Pelikan)

Pr. Efrem Filotheitul
 

Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ni l-a dat Însuşi Dumnezeu cel Întrupat prin învăţătura Sa desăvârşită. Aşa cum l-a exprimat mai târziu cugetul şi inima dumnezeiescului Pavel. Aşa cum l-a descris ucenicul iubirii şi alţi apostoli şi evanghelişti cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă şi obiceiuri, dintre teorie şi practică. Aşa cum ne-a fost predanisită de către părinţii duhovniceşti ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei şi, mai târziu, ai Sfântului Munte.
Toţi aceştia, de la Sfântul ierarh Policarp, care a fost, după cum ştiţi, ucenicul apostolilor, şi până la Sfântul Nicodim Aghioritul, care a adormit la începutul secolului al XIX-lea, cu înţelepciunea şi sfinţenia lor, cu jertfele şi nevoinţele pe care le-au îndurat, ne-au înmânat preţioasa moştenire a credinţei şi vieţii drepte, comoara tradiţiei ortodoxe. Ortodoxia este ceea ce au exprimat oficial Sfintele Sinoade, acele adunări binecuvântate formate din membri ai Bisericii lui Hristos veniţi din toată lumea. Atunci purtătorii de Dumnezeu părinţi, “înzestraţi cu toţii cu ştiinţa sufletului şi Duhul dumnezeiesc“, au discutat despre marile probleme care îl preocupă pe omul duhovnicesc, şi au aşezat postamentul, temelia civilizaţiei duhovniceşti.
Ortodoxia a fost pecetluită cu sânge de mucenicii tuturor vremurilor. De toată oastea sfântă formată din milioane de eroi şi mărturisitori, bărbaţi, femei şi copii. De la arenele Romei până în lagărele de concentrare din Rusia, toţi au dovedit că învăţătura creştină nu este o simplă teorie, ci adevăr şi viaţă. Cel mai frumos eroism, izbânda împotriva violenţei crude şi a puterii materiale, domnia şi împărăţia Duhului.
A venit apoi să laude Ortodoxia cultul bisericesc, cu minunata sa poezie şi imnografia sa insuflată de Dumnezeu, care îmbibă firescul cu suprafirescul, lumescul cu cerescul, individualul cu obştescul, familiarismul cu respectul profund, ceea ce este vădit cu ceea ce este tainic. Într-o atmosferă de înălţare şi sfinţenie este înfăţişată în cult jertfa Dumnezeului-om, drama dumnezeiască a Liturghiei, la fiecare Liturghie la care participă credincioşii. De asemenea, acolo sunt lăudate şi slăvite izbânzile mai-marilor credinţei şi ale Stăpânei aşezământului bisericesc, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Acolo este preamărită dogma, nu numai ca adevăr, ci şi ca răspuns la chemarea oamenilor.
Dar nici idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de rostul Ortodoxiei. După cercetătorii de specialitate, monahismul ortodox a constituit oastea duhovnicească ce s-a luptat pentru dobândirea libertăţii duhovniceşti, pentru desăvârşirea omului. Scopul lui a fost să dea chip sufletului pentru înnoirea minţii. Exact în acest punct este inima duhului monahal, este scopul şi izbânda monahismului. Nevoinţele duhovniceşti ale asceţilor sunt noile lupte duhovniceşti ale duhului. Îl conduc pe om întru totul spre viaţa iubitoare de înţelepciune, spre îndumnezeire. Drumul monahismului este drumul curăţirii şi întoarcerii la Dumnezeu. Ortodoxia a dat semnificaţia sfinţeniei nu numai asceţilor, ci întregii lumi creştine.
Prin această semnificaţie a înălţat obiceiurile societăţii. Vedem acest lucru îndeosebi în percepţia socială. Elementul de bază al Ortodoxiei este iubirea de oameni, luată în cel mai profund sens al ei. Nu numai ca milostenie, ci în general, ca afecţiune. Ocrotirea socială este descoperită în ultimele decenii. Dar a luat naştere la Ierusalim, după Învierea Mântuitorului. Acolo s-au făcut primele cantine, în care au slujit primii şapte diaconi, după cum apare în Faptele Apostolilor. Apostolul neamurilor, Pavel, a fost totodată şi primul lucrător social. Odată cu propovăduirea Evangheliei, a înfăptuit şi cheta dragostei, numită în multe feluri. Lucrători sociali au fost şi urmaşii apostolilor, episcopii. Nu există o sugrumare mai cruntă a adevărului decât să susţină cineva că Părinţii Bisericii s-au ocupat doar cu dogma şi nimic altceva. În timpul sinoadelor, în Cezareea a apărut, după cum se ştie, Vasiliada, sub călăuzirea Sfântului Vasile cel Mare. În Constantinopol funcţionau cantine pentru şapte mii de săraci, iar în Alexandria s-au întemeiat primele maternităţi. Nu numai episcopii, ci şi împăraţii şi chiar monahii participau la astfel de lucrări ale dragostei. Pentru toţi aceştia Ortodoxia a fost în acelaşi timp şi dreaptă lucrare.
Un alt element important al Ortodoxiei a fost întotdeauna eroismul pe care îl vedem în mucenicie. Dar nu s-a oprit numai la jertfa sângelui. Fiii Ortodoxiei au arătat mereu curaj şi vitejie în faţa oricărui fel de samavolnicie, fie că provenea de la Iulian, împăratul cel nelegiuit, fie de la arieni şi monofiziţi ori de la iconoclaşti şi de la monahii atraşi de rătăcirile latinilor. Această mulţime de eroi ai Bisericii Ortodoxe nu-i cuprinde doar pe Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile şi Sfântul Ioan Gură de Aur, ci şi pe Sfântul Teodor Studitul, egumenul mănăstirii Studion, împreună cu toţi monahii ei, pe Maxim Mărturisitorul şi pe marele erou – Sfântul Marcu Eugenicu, Mitropolitul Efesului.
O caracteristică a Ortodoxiei a fost dintotdeauna şi misiunea către barbari, combinată cu civilizarea. Biserica noastră, fără să facă vreodată prozelitism, a răspândit lumina Evangheliei şi a scrierilor, a iubirii şi blândeţii. Această cale spre învăţătură şi civilizare ne este arătată îndeosebi de Sfinţii trei ierarhi prăznuiţi astăzi, care au iluminat toată făptura cu razele vii ale dreptei învăţături despre Dumnezeu şi om. Sfinţii trei ierarhi sunt marii aştri ai tărâmului duhovnicesc al Bisericii.
Ortodoxia a fost întotdeauna calea împărătească a Evangheliei. A păstrat curat şi autentic duhul creştinismului în faţa misticismului întunecat al ereziilor din Răsărit, a centralizării papalo-cezareene a latinilor şi a subiectivismului raţionalist al protestantismului. A păstrat mereu măsura şi armonia, n-a făcut nimic greşit. Pentru că Părinţii au fost mişcaţi de duh, au fost călăuziţi de Dumnezeu în chip sfânt şi duhovnicesc.
Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici înţelepciunea, nici natura, nici arta, nu a fost neomenoasă. Le-a explicat pe toate şi a creat cultura. După cum spune troparul Sfinţilor trei ierarhi, a întărit firea celor ce sunt şi obiceiurile oamenilor le-a îndreptat. Ortodoxia este marşul omului către Făcătorul lui, către îndumnezeire. Îl conduce pe om la dezvoltarea lui deplină întru Hristos şi pentru Hristos. Ortodoxia nu este numai teologie, este totodată şi adevărată psihologie, şi umanism autentic, şi sociologie. Este un diamant care reflectă prin toate laturile adevărul.
Să cunoaştem deci Ortodoxia noastră. Nu teoretic, ci să o simţim şi să o trăim în toată profunzimea şi lărgimea ei. Doar aşa vom putea să o provocăm şi să-i arătăm valoarea. Ortodoxia noastră nu este muzeu, nu este trecut, ci viaţă, creaţie şi strălucire. Este marele nostru ideal, este nădejdea preţioasă a mântuirii noastre. Este mândria noastră întru Hristos să o propovăduim cu eroism şi slavă, ca nişte fii adevăraţi ai marilor eroi ai Ortodoxiei. Ortodoxie preafrumoasă, mireasă împodobită a lui Hristos, să nu te tăgăduim noi, nevrednicii, ci dacă vremurile şi împrejurările o vor cere, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge din noi!