Aiurea, nu-i vorba de asta, persoana in cauza n-a reusit sa depaseasca o iubire naiva si infantila (in sensul rau al cuvantului) care s-a incheiat prost (cum de obicei se termina in astfel de cazuri) iar acum i-a reprosat sotului ca nu a fost in stare sa-i faca treaba care ar fi trebuit ea sa o faca, sa se vindece si sa mearga mai departe..

Iar daca el a pus tot ce avea in relatia asta, pentru ce sa fie facut vinovat de handicapurile si neputintele ei ei?

Tragic, dar multi oameni confunda furnicaturile erogene si masochismul care deriva in unele cazuri de aici, cu dragostea.

Si avem din pacate o cultura universala care inclina ratiunea, morala si nu in ultimul rand bunul simt, in directia asta.

Ca si cel care a pornit acest topic, care foloseste mitul "sufletului pereche" derivat din aceeasi naivitate erotica/erogena pentru a-si justifica infidelitatea in casatorie, un lucru fara doar si poate urat si fara nici o scuza.. dar trebuie sa ne mintim cumva, nu?

Faptul ca ne simtim bine facand rau, trebuie sa aiba o scuza mai presus de ratiune, nu?

Nu cred că acest mit este chiar aşa un simplu "mit". Gândiţi-vă că primii oameni, Adam şi Eva, au fost făcuţi suflete pereche. Şi că Eva nu a fost creată la fel ca Adam, ci din Adam de către Dumnezeu. Am auzit chiar de la preoţi ortodocşi că ar exista texte în mistica iudaică, care spun că o interpretare a primelor cuvinte ale lui Adam la adresa Evei este: "tu eşti fiinţă din fiinţa mea, şi lumină din lumina mea".

Aiurea, nu scrie nicaieri ca au fost facuti "suflete pereche", au fost pereche constransi de imprejurari... ghici care.. :)

Iar "argumente" de genul "am auzit de la preoti ortodocsi", "ca ar exista", "o interpretare.." ..sunt hilare, putina seriozitate nu strica, avem aici niste cazuri grave, un barbat care isi inseala nevasta, o femeie care da cu casatoria de pamant..si amandoua cu scuza "sufletului pereche" si cine stie cate/cati mai sunt care isi gasesc o astfel de scuza pentru imaturitatea lor sentimentala.

Pai sa ne gandim, oare la judecata li se va cere socoteala ca nu s-au luat dupa norma morala inexistenta a "sufletului pereche"?
Sau ca si-au inselat sotia, ca si-au distrus casatoria, ca au lasat copii fara parinti, etc..?

Pai intrebase cineva o data pe un parinte duhovnicesc: "parinte, de unde stim care e sufletul nostru pereche?".
Si parintele o zis ceva de genul: "Pai te-ai luat cu el/ea in fatza lui Dumnezeu? Te uiti bine la el/ea ca ala e sufletul tau pereche".

Urat, frumos..asa si este ca si sufletul tau de altfel..ca pana la urma defectele din celelalt e imposibil sa nu se regaseasca macar o farama in sufletul tau, daca esti onest cu tine insuti, deci..ai grija de celalalt cum ai si de sufletul tau, indrepti ce e de indreptat, cureti ce ai de curatat, asa cum ai vrea sa fie si celalalt cu greselile tale, ca altfel..
Mantuirea ta s-ar putea sa atarne de lucrul asta.

Totusi exista un verset din cartea "Tobit" care spune asa:
" Şi când va trebui să te apropii de ea, ridicaţi-vă amândoi şi să strigaţi către milostivul Dumnezeu, şi El vă va mântui şi vă va milui. Nu te teme, CACI EA ESTE MENITA DIN VEAC PENTRU TINE şi tu o vei mântui, şi ea va merge cu tine, şi ştiu că vei avea de la ea copii".
(Tobit 6:18)
Doamne ajuta!

Mitul sufletului-pereche s-a născut, cred, din nostalgia după unitatea primordială dintre bărbat și femeie, care era desăvârșită, totală, întrucât pe Dumnezeu îl respirau Adam și Eva în iubirea lor; necontenit.

După tragica despărțire de Dumnezeu, omul năzuiește cu toată ființa după acea unitate pierdută, dar nu mai este capabil să o realizeze pentru că nu mai poate iubi cu toată ființa lui, nu mai poate iubi continuu, permanent. Iubirea noastră e amestecată cu egoism, cu patimi, cu meschinării și e, prin urmare, tulbure, parțială.

Nu-l putem iubi pe celălalt din aceleași motive din care nu-L putem iubi pe Dumnezeu sau din cauză că starea păcătoasă în care ne aflăm ne depărtează de El, izvorul iubirii. Trebuie, prin urmare, refăcută întâi această legătură pentru a putea vedea în soțul tău cu adevărat sufletul-pereche.

Domnule, cugeti cele de folos.

Unii au gasit paravan in expresia "suflete pereche" pentru ca ezita sa vorbeasca direct de imperecheri. Ma manca undeva si trebuie sa gasesc o justificare inteligenta ca sa ascund mizeria din cuget.

alo, mister, de ce jicnesti? Adica toti cei care au postat aici si cred in acest mit al sufletelor pereche, ii manaca undeva si isi ascund acesta acesasta mancarine in spatele acestui mit? Nu iti este rusine?

Eu aici nu discut cazul particular, care poate să nu fie adevărat, al insului care a deschis vorba. Vorbeam doar teoretic. Şi în cazul sufletelor pereche, tocmai aici este baiul că această problemă este una a oamenilor care au maturitate sentimentală şi chiar spirituală (chiar dacă nu sunt sfinţi, au o numită maturitate). Oamenii care nu Îl cunosc pe Dumnezeu şi nu cunosc dragostea lui Iisus Hristos cam greu ajung la "sufletul pereche". În sfârşit, este vorba despre o ipoteză, dar o ipoteză despre care unii au depus mărturie în urma experienţei lor. Pur şi simplu, pentru unii, nu ştiu dacă pentru toţi, sau dacă au descoperit toţi, există o anumită persoană de sex opus care le dă sentimentul de împlinire sufletească, de întregire. Pentru că nu întâmplător i se spune "sufletul (persoana) pereche" şi nu "sexul pereche".

Puteţi să citiţi, şi toată lumea chiar, "Noaptea de Sânziene" a lui Mircea Eliade, roman unde este vorba despre această problemă, evident nu doar despre asta, dar este o temă principală a romanului.

Ba imi este rusine si-mi cer iertare de la Domnul ca mi-am pierdut vremea citind despre "suflete pereche" (mit pagan) pe un site ortodox. Mila si indurare, Doamne!

te-a pus cineva? Nu ai citit titlul topicului? Atunci de ce ai intrat, ca sa arunci cu noroi? Vad ca si pe tine te mananca limba si spui numai prostii. Ai liberul arbitru prietene! Poti sa faci cu totul alt ceva. Doamne ajuta!

Vreti sa va explic eu ce nu merge intr-o casnicie, cu sau fara suflete pereche? Mult pomenita lipsa de comunicare, sau vorbirea in "limbi diferite".
Sa zicem ca tu esti zugrav de meserie, si gasesti de cuviinta ca seara cand te duci acasa sa te plangi nevestei de greutatile pe care le intampini in meseria ta, greutati dependente de profesionalismul si experientra ta cat si de factori externi (materiale, oameni cu care lucrezi, clienti, etc). Si ea ce concluzie trage de aici? Ca esti tu un incompetent. Ba mai mult. se strica un perete la tine acasa, si tu zici ca trebuie reparat, dar te ingrijorezi ca n-o sa iti poti permite materiale de calitate, vei munci mai mult de unul singur si poate nu va iesi la nivelul asteptarilor tale si ale ei. Si ea ce zice? Lasa-l asa, ca oricum nu esti in stare sa-l faci mai bine decat este acum...ba poate il strici mai rau si trebuie sa chemam pe altii sa-l repare si mai scoatem si bani din buzunar...
De ce "sufletul percehe" sau oricum s-ar numi el, cel cu care trebuia sa fii un singur trup, nu intelege mesajele subliminale pe care le trasmiti, ba din contra, intelege exact pe dos? sau pe deasupra mai si zice ca ti-a vrut binele, sa te scuteasca de o corvoada, si ca tu ai inteles pe dos... pai daca vroia sa te suteasca de corvoada, de ce n-a zis "cheama cel mai bun meserias pe care ii cunosti, sa te ajute sa faceti o treaba ca lumea, ia cele mai bune materiale pe care ti le permiti, ca doar e casa noastra si pentru noi nu facem rabat, in limita posibilitatilor, desigur. De multe ori experienta unui om e mai importanta si poate compensa calitatea materialelor. De ce crede unul dinafara profesiei, fie el si "suflet pereche" ca stie mai bine unele lucruri si ca parerea lui/ei trebuie sa conteze pt tine mai mult ca a unui specialist? fara suparare, ma tem ca un astfel de "suflet pereche" te poate duce unde nu trebuie...Desigur, eva n-a vrut sa-l ispiteasca pe adam, a fost lucrarea diavolului...tot de-aia a si ascultat-o...Eu cred ca in momentul cand cunoatem "sufletul pereche' avem un moment, mai lung sau mai scurt, de orbire, in care nu mai stim care e realitatea, care e parerea noastra si cine are dreptate si cine nu; uitam chiar si de Dumnezeu si de voia Lui, ne ramane in cap doar aia ca "suntem un singur trup"(si probabil unb singur cuget) ;dar al cui trup, mai mult al ei/lui sau mai mult al tau? sau al tau deloc?
Nu va suparati pe mine, dar in acest moment particular sunt in imposibilitatea de a intelege cum trebuie sa functioneze o relatie. Shame for me!

Dumnezeu sa te ierte, prietene!

sa ne ierte pe toti!

Hristos e Mirele, noi suntem toti intru El.
Perechea de care vorbesti tu e cea intru casatorie dar nu e "suflet pereche".

Valabil pentru orice casnicie binecuvantata de Dumnezeu.
Nu in afara ei.

Nu de putine ori din pacate, asta este realitatea..
Atunci cand juramintele casatoriei sunt calcate in picioare cel putin, ce poti spune altceva?

Adevarat.
Dar se pot hrani cu iluzorii surogate de pseudo-suflete-pereche.

Din pacate sentimentele sunt relative si nu de multe ori se dovedesc a fi iluzorii.
Ca de ex. naivitatea primelor iubiri in care imaginatia joaca un rol major si este atat de puternica ca nici macar realitatea mizeriilor pe care le face celalalt nu pot dezradacina usor si complet sentimentalismul cladit pe acest gen de iluzii.

Sau vorbi de cazul celor frustrati in propria casatorie de exemplu, pentru care intalnirea cu o alta persoana frustrata care aparent il intelege (de fapt o defulare reciproca si superficiala de mutle ori) il face sa creada ca isi gaseste "sufletul pereche" in imoralitate.

Pai nu intamplator. De "marketing" ai auzit?

Desigur ca exista o intreaba mitologie care da problemei alte dimensiuni decat ar trebui sa le aiba in realitate..

Sufletul pereche nu este o persoana necunocuta cu care esti legata de un fir pasional, invizibil, mai presus de ratiune si control, ci este persoana cu care iti dai osteaneala sa construiesti o relatie, chiar si in pofida unor diferente majore.

Pentru ca un cuplu sa fie in armonie trebuie rabdare si intelgere de ambele parti.
Nu orgolii sau rautati.

L-asi strange si acum in brate ,daca ar fi langa mine.Recunosc am fost si sunt o naiva ,sa cred ca doi oameni se pot iubi mai presus de orice,ma refer la potrivirile de care suntem noi obisnuiti sa le facem.Sentimentele mele au fost mai presus decat orice ratiune.L-am simtit pe DUMNEZEU cum a poruncit naturii sa-mi ofere cele mai romantice momente din viata mea .Si ce putea fi mai frumos intr_o dragoste decat BINECUVANTAREA cu un copil.Nu cer nimanui sa ma inteleaga .Doar cei ce traiesc asa ceva stiu cum e.
Naivitatea mea in relatia cu sotul meu, a fost sa cred ca vrea cu adevarat o familie.L-am cunoscut inecandu-si amarul in bautura .Am pornit la drum cu credinta ca avand familia de care se plangea ca n-o are, v-a lasa patimile deoparte.N-a fost asa .Asi da orice sa-i pot intelege of-ul,dar cercul vicios se invarte la nesfarsit si am obosit.Ma rog zilnic la Dumnezeu mai cu nadejdie ,mai cu putina nadejdie pt. am epuizat toate resursele.E umilitor pt. o femeie sa ajunga s-ai scrie scrisori sotului ,care se afla in camera alaturata,incercant sa gaseasca o portita spre comunicare.
Sa uiti barbatul cu care ai un copil e imposibil.Zilnic il vezi in acel copil si mai greu e sa recunosti in copilul tau mai multe trasaturi ale celui de care, teoretic ,ar trebui sa-l uiti.

La Dumnezeu totul e posibil.
Sunt femei care au reusit sa-si scoata barbatii din ghearele betiei cu ajutorul credintei.
Trebuie rabdare si sfatul unui bun duhovnic.
Pentru orice patima exista remediu .

Aha, este de inteles acum..de fapt imaturitatea sentimentala ii apartine lui de fapt..

Bautura din pacate, dincolo de motivatiile initiale, ajunge sa fie o pasiune care se auto-sustine sau in orice caz, se alimenteaza chiar si din lucruri minore.
De fapt deformeaza realitatea in asa hal, incat orice lucru capata dimensiuni aberante si atunci solutia? desigur, tot bautura..

Macar era un om credincios? Terapia cu asta ar fi trebuit inceput, aducerea la credinta..
Dezalcoolizarea, chiar si o familie fericita.. nu functioneaza intotdeuna, motivul bolilor sufletesti sunt de multe ori mai profunde decat insatisfactii sentimentale/sociale/profesionale, etc.

Iar adevarata vindecare vine doar de la Dumnezeu..

Sa inteleg ca vorbiti din propria dvs. experienta? Numai bine!

Din cate am citit ideea de suflet pereche in sensul de persoana in a carei companie iti gasesti fericirea "de la sine" e o chestiune inventata si care da bine in filmele de dragoste.

Bunul Dumnezeu ne scoate pe cale, de-a lungul vietii, persoane de care suntem mai atrasi, cu care ne intelegem mai bine si mai usor decat in mod normal. Cu acestea putem face o casnicie buna daca exista buna vointa si buna lucrare din partea amandurora, toate in credinta si in ascultarea de poruncile Domnului.

Deoarece suferinta vine intotdeauna din cauza pacatelor si a mandriei nici cuplurile care se inteleg foarte bine la inceput (si iti vine sa spui ca sunt "suflete pereche") nu sunt scutite de suferinta daca nu pazesc poruncile si nu au smerenie.

Cu toate astea, suferinta este mila Domnului spre indreptarea noastra. Cand suferim Domnul ne trage de manecuta sa ne rugam mai mult, sa ne sarguim mai mult sa pazim poruncile lui, sa nu mai fim mandri, sa punem inceput de pocainta.

Alin e singurul, se pare, care s-a spalat cu apa rece pe ochi de dimineata.

Asa, asa, bravo Aline, da-le si lor cu apa rece sa se trezeasca! Pe bune!

Foarte adevarat!...

Eu as mai zice ca daca ajunge cineva la masura sfinteniei, n-ar mai avea nevoie de himera asta cu sufletul pereche, ca toti din jur ar fi la fel de buni. Ar avea de unde alege "sufletul pereche", ca toata populatia sexului opus ar fi la fel de buna oferta.
Doar ca ar fi martir...

Woooow !
Am scris astazi ca bezmetica pe forum, iar acum am ajuns la " sufletul pereche "...grea incercare de imaginatie.
Ce inseamna sufletul pereche ?
Nu cred ca exista o definitie pentru acest concept, cred ca este mai degraba un mit al " sufletului pereche ", si nu o realitate, caci " sufletul pereche " tine de imaginatia ficaruia in parte, si ne tot transformam aceasta imaginatie la fiecare zvacnire de suflet . Fiecare are un suflet, singur, de altfel, perechea acestui suflet nu poate fi decat ceea ce il face sa sa se simta om, adica ceilati semeni.
In iubire, in mod firesc, obisnuim sa exageram, sa polarizam, sa vorbim de vesnicie exact ca-n religie, desi vesnicia s-a nascut odata cu moartea, trupului, spiritului,...a ideii.
Sufletul pereche, daca este sa apelam la aceasta poezie, nu poate fi decat sufletul pe care-l accepti asa cum este, si invers, altfel nu vorbim decat despre suflete potrivnice, asa cum se intampla adesea " intre sufletele pereche ".
Ce mai conteaza, traieste-ti viata fara sa te intrebi de ce si cum, caci s-ar putea sa treci pe langa ea...toate raspunsurile vin oricum, fie ca te intrebi sau nu, fac parte din complexitatea ei.

Foarte, foarte frumos exprimat intelesul sufletului pereche prin prisma dvs! Felicitari!

Sa fie el sufletul meu pereche ?
 

L-am cunoscut printr-o cunostiinta comuna pe 14 decembrie..dupa prima discutie mai lunga mi-a starnit interesul desi imi promisesem ca nu ma mai arunc in nicio relatie,eram singura de 3 luni si jumatate.. totul a fost magic, eram interesati de aceleasi lucruri, m-a invitat la film ziua lui fiind pe 19 decembrie si am acceptat, in timpul filmului am vorbit intruna,ne-am sarutat, simteam ca pot avea ceva cu el, simteam ca e altceva.. Pe 24 decembrie a murit bunica mea,vorbeam cu el cand am aflat si eram devastata , iar a doua zi urmand sa o inmormanteze de Craciun... Nu va zic ca desi ne stiam de o saptamana si ceva a lasat toata rusinea de-o parte si a venit la bunica cealalta a mea la care ma aflam(cu mine a avut prima relatie serioasa, spunea ca nu a simtit nevoia de o relatie adevarata pana la mine).. Eram distrusa, dar cu el ma simteam atat de bine, cand ma strangea in brate simteam ceva ce nu mai simtisem niciodata.. Era o senzatie de nedescris, ceva supraomenesc si mi-a zis ca in momentul in care m-a vazut ravasita a simtit ca s-a rupt ceva in sufletul lui, imi simtea durerea.. Dupa nici o saptamana mi-a spus ca ma iubeste (ceea ce pentru unii poate suna penibil) nici eu nu mai auzisem asa ceva de la nimeni.. a zis ca ceea ce simte nu poate descrie in cuvinte, daca nu e iubire,atunci nu stie ce e.. Totul a fost atat de frumos..stateam cu orele si ne priveam si nu ne mai plictiseam,aveam atatea asemanari,ne simteam atat de bine impreuna in absolut orice faceam.. Pana a intervenit gelozia la amandoi si certurile.. Mereu ne certam din nimicuri, din toate prostiile pana intr-o zi in care a zis ca nu mai suporta, ca i s-a luat.. Ne-am despartit si impacat de 3 ori.. Si cu toate ca a zis ca ma blocheaza, ma scosese de la prieteni de pe facebook si multe altele ,n-a facut-o si a tot continuat sa ma caute .. Imi vorbeste de multe ori urat si ne certam, dar mereu in final se linistesc apele..apoi ma cauta, mereu ma cauta.. desi zice ca nu-l mai intereseaza, dar ma roaga sa merg la doctor, eu avand niste probleme de sanatate... Nu stiu ce sa mai cred.. Eu fara el simt ca nu sunt intreaga, parca simt o durere in suflet, un gol..de vreo 2 luni de cand ne tot despartim si impacam am slabit 5 kg, nu pot sa mananc, nu pot sa dorm, nu am chef de nimic, de viata, de prieteni, eu care ieseam mereu si ma distram si radeam .. Acum parca sunt o leguma..Am ajuns sa merg de 2-3 ori pe saptamana la biserica sa ma rog, sunt disperata (eu credincioasa de fel, dar nu prea ajungeam pe la biserica).. Eu sunt ft sensibila si mereu am suferit cand mi s-a intamplat ceva asemanator, dar am trecut repede peste, am mers mai departe, mi-am vazut de viata mea..Acum oriunde as privi sau orice as face imi aminteste de el.. Credeti ca poate fi vorba de sufletul meu pereche ? Daca nu e, nu stiu ce poate fi, il iubesc mult de tot, nu pot descrie in cuvinte ce simt, nu e doar iubire, pur si simplu simt ca nu pot renunta la el.. Si cand eram impreuna dupa o zi mi se facea dor de el si lui la fel.. Acum e el cum e, dar totusi vad ca nu renunta nici el.. Cauta mereu motive de cearta sau pretexte sa ma caute.. Nu stiu ce vrea de fapt.. Ma vrea si nu ma vrea.. Si in ultima vreme am cerut fel si fel de pareri de la diverse persoane ,dar am facut tot ce m-a taiat pe mine capul.. Pana la el eram foarte orgolioasa si ii jucam pe toti pe degete, acum cu el nu ma lasa inima sa fiu asa..

Prea multa indragosteala, prea putina dragoste..

Aici singura solutie realista ar fi:

-din ce am citit , inteleg ca intradevar tii la respectiva persoana. In cazul asta, trebuie sa faci tot ce depinde de tine pentru a fi impreuna cu aceea persoana (bineinteles, fara a renunta la cinste si onoare)
-daca si respectiva persoana are acceleasi sentimente fata de tine, atunci cu siguranta va actiona la fel;
-daca insa respectiva persoana nu are acceleasi sentimente fata de tine,atunci din pacate nu prea ai ce face- vorba aia, dragoste cu forta nu se poate;
-daca este o persoana mai nehotarata, atunci este bine de purtat o discutie serioasa, in care aceste aspecte sa le discutati cu calm si realist.

Eu am trait asa ceva
 

Sunt de acord intru totul .

Am avut aceste sentimente de doua ori in viata mea dar din pacate relatia cu acel(e) "suflet pereche",am pierdut o.Ma intreb oare de ce nu am fost mai intelepti amandoi ?Sa nu fi fost de la Dumnezeu ,era doar o amagire?