Iarta-ma Ory dar asta e o invatatura pagana care are la origine iubirea de sine. Eu cred ca ortodoxia regleaza frumos atractiile pentru persoane nepermise, sau care nu-ti apartin, ca sa te citez, mai precis le interzice. Ortodoxia inalta casatoria la rang de taina si nu permite adulterul. Ceea ce spui tu, a-ti permite sa fii atras chiar si de cine nu ai voie, Hristos numeste adulter (Matei, cap.19).

O reteta ar fi :

1). multa activitate fizica si sportiva, mersul cu bicicleta pe distante lungi, sofatul (pentru iubitorii de masini ) pe distante lungi !
2).mersul in excursii si iesiriele in natura, padure, munte iarba verde
3).petrecerea timpului liber in compania unor animale simpatice, pisici,caini, caii sau magarii, o turma de oi...etc...

toate aceste activitati, pe langa ca sunt frumoase, si distrag atentia omului de la problemele sale personale, facandu-=l sa le uite,...si uite asa si depresia dispare ca un fum !!!

Ma bucur ca ai adaugat! :) Intr-adevar,natura si animalutzele pot fi niste buni terapeuti!

Stimata doamna, aici ar fi de spus foarte multe, mai ales ca subiectul discutat tine de depresie, o stare deloc de neglijat ,dar, nu mai conteaza....eu nu vorbesc cu o fila dintr-o carte, ci cu oameni.
Eu cred ceea ce am spus mai sus, desi are un substrat mult mai profund decat l-ai inteles dumneata.
Dumneata crezi ceea ce ai scris mai sus, sau mai bine spus, infaptuiesti ceea ce ai scris mai sus, inclusiv cu gandul, cugetul si toata fiinta ta ?
Ca, de, oameni suntem, iar la cuvinte spicuite in mod formal din cartile religioase toti ne pricepem, faptele, insa, NE OMOARA !...nu faptele, ci omenia din noi.

Va multumesc ca m-ati pus la distanta prin pronumele de politete. Am observat in general scortosenia multor crestini declarati de pe acest forum. Va asigur ca nici nu am avut intentia sa vorbesc despre depresie, e prea mult de spus si exista atatea materiale informative pe marginea subiectului... am vrut doar sa nuntez putin afirmatia dvs., si nu total scoasa din context...
In legatura cu intrebarea pe care mi-ati pus-o, raspunsul este afirmativ, e un punct la care am ajuns in timp prin intelegere si am constatat ca Dumnezeu a facut totul spre binele omului si ca legile Lui sunt drepte. Cam atat am de spus.
Imi cer iertare ca v-am lezat.

Daca raspunsul este afirmativ, inseamna ca esti o persoana neprihanita... deci, pot sa ma inchin tie, doar ca ideea mea era cu mult mai profunda decat o poti intelege si nu are rost sa mai continui, nu pot sa vad lucrurile doar in alb si negru.
Si totusi, aici se vorbeste despre depresie, incercati o oarecare empatie , daca tot interveniti.
Cat despre lezare, mai ales in materie de idei, stai fara griji, nimeni nu ma poate leza mai mult decat o pot face eu insami.

E greu sa nu observi rautatea de sub cuvintele tale, nu sunt o persoana neprihanita ci una care se lupta cu mizeria patimilor umane pe care le avem toti. Refuz gandurile si simtamintele care ma indeparteaza de Hristos, daca stii sa faci diferenta dintre patima si razboi atunci vei intelege. Exista in noi puterea de a ne opune, de a nu accepta ceea ce stim ca ne face rau. Nu te mai obosi cu o persoana atat de neinsemnata ca mine. Am vazut aici pe forum oameni bogati duhovniceste si am uitat ca bogatii sunt nemilostivi draga Ory. Asa ca ar trebui sa mi-l car pe saracul Lazar de la portile lor.
O zi buna.

Dumnezeule...sa nu dam sfaturi neavizate!
 

Plantele

Sunatoarea
- Peste o suta de studii au fost facute in ultimele doua decenii, in diferite clinici din lume, pe tema efectelor acestei plante, in tratarea depresiei si in simptomele asociate ei. Rezultatul: toate cercetarile arata o neta imbunatatire a starii emotionale a majoritatii pacientilor depresivi, dupa tratamentul intern cu sunatoare. Principiile sale active elimina treptat starile de tristete, de astenie, invioreaza mintea si psihicul, impiedica aparitia si elimina tulburarile de somn, maresc tonusul launtric.


Polenul

Mai multe studii facute de medici, sub egida "Apimondia", Organizatia mondiala a apicultorilor si a apiterapeutilor, au pus in evidenta fenomenalele efecte pozitive ale polenului de albine in tratarea depresiei. O cura de 3 luni, timp in care se administreaza 7-15 grame de polen pe zi, duce in peste 60% din cazuri la o ameliorare simtitoare a starii emotionale a pacientilor. Frecventa starilor de tristete, de pesimism, scade treptat, pacientul isi recapata tonusul psihic si fizic, simte nevoia de actiune si incepe sa faca el insusi eforturi de a se desprinde de starea de depresie.

Laptisorul de matca

Este eficient in special in cazul femeilor depresive care au un deficit de hormon estrogen in organism, dezechilibru obiectivat prin estomparea caracterelor feminine secundare (scaderea sanilor, dezvoltarea pilozitatilor, asprirea pielii etc.), scaderea sau absenta apetitului erotic, slaba asimilare a calciului si a magneziului.

Exercitiile fizice



Pot face enorm pentru depasirea starilor de depresie. Studiile efectuate arata faptul ca peste 80% dintre persoanele depresive provin din mediul urban si au un trai sedentar sau semi-sedentar.Traiul sedentar duce la economisirea unei cantitati uriase de energie fizica, care partial este stocata in adipozitati, iar restul se transforma in energie psihica. Ce se intampla cand aceasta este in exces si nu stim cum sa o consumam? Ea genereaza stari de disconfort psihic tot mai puternic, care ia, de cele mai multe ori, forma depresiei. In acest context, trebuie stiut ca efortul fizic intens, facut sistematic, activeaza nu doar musculatura, respiratia si metabolismul, ci si anumite mecanisme naturale de protectie psihica. Este deja notoriu faptul ca dupa 40 de minute de efort fizic (alergare, sporturi in aer liber, inot etc.) scoarta cerebrala elibereaza anumiti neuro-transmitatori care genereaza stari de relaxare, de multumire, de optimism.

Si te rog sa incerci sa faci diferenta intre sfaturile competente si cele obsesiv-religioase pe care le primesti aici. Dumnezeu ne ajuta si iubeste pe toti, daca ai putin grija de tine, daca nu te invinovatesti pentru starile tale si daca te ajuti cu rugaciune din inima, vei fi ok.
Mult succes si nu uita ca netrata depresia recidiveaza!

Pentru ideea controversata aparuta intre mine si Oana...
Atractia, indragostirea, pacatul de-a-ti placea de cineva, fie el si " interzis ", face minuni, mai ales daca este capabila sa apara in furtuna unei depresii. Este un dar, nu malefic datorita faradelegii din ea, ci unul pozitiv datorita simtirii ce nu poate fi fabricata, convertita sau cumparata, o primesti ca pe o binecuvantare, pentru ca este unica, intr-o mare de raceala si teama distructiva.
Este un fel de credinta, traim prin tot felul de credinte, ca si credinta propriuzisa in Dumnezeu, menita sa sfideze nemiloasa depresie, sa-i alunge negura care face fiinta omeneasca sa nu mai simta nici caldura, nici raceala, nici dragoste si nici dispret, o pustieste de simtire si o arunca in infern. Toate acestea ancorate intr-un suflet crispat de atatea oboseala, dogme si frustrari.
Atunci ai de ales, sa te bucuri de plapanda simtire a indragostirii, ori sa te duci in iad insotit de traista de pastile halucinogene si deznadajduit de neputinta, cu infranarea ta cu tot.
Sa-ti permiti sa te bucuri de o astfel de atractie nu este musai echivalentul cu a o accepta fizic, a face demersuri necuvioase in priviinta ei, a te pierde in nefast. Poti, pur si simplu sa te bucuri de ea, sa-ti mangai sufletul cu ea, fara sa te chinui a o alunga ca pe depresia din tine, chiar sa profiti de ea ca de o stare ce semnifica sanatate/vitalitate,/bucurie, ca de o prajitura de care-ti era atat de pofta, de dor, dar pe care abia acum reusesti sa o savurezi...de orice, numai sa te insufleteasca din nou.
Dumnezeu face posibile o gramada de situatii, de cai, unele par controversate, dar pot fi tot atat de benefice si insuflate de un duh bun, ca si neprihanirea in sine, trebuie doar sa intelegem de ce ne sunt date, sa le respectam daca ne sunt date si, bine-nteles sa le gestionam asa cum trebuie, sustragand din ele doar esenta care te poate face sa treci printre nori ca un curcubeu care nu se intineaza.
Din acelasi egoism si nesat izvoraste tendinta/dorinta noastra de-a alunga simtirea ce nu este, sau nu pare curata. Daca am fi echilibrati, nu am lupta cu patimile ca habotnicii, tocmai din impulsul nesatul al dorintei care ne supune, ci am incerca sa le controlam, sa le intelegem, sa le metamorfozam in lucruri ce ne pot face bine si, mai mult decat atat, pot deveni prietenii unei vieti desavarsite prin experienta .
Este trist sa simti in viata ca trebuie sa fii mereu potrivnic, credinta aceasta este trista ! S-ar putea sa orbim mergand doar prin prea multa lumina sau prin prea mult intuneric, trebuie sa ne oprim din cand in cand si sa ne mai odihnim la umbra.

Wow...Mie imi pare a ispita ce ai descris tu aici!
E amagire, draga mea! O amagire pacatoasa!

Da," ispite ", " pacatosenii ", altceva nu mai stim....poate de aceea nu facem decat sa ramanem a naibii de PACATOSI .

Da,a te indragosti de cineva poate reprezenta o ancora pentru a iesi,macar pe moment din starea depresiva,pentru ca atunci apare motivatia.
In general,oamenii cand sunt depresivi nu se simt motivati de mai nimic si chiar si lucrurile care pana in acel moment le provocau bucurie...pur si simplu nu o mai fac.
In acelasi timp,nefiind rezolvata cauza depresiei,persoana risca sa se indragosteasca sau sa atraga o persoana total nepotrivita,iar euforia de moment,risca ca mai apoi sa se transforme in dezamagire,pentru ca pur si simplu descopera in timp ca respectivul ori nu ii impartaseste sentimentele ori nu corespunde cu adevarat idealului pe care il avea conturat in minte si asta pentru ca alegem inconstient si nu constient cum ne place sa credem,iar daca in subconstientul nostru ruleaza credinte distructive de viata,de multe ori inoculate din copilarie, precum "nu merit sa fiu iubit/a","sunt un nimic,sunt o nimeni" (sunt doar niste exemple alese la intamplare) etc etc...fara sa ne dam seama vom atrage exact acea tipologie de om care ne va confirma mai devreme sau mai tarziu ca nu meritam sa fim iubiti,ca meritam sa fim abuzati/e,sa fim desconsiderati/e s.a.m.d.
Neplacut,stiu,dar din pacate asa functioneaza mintea umana si e bine ca inainte sa ne aventuram intr-o noua relatie sa cautam sa rezolvam cauzele mai adanci ale depresiei.

Sincer, nu am intentionat sa duc ideea mai departe de sentiment, adica pana la o relatie. Uneori, doar stimulentul simtirii te poate scoate din impas, invatand sa-l iei ca atare fara sa-i fii potrivnic, pana la resorbire fireasca, fara sa se ajunga neparat la intrupare. Este destul de dificil, oamenii stiu doar ca trebuie sa-si materializeze ideile, simtirile, exista insa si o cale prin care te poti bucura de ele aflate doar in stadiul inert.
O relatie este deja prea mult, mai ales atunci cand este vorba de cineva " interzis ". De ce nu se multumesc oamenii cu putin ? Asta este problema !
Poate ca, tocmai de aceea ajungem atat de rapid pe carari straine de etica si, implicit la neimplinire sufleteasca, fiindca ne avantam cu capul inainte manati doar de instinct si placere, fara sa incercam a descoperi placerea din primul stadiu al trairii interioare si a o duce pana sa ajunga la greseala capitala. Ca un flirt mult mai intens decat fondul erotic, dar care nu ajunge sa-si pateze inocenta.

Pacatul se naste pornind de la gandul pacatos. Ii deschizi usa...el da buzna peste tine cu totul!
E o gandire riscanta cea pe care o adopti ! Si nici indicata! Parerea mea...

Nu, viata porneste de la un gand, probabil mai intai a fost gandul, apoi " cuvantul " , si, probabil de acolo a urmat " ispita "...si gandind tot asa, ispita inseamna tot ceea ce este in jurul nostru, in noi.
Nu sunt sigura ca pot face o distinctie intre gandul pacatos si gandul nepacatos, de vreme ce aproape toate lucrurile in viata sunt formate dintr-un complex dintre cele doua, se manifesta interdependent una de cealalta. Nu suntem si nu putem fi perfecti si, in mod minunat, uneori un gand pacatos poate duce la un lucru vrednic de toata slava...cum ar fi conceperea vietii, fie ea si in conditiile neadmise de vre-o doctrina. Dintr-o idee la fel de pacatoasa a fost posibila si nasterea unui sfant... Of !, Ce mici suntem !

Lasam de multe ori ganduri nesanatoase in noi si nu stim cand ies la iveala. Iar cand ies, se intampla sa se asemene cu o furtuna care smulge din radacina copaci si ia tot ce intalneste in cale. Depersia este si ea o furtuna, smulge bucuria vietii si pofta de a trai.

Cel care isi face ordine zilnic in el, nu va ajunge la depresie.

Asa cum s-a spus depresia nu vine fara o cauza. Trebuie analizata sursa si apoi daruite solutii. Nu le putem recomanda tuturor aceleasi sfaturi pentru ca motivele nasterii ei sunt diferite.

pentru ory (si nu numai):

Despre dragoste, cu Parintele Pantelimon, de la Manastirea Oasa

"Fara Dumnezeu, orice iubire moare"

- Timisorean la origine, absolvent al Facultatii de Arte Plastice a Universitatii de Vest, in prezent e calugar si preot la Manastirea Oasa, unde picteaza si minunate icoane, pline de aur si har. Dar aurul cu adevarat pretios al tanarului parinte e inaltimea sa duhovniceasca deosebita, care transpare si in textul pe care il publicam. Un indreptar de viata si de iubire adevarata -

"Iubirea e fundamentul fiintei noastre"

- Drumul spre Oasa e batut de sute de tineri care vin sa se spovedeasca. Simtiti, oare, prin destainuirile lor, ca ceva s-a schimbat in felul in care se raporteaza la dragoste?


- As spune ca noi, monahii, cunoastem mult mai bine lumea decat se cunoaste ea insasi, pentru ca noi n-o vedem din exterior, ci din interior. In sensul acesta, parerea mea este ca tinerii de azi au mare potential sufletesc, dar le lipsesc punctele cardinale. Cel mai adesea ei nu stiu cu adevarat ce e iubirea. O confunda cu indragostirea. Si nici nu stiu sa o traiasca. Vad filme si traiesc dupa clisee. Viseaza toti o iubire mare, ca-n filme. O iubire data de-a gata, cu un partener fara cusur, care sa-i inteleaga orice ar fi. Si nu pricep de ce lor nu li se intampla la fel. Dar iubirile astea din carti si filme sunt utopice, nu se verifica real. Ceea ce se simte insa la toti cei care vin sa se spovedeasca este o cautare neobosita, nevoia de a trai o iubire profunda, perfecta. Foamea asta de iubire exista in toti.

- De ce avem atata nevoie sa ne implinim intr-o dragoste mare?

- Cautand iubirea, il cauti, de fapt, pe Dumnezeu. Chiar fara sa-ti dai seama. Chiar daca nu esti un bun crestin, simti cumva, straniu, de fiecare data cand iubesti si esti iubit, ca acolo, in iubire, e adevarul. Cauti iubirea toata viata, ai nevoie de ea chiar si atunci cand te prefaci ca nu mai ai, o traiesti gresit, o traiesti stramb, dar o iei de la capat. Gravitezi in jurul ei, te straduiesti mereu sa o intelegi, pentru ca simti ca acolo e implinirea si fericirea. Noi, oamenii, nu putem sa nu iubim, sa nu vrem sa fim iubiti. Pentru ca asta e fundamentul fiintei noastre. Dumnezeu este iubire si tot ceea ce este in lumea asta tanjeste dupa iubire. Dumnezeu a creat totul dupa chipul si dupa asemanarea Lui, dupa tiparul Lui, al relatiei treimii. Dumnezeu e o relatie, Dumnezeu nu e singur. Noi am fost creati ca oameni sa participam la bucuria relatiei din Dumnezeu si cu Dumnezeu. Sa traim iubirea. Sa fim impreuna. De aceea se spune ca raiul e comuniunea cu toti, iar iadul e neputinta de a mai iubi.

- Desi il avem pe Dumnezeu, simtim totusi ca fara celalalt nu suntem completi. E nevoie de un altul, ca sa fim fericiti?

- Dumnezeu i-a facut pe oameni incompleti, tocmai ca sa aiba nevoie unul de altul. Daca ne-ar fi facut perfecti, ne-am fi fost suficienti singuri. Sigur, exista oameni care daruiesc mai mult, oameni care dau mai putin, dar nu trebuie sa ne oprim la relatia cu un singur om, trebuie sa invatam sa iubim pe toata lumea, sa castigam un rod din relatia cu fiecare, nu doar din aceea cu partenerul de viata. Orice om e un dar potential pentru noi, cu care ne putem imbogati.

- Visam, aproape toti, la o iubire mare, care sa ne tina toata viata. Si totusi, realitatea ne arata ca iubirile mor, si ele, mai des decat am vrea sa credem. De ce se stinge dragostea?

- Moare pentru ca nu exista si Dumnezeu in ecuatie. Si atunci noi nu avem de unde sa ne alimentam, sa ne regeneram iubirea. Fara Dumnezeu, nu exista principiul generator de iubire. Omul singur e o fiinta limitata. Harul e cel care il face infinit de adanc. Harul e de la Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca orice realitate netransfigurata degenereaza. Se consuma. Fara har, omul e in stare cazuta. La fel si cu iubirea. Ea se stinge daca nu exista raspuns. Daca o intorci catre Dumnezeu si catre oameni, ea primeste raspuns din infinitatea Lui Dumnezeu. Daca o intorci catre tine, catre trup, catre materie, ea se cheltuie, se epuizeaza, pentru ca lucrurile astea sunt limitate. De asta e nevoie de cununie. Cununia e unirea a doi cu un al treilea, cu Dumnezeu, care e infinit.

- Din pacate, simplul fapt ca te cununi in biserica nu garanteaza mereu fericirea...

- Trebuie sa invatam sa-L vedem in celalalt pe Dumnezeu. Nu trebuie sa ne raportam la un om ca la un lucru finit. Orice persoana e un izvor infinit, dar care nu e descatusat.

In biserica de la Oasa, langa icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului

�Prin iubire si cu ajutorul lui Dumnezeu, putem rupe zagazurile, astfel ca celalalt sa-si dea drumul fiintial, sa scoata din el tot potentialul lui moral, spiritual si de iubire. Pentru ca fiecare om e cu mult mai mult decat se vede. Si vine iubirea si activeaza in celalalt ceva ce habar nu avea ca zace in el. Ai nevoie de un celalalt care sa iti dea masura. In relatie de doi, omul evolueaza continuu. Si nu mai are cum sa se sature de celalalt, sa se plictiseasca, sa ajunga la rutina. Pentru ca fiecare il face pe celalalt sa evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, si aceasta inflorire a lui este infinita. Multi oameni par incapabili de sentimente profunde. Asta, pentru ca nu au fost iubiti, la randul lor, ca sa inceapa sa infloreasca. Dar toate astea nu sunt posibile fara Dumnezeu. Si fara efortul fiecaruia de a activa in celalalt taina Lui, harul dumnezeiesc. Trebuie sa iubesti cu Dumnezeu din tine, pe Dumnezeu din celalalt.

- Cum ar trebui sa iubim, parinte? Unde gresim, de tot ajungem sa o luam de la capat?

- Nu stim sa ne daruim. Nu avem exercitiul daruirii de sine. Societatea actuala ii educa pe oameni in directia propriilor dorinte, ii invata sa se iubeasca intai de toate pe ei, sa-si urmareasca propria implinire. Si dragostea devine, astfel, un fel de accesoriu, care le serveste fericirii proprii. Am o cariera, am o casa, am si o iubita! Dar nu iubim cu adevarat decat atunci cand facem acest exercitiu al iesirii din sine si cand incepem sa ne exersam in daruire, sa ne antrenam puterea de iubire. Sa iubesti inseamna sa gravitezi in jurul implinirii celuilalt. Sa te gandesti cum poti tu sa-l ajuti pe celalalt, cum poti sa-i vii in intampinare, cum sa-l odihnesti, cum sa-l scutesti de un efort, cum sa-i faci o bucurie, cum sa-i gatesti o mancare buna, cand e obosit. Trebuie sa inveti sa traiesti prin celalalt si pentru celalalt. Iubirea inseamna foarte multe gesturi. Intentiile, gandurile in sine nu au nici o valoare in absenta lor. E plina lumea de ele. Facand gesturi te si verifici pe tine, daca poti cu adevarat sa iubesti. Am citit de curand intr-o carte cum un detinut politic taran, inchis la batranete, primea de la babuta lui scrisori, in care ea punea si cate o floare presata. Asta inseamna iubirea. Si chiar mai mult. Sa daruiesti atunci cand esti epuizat, cand nu mai ai nici o forta. Nu exista scuza sa nu daruiesti.

�Daca dai din prisos, cand ti-e bine si-ti vine usor, nu are valoare. Atunci cand nu mai poti si vrei totusi sa faci ceva pentru celalalt, izbucnesc in tine resurse de energie de care habar nu aveai. Primesti forta de la Dumnezeu si ajungi sa faci mai mult decat credeai ca esti capabil. Sa te daruiesti atunci cand nu mai poti te leaga cu adevarat de celalalt si-l face si pe celalalt sa se deschida, sa daruiasca la randul lui. In iubire, trebuie sa daruim ce nu avem, cand nu mai avem. Si atunci, ca in Evanghelie, nimicul se transforma, si painea si pestii ajung tuturor.

- Pana unde te poti darui pe tine, fara ca asta sa te anuleze cu totul? Uneori, poate e mai bine sa te opresti, daca celalalt nu-ti raspunde la fel...

- Daruirea de sine e un gest voluntar, nu este o dependenta fata de celalalt, nu e sclavie. Nu ti se cere s-o faci. Prin daruire nu ma anulez, ci ma regasesc pe mine si ma imbogatesc cu felul celuilalt de a fi. Prin posedare, ma anulez. Unora le convine sa se lase stapaniti de altii. E cazul multor femei de azi, care ajung sa se inrobeasca. Le bat barbatii, sunt chinuite, dar le e frica sa-si asume un drum, de dragul sigurantei. Au parte de o suferinta absurda, care nici macar nu e mantuitoare. E o forma de lene. Refuza responsabilitatea propriilor decizii si atunci prefera doar sa execute. Dar asa nu vor evolua niciodata.

pentru ory continuare
 

"Cand Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da
de-a gata si o mare iubire"

- Nu toata lumea are parte in viata aceasta de iubiri extraordinare. E vina noastra? Tine de noi sa traim o mare iubire sau ea e un dar de la Dumnezeu?

- Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu exista coincidente. Faptul de a intalni o anumita persoana tine de voia Domnului. Dar felul in care reactionam noi la intalnirea respectiva tine de noi. Fiecare persoana care ne iese in cale e un dar de la Dumnezeu si noi trebuie sa ne intrebam, de fiecare data, de ce a randuit Dumnezeu sa intalnesc omul ala. Ce pot eu sa fac din relatia asta? Ce trebuie eu sa inteleg? Ce folos pot sa trag? Apoi, sa nu confundam indragostirea cu iubirea. Daca Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da de-a gata si o mare iubire. Dragostea e doar o arvuna de la Dumnezeu. Daca o cheltui fara stiinta, nu mai ajungi niciodata la iubirea adevarata. Poate la inceput nu pare mare, dar iubirea, daca se lucreaza, creste tot mai mult. Iubirea nu e emotie, e o putere. Dumnezeu nu e trup si totusi se defineste pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu e trup! Sigur, si componenta asta trupeasca intra in iubire, dar nu se reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primita de sus, o putere care trebuie eliberata si lucrata de fiecare in parte. Spun eliberata, pentru ca cel mai adesea ne iubim pe noi insine, si atunci iubirea este inchisa in noi, se invarte in cerc. Este o iubire egoista, intoarsa catre sine, in loc sa fie libera si sa nu ceara nimic in schimb.

- Iubirea adevarata e intotdeauna libera?

- Da, iubirea adevarata afirma libertatea celuilalt. Nu incearca sa-l stapaneasca. Aici se greseste cel mai mult in relatii, cand unul incearca sa-l transforme pe celalalt, sa-l ajusteze dupa gustul propriu. Cand iubesti, trebuie sa iesi din tine in sensul de a incerca sa-l traiesti pe celalalt, sa-l intelegi pe celalalt, sa vezi lumea prin ochii lui. Daca ii calci libertatea, apare instinctul de aparare. Si se va inchide in el. Se va feri de tine, se va simti agresat. Intr-o relatie trebuie sa existe un balans intre apropiere si distanta. Trebuie sa-i pastrezi celuilalt taina, sa n-o spulberi. Sa nu incerci sa cotrobai in toate cotloanele sufletului lui, sa nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, indrazneala distrug misterul celuilalt. Exercitiul acesta al iesirii din noi insine uneori e dureros, inseamna sa parasesti o pozitie sigura, sa iesi din confortul felului tau de a fi, adoptand felul celuilalt de a fi. Dar numai asa te poti largi, te poti imbogati si poti transforma iubirea in cale de cunoastere. Daca ramai in tine insuti, esti foarte sarac. Ba, mai mult, te trezesti ca toti iti intorc spatele. Te trezesti singur.

- Ar trebui atunci sa cultivam toleranta in dragoste?

- Ar trebui sa facem exercitiul alteritatii, nu al tolerantei. Toleranta e un fel de ingaduinta fata de ceva ce tie nu-ti convine, presupui ca celalalt are niste defecte pe care tu, din marinimie, le treci cu vederea. Adica toleranta presupune mandria. Or, intr-o relatie de iubire tu nu ai dreptul sa consideri felul tau de a fi mai bun ca al celuilalt, n-ai voie sa ceri celuilalt sa se schimbe, trebuie sa-ti ceri tie sa-l suporti pe celalalt. In iubire, nu trebuie sa te preocupe binele tau, ci trebuie sa te pui pe tine in slujba celuilalt, preocuparea ta sa fie devenirea lui. Scopul lui nu e sa te infrumuseteze pe tine, sa te faca sa te simti mai frumos si mai bun. Iubirea traita drept schimba oricum lucrurile in bine. Faptul ca ma daruiesc total, ca ma arat jertfitor il face si pe celalalt sa se corecteze, sa se simta, il schimba in bine. Parintele Teofil Paraian spunea ca dragostea niciodata nu calculeaza si dragostea totdeauna calculeaza. Cum vine asta? Pai, niciodata nu calculeaza ce daruieste, ca sa-i atraga atentia celuilalt uite, cate am facut pentru tine, acum da-mi si tu la fel. Si in acelasi timp calculeaza mereu cat primeste, ca sa poata da mai mult. Asta e iubirea adevarata.



Cu parintele Teofil Paraian si parintele staret Iustin

�
- Cateodata, oricate ai face pentru celalalt, el ramane indiferent si nu-ti intoarce nici o farama de dragoste. Cum stii care e omul pentru care merita sa dai tot?

- In ordinea fireasca, important e sa nu te implici intr-o relatie pana nu esti sigur de ea. Potentialul de afectiune, de iubire, trebuie pastrat pana gasesti o persoana cu care te potrivesti cu adevarat, cu care sa ai in primul rand o potrivire sufleteasca, nu trupeasca. Apoi, un om de calitate, daca a intalnit un alt om de calitate si se jertfeste pana la capat, reuseste sa-l invinga pe celalalt prin iubire, chiar daca celalalt iubeste mai putin. Iubirea unuia, cu statornicie, poate sa salveze iubirea celuilalt. Am cunoscut multe recuperari miraculoase de relatii care erau in pragul esecului si au ajuns chiar mai puternice si mai profunde ca inainte. Oamenii trebuie sa invete sa aprecieze crizele. Intrebarea mai are insa si o capcana. Daca te opresti la om, risti sa pierzi tot. Daca il ai in minte mereu si pe Dumnezeu, gasesti in jur suficiente persoane care sa merite sa dai tot, fara sa-ti mai fie teama ca ai putea pierde. Nici un om nu merita in sine sa-i dai tot. Pentru ca omul ala nu e ultima realitate, dar Dumnezeul din el, da. In definitiv, prin om ne daruim, de fapt, lui Dumnezeu.



"Daca nu se ajunge la cununie, inseamna ca Dumnezeu e scos afara din ecuatie"

- Si atunci care e rostul casniciei?

-Relatia, casnicia sunt doar un cadru in care noi ne manifestam, ne desavarsim. Ne exersam iubirea, aceasta capacitate de a iesi din noi insine, de a deveni transparenti, ca Dumnezeu sa se poata manifesta deplin in noi, iar noi sa ajungem la acea patrundere reciproca intre oameni, sa putem iubi tot mai mult. Numai daca ne exersam deschiderea, devenim niste vase largi care pot primi mult mai mult decat pe celalalt. Si atunci pot iubi, prin intermediul lui, pe toti oamenii, intreaga natura si toate animalele, pot cuprinde in inima mea toata creatia lui Dumnezeu. Exersand comuniunea in doi ne pregatim pentru comuniunea cu toti, care va fi in Imparatia Cerurilor.

- Exista suflete pereche? Oameni alaturi de care totul devine mult mai usor?

- Exista, dar mai multe. Nu exista un singur om cu care sa-ti fie scris sa fii impreuna. Exista insa mai multe persoane in lumea asta cu care relationezi foarte bine. Faptul ca ai intalnit una si, din nestiinta, iubirea s-a cheltuit, nu inseamna ca vei ramane toata viata singur. Asa cum faptul ca ai intalnit un suflet pereche nu garanteaza ca iubirea va dura, daca nu lucrezi virtutile ei. Fara potrivire, nu e posibila dragostea. Dar potrivirea e doar o scanteie. Ea nu garanteaza vesnicia sentimentului. Nu meriti ceva pentru care n-ai muncit! (rade). Din contra, se intampla des ca tocmai aceste iubiri sa se cheltuie mai repede, pentru ca totul e perfect si nimeni nu depune nici un efort. Se ajunge la un fel de suficienta, pentru ca celalalt corespunde perfect nevoilor mele si eu nevoilor lui, si atunci fiecare se iubeste pe sine, prin intermediul celuilalt.

pentru pry continuare
 

- Asa se nasc gelozia si posesivitatea?

- Gelozia e iubirea de sine prin celalalt. Daca esti gelos, nu-l iubesti pe celalalt cu adevarat, ci consideri ca celalalt e dreptul tau si cineva atenteaza la el. Ti-e frica sa nu vina cineva sa ti-l fure. Dar nici un om nu are dreptul sa il confiste pe celalalt. Iubirile astea contorsionate, cu gelozii si suferinte care-ti fura ochii si-ti intuneca mintea, sunt iubiri demonice. Ele sunt fascinante in felul lor, sunt foarte simtuale, au un erotism exacerbat, dar produc enorm de multa suferinta, te desfiinteaza ca persoana. Tu crezi ca te-ai jertfit suferind, dar de fapt ai fost posedat. Iubirea adevarata, dumnezeiasca, afirma, nu distruge. E ca un cer senin. N-are tulburare si n-are ceata.

- Astazi, tot mai multi oameni aleg o forma libera de iubire. Nu se mai casatoresc, ba uneori nici nu mai locuiesc impreuna, dar cu toate acestea, se iubesc si traiesc in armonie. E gresit ca procedeaza asa?



Pictandu-l pe Sfantul Pantelimon

�- Iubirea care nu implica responsabilitate si sacrificiu nu e iubire adevarata. E iubire conjuncturala, care nu ajunge la maturitate. De fapt, in cazul lor nici nu se ajunge cu adevarat la iubire, ei raman in faza de indragostire. Daca nu se ajunge la cununie, inseamna ca Dumnezeu e scos afara din ecuatie. Si fara harul dumnezeiesc, omul e finit si dragostea lui tine doar o vreme. Cei care aleg calea aceasta vor o iubir
e in care sa nu aiba nimic de pierdut, ci doar de castigat. Vor sa ia ceva ce se obtine usor si sa se pastreze mereu liberi, in cazul ca apare ceva mai ofertant.

- Cand traiesti o iubire nefericita, te gandesti adesea ca ar putea exista cineva care sa te iubeasca mai mult, sa te inteleaga mai bine...

- Modul asta de a vedea lucrurile e o consecinta a gandirii tehniciste. Un produs se uzeaza moral, in momentul in care apare o versiune imbunatatita a lui. (rade) Adica iese din uz. Or, oamenii nu ies din uz, ei devin continuu. Trebuie sa aprofundam, sa sapam in relatia respectiva, pentru a ajunge la noi si noi adancimi, chiar daca apar oportunitati de relatii mai bune, chiar daca cunoastem persoane care ni se par mai potrivite. N-avem voie sa schimbam persoana. N-avem voie sa incepem mii de drumuri, pentru ca nu mai ajungem niciodata la capat. Nu poti sa te remodelezi la infinit dupa alte tipare de femei sau barbati, pentru ca te tocesti ca piesa, ajungi sa nu mai ai nici un profil. Tu crezi ca ai capatat experienta, ca ti-ai imbogatit modul de a fi, avand foarte multe iubiri, dar de fapt te-ai pierdut pe tine, nu mai stii cine esti cu adevarat. In iubire, ca si in profesie, e foarte important sa fii statornic. Nu te poti face trei ani medic, apoi inca trei actor si dupa alti trei sa te pregatesti sa devii fotbalist. Trebuie sa mergi mai departe. Pentru ca impasul la care ajungi intr-o relatie e al tau, in primul rand, nu al celuilalt. Dumnezeu ti l-a randuit tie, ca sa te depasesti, ca sa evoluezi. Schimband persoana, fugi de tine, fugi de devenire. Iar obstacolul va reveni, sub alta forma, oricine ar fi langa tine.


"Nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii"

- De ce e atat de importanta fidelitatea? Cunosc persoane care spun ca-si iubesc partenerii, desi ii mai insala din cand in cand, si ca asta nu are nici o importanta, atata timp cat nu sunt sentimente la mijloc.

- Se mint singuri. Infidelitatea e o forma de consum. E foarte urat sa-i consumi pe ceilalti, pentru nevoile tale erotice. Dar, de fapt, te consumi pe tine. Stagnezi. Fara fidelitate, nu poti ajunge la nivele mai profunde. Numai asa poti evolua. Or, daca iti permiti alternative, inseamna ca nu esti dispus sa infrunti blocajul, ca vrei sa il ocolesti. Daca iti refuzi alternativa, atunci nu mai eziti, depasesti criza si vezi si ce potential zace in tine si in celalalt. Si esti mai castigat si mai bogat ca inainte. Ajungi la alt nivel al iubirii, e o iubire rafinata si foarte profunda, care nu mai sta doar in indragostirea trupeasca. Efortul putin inseamna devenire putina, inseamna sa fugi de implinirea de sine. Vedeti, nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii. Sacrificiul pe cruce e fereastra spre Inviere. Sfantul Maxim Marturisitorul spunea ca in creatie toate se cer dupa cruce. Asa se manifesta iubirea lui Dumnezeu fata de noi. Pentru ca asta e conditia noastra cazuta, consecinta caderii in pacat. Nu ni se da nimic, daca nu jertfim ceva. Si iubirea e o jertfa. Jertfesti sinele tau, ca sa-ti apropii sinele celuilalt. E o renuntare la tine. Sacrificiul da profunzime oricarei relatii. E cel care fixeaza iubirea. Sa te indragostesti e usor, dar sa iubesti e foarte greu. Fugi de cruce: fugi de inviere, fugi de bucurie, fugi de iubirea adevarata! Nu se poate fara. Fara cruce, e calea usoara, comoda. Nestiind sa suferim cu bucurie, sa umplem suferinta de rost, fugim, de fapt, de viata. Si tot ce primim e de mana a doua. Toate bucuriile si iubirile sunt diluate. Tot ce traim e searbad.

- De ce suferintele din dragoste sunt unele dintre cele mai dureroase?

- Pentru ca omul, iubind, se deschide si devine profund. Si atunci incaseaza loviturile direct in profunzimea fiintei. Daca iubirea a fost cu Dumnezeu si celalalt pleaca totusi, Dumnezeu nu ramane dator. Vine El si umple golul, pentru ca tu nu l-ai iubit doar pe cel care a plecat, ci si pe Dumnezeu din el. Poti fi destramat cu adevarat dupa o despartire, doar daca nu-L ai pe Dumnezeu. Daca ai iubit stramb, daca ai fost posedat de celalalt.


In "gradina" de la Oasa

�
- Uneori, dupa o mare iubire, nu mai avem curaj sa mergem mai departe, sa ne mai deschidem sufletul inca o data. Cum putem vindeca ranile lasate de o suferinta din dragoste?

- Parintele Teofil Paraian spunea ca suferinta e o mare taina. Degeaba ti-o explici teoretic, inima continua sa doara. Si orice sfat din afara ramane tot in afara. Numai Dumnezeu poate vindeca astfel de rani, daca considera. Dar unele dintre ele nici nu trebuie sa se vindece. Se intampla uneori ca inima ta sa poata purta infinit de multe rani deschise. Capacitatea de suferinta a omului e foarte mare. Dar nici nu trebuie sa devenim atat de obsedati sa se inchida rana, sa uitam tot. Un esec in dragoste nu trebuie sa ne infirmizeze afectiv. Poti sa duci o alta relatie si cu o rana in inima. Si cu mai multe rani in inima. Dumnezeu iti da oricum puterea de a iubi din nou. Trebuie sa mergi inainte, sa ai curajul sa te deschizi din nou, sa incasezi din nou. N-ai voie sa te opresti.

pantru ory (ultima parte)
 

"Fericirea se munceste in fiecare zi"

- Unora parca le sunt date numai suferinte, toata viata...

- Trebuie sa intelegi ca e ca un joc intre tine si Dumnezeu. In suferinta se ascunde, de fapt, dragostea lui Dumnezeu fata de tine. Si atunci incepi sa gasesti un rost fiecarei suferinte. Fara Dumnezeu, totul sfarseste intr-un mare absurd. Si cea mai mica suferinta te doboara. Nu mai intelegi nimic si ajungi sa-ti pui capat zilelor. Cu Dumnezeu, cea mai mare suferinta e umpluta de sens si e mereu urmata de bucurie. Trebuie sa nu uiti niciodata ca Dumnezeu te iubeste si te pune la incercare. Te incearca, pentru ca vrea sa-ti dea ceva. Dar cu un pret! Trebuie sa meriti darul, sa te ridici spiritual la nivelul la care il poti primi. Nivelul urmator al jocului. Oricum, darul e intotdeauna cu mult mai mare decat suferinta pe care o treci ca sa ajungi la el. Dumnezeu nu ne poate darui liber, ca atunci ne-ar asfixia cu iubirea lui, ne-ar distruge fiinta, nu ne-ar mai lasa sa inflorim liber. Dumnezeu, cand ne iubeste, ne pune la incercare, ca pe argint in topitoare. Pentru ca vrea sa scoata din noi esenta cea mai pura.

- Ce ar trebui sa facem ca sa fim fericiti?

- Trebuie sa pornim in cautarea adevarului iubirii, cu toate fortele noastre. Sa nu ne angajam steril, de suprafata, ci sa ne daruim total, tuturor oamenilor si, prin ei, lui Dumnezeu. Si sa o facem pe viata. Fericirea adevarata exista. Si exista aici, pe pamant. Ea nu e decat o cale pe care inaintam. Doar in masura in care stim sa daruim, o sa si primim. Pentru ca Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne si rasplateste cu asupra de masura. Se joaca cu noi, ne face sa vrem mai mult, sa ne dorim mai mult, sa devenim mai mult. Fericirea nu e un dat, o pleasca, o incremenire care pica pe tine. O fericire statica ne-ar strivi sub o plictiseala cumplita. Fericirea se munceste, se castiga in fiecare zi. E un urcus continuu, o dinamica ce se adapteaza permanent nevoilor noastre. Fericirea e devenire.

Da, Costel, insa caile aparitiei depresiei sunt diverse si extrem de inselatoare. S-apoi, inainte de a o intalni nu esti constient de existenta ei, astfel nu intreprinzi lucruri pentru prevenirea acesteia.
Depresiile le pot face in aceiasi masura si oamenii credinciosi sau necredinciosi, bogati sau saraci, inteligenti sau mai putin inteligenti, barbati sau femei...exista multi factori subtili care stau la baza acestei afectiuni, factori pe care nici medicina nu-i poate deslusi, nici religia.
Din pacate, credinta/ortodoxia nu vorbeste nimic despre ea...de fapt, isi permite sa o catalogheze scurt ca pe o consecinta a pacatului, si-atat.
Am vazut oameni bolnavi psihic in manastire, oameni pe care nimic nu-i poate vindeca, fiindca acest creier uman atat de complex, conduce, de fapt, toata aceasta sarada existentiala, nu-i putem subestima forta, dar putem macar sa incercam a o intelege, atat cat poate fi posibil, chiar prin prisma creatiei divine.
Este foarte buna ordinea in viata noastra, insa socul, starea de decadere psihica, multe laturi ale acestui aspect pot fi imprevizibile. Nu este chiar atat de simplu si nici atat de clar precum am vrea sa fie.
Dar, este adevarat, trebuie sa avem mintea ocupata, trebuie sa fim responsabili pentru viata noastra, exact asa cum, in chip minunat Dumnezeu a daruit copiilor instinctul jocului pentru a se mentine sanatosi.

Ory, dupa cum nu putem lasa nimic stricat in casa, pentru ca nu poti respira si iti distrugi sanatatea, la fel ar trebui sa se petreaca si cu interiorul nostru - sa aruncam tot ce este rau. Asa vom cunoaste cat de bine ne vom simti cu un suflet curat.

E simplu de tot: omul prost sau cel mai 'înţelept' vrea fără să recunoască şi fără să ştie că vrea musai ca să-şi satisfacă pofta, poftele, poftelele... de tot felul, musai alea pentru trup şi nici pentru trup ci pentru păcate... vrea el cu încăpăţâţânare bucuria de răul lui Dumnezeu, de răul altuia, lăcomie şi râvnă deşartă, şi nu vrea deloc să aibă el lăcomia plinirii poruncilor.

Deci pofteşte mereu şi când vede pe alţii că aceia şi le pot împlini şi că par graşi şi fericiţi şi mult mai mari, gata, cade în depresie şi apoi devine adeptul lui mamona... şi se răzbună în cele din urmă ca băgarul pe sat, ca lupul îmbrăcat în haină de sfinţişor pe oi.

Totul e să nu te frustezi, să nu te laşi frustat de diavolul diversionist dacă tu n-ai una sau alta sau dacă nu poţi ci să te bucuri... să te bucuri de credinţă şi fidelitate şi că ai scăpat de viclenie şi răutate.

Post şi rugăciune... post negru de tot şi rugăciune fără de prihană şi nu pentru ca să te vadă cineva , ci acolo în tine, să nădăjduieşti că deşi e imposibil să te mântui totuşi o să te mântui şi tu până la urmă, deci poţi să fii fără grijă din moment ce Îl ai pe Dumnezeu.

Da, Costel, insa daca ar fi atat de simplu precum exprimi , tare " aerisita " ar mai fi lumea asta din acest punct de vedere. Dar nu este, chiar deloc ! Nu intelegi ca atunci nu-ti mai conduci tu neputinta, ci ea te conduce pe tine si tinde sa-ti altereze pana si rationamentele, odata viabile . Deci, lupta devine mai crancena decat sensul mortii. Numai Dumnezeu stie ce se-ntampla cu fiinta umana.
Partea buna este, insa, ca exista totusi posibilitatea vindecarii ...tocmai prin ceea ce spui tu mai sus.

E simplu, problema e ca oamenii cred ca sunt doar trup si uita ca au si suflet. Degeaba faci curata intr-o camera, daca in cealalta duci mizeria. Nu vei avea parte de o casa curata. Asa si cu omul, in zadar se ingrijeste doar de trup, daca uita de suflet.

Costel, si de suflet vorbim aici...crezi ca depresia tine doar de trup si minte ?
Tu trasezi linii clare intr-o situatie mult prea complicata, sufleteste, trupeste, mintal...toate se leaga. Pana la urma, ce e mintea ? Din ea porneste credinta, la rascrucea de drumuri dintre suflet si minte se afla credinta despre care vorbesti, cizelata prin trupul pe care-l tot dispretuim.

Problema e că omul confundă sufletul, frăţietatea, comuniunea, odihna sfântă cu saţiul dulceag şi cu liniştea trupească ce se relaxează în plăceri şi porceli apoi de frică şi în contul cu bani şi în burtica plină şi în baia călduţă şi în patul plin de perne şi plapume frumoase şi curate şi moi...

Nu ştie niciun om cine şi ce este sufletul dăruit de Dumnezeu, căci dacă ar ştii nu ar mai pierde vremea cu sufletul cel păcătos şi fricos.

Îi e frică omului să nu cumva să audă:

-fricosule,
-laşule,
-urâtule,
-prostalăule,
-cretin, nebun, idiot, jeg, bălos, schizofrenicule, criminalule, pierdutule, drace, diavole, îndrăcitule, satană, ciudatatule, monstrule, iepure, oligofren, handicapat, neputincios, sărac, păcătos, rău...

...şi tot ce mai poate debita cineva dar fără cuvinte, ci aşa te vede, te consideră, te socoteşte... aşa îşi face părere despre tine...

Şi tu dacă ai o părere bună despre tine, sau dacă ei au o părere bună despre tine vrei să ţi-o menţii în mintea lor şi a ta, dar vine la un momendat un eşec... şi gata. Îţi vine apoi să faci experimentul Filadelfia... îţi vine să te sinucizi ca Arie şi Malarie... şi nu mai scapi şi apoi apelezi la o sacoşe de boabe de la impostori dar tot degeaba... asta e.:64:

Eu nu am o bogata experienta in domeniu, totusi am gasit scrieri despre tristete si despre akedie.
Deci astfel de probleme sunt analizate.

De ex. am gasit mult despre tristete si akedie in cartile lui Jean-Claude Larchet (care a preluat din scrieri patristice): Terapeutica bolilor spirituale si Terapeutica bolilor mintale (mai putin in a doua).
(cred ca Terapeutica bolilor spirituale piate fi descarcata pdf de pe www.arhiva-ortodoxa.info).

Cat despre cauzele depresiei, cat am experimentat-o eu (rar, adevarat, dar f violent), cred ca este cauzata de mandrie si de dorinte. In urma depresiei urmeaza o reasezare, reajustare a pretentiilor noastre fata de realitate.. de obicei ajungem mai modesti, mai recunoscatori pt ceea ce avem etc.

(De aceea a gasi o rezolvare, o "mangaiere" in relatii sentimentale mi se pare destul de imprudent deoarece depresivul iar se arunca cu speranta catre alte dorinte fanteziste etc..)

In afara rugaciunii care este cu adevarat singura mangaiere reala in depresie, am mai gasit uneori util sportul care ajuta pt perioade scurte (ore, adica), dar facut zilnic (alergare, aerobic etc.) cred ca are efect cumulativ.

Ai perfecta dreptate, Anna, insa alternativa sentimentala am luat-o doar ca pe una din multiplele solutii si, doar in cazul in care ea apare, pe-aceasta nu ti-o poti impune si nu o poti impune nici celorlalti. Cat despre mandrie, hm ! Suntem asa cum suntem si cum suntem facuti sa fim, ca incercam sa tot definim trasaturile firii noastre, mai ales dupa ce acestea trec prin botezul durerii si al evenimentelor, este altceva , dar nu este musai sa fie si corect.
Mandria face parte si din valorile noastre , degeaba dam noi cu cu ea de pamant la fiecare " constatare importanta ".
Priviti la firea copiilor nealterata de principii mature, si veti vedea exact firea omului asa cum a sadit-o Dumnezeu in el.

multumesc oana pentru exemplele mai mult decat frumoase postate aici
multumesc ory am inteles perfect despre ce iubire vorbeai

Totul pleaca din felul de a gandi , de aceea trebuie sa gandim intodeauna pozitiv , iar aceasta "emotie" pleaca din mintea noastra de aceea trebuie sa o eliminam . Nu ai sa poti imediat dar cu timpul se pierde printre gandurile pozitive . Si eu am avut aceasta hiba , nu te sfatuiesc sa folosesti medicatia prescrisa de medic , sant adevarate droguri legale , eu am scapat greu de ele .Am mers la biserica si am inercat sa gandesc pozitiv , am facut schimbari in modul de viata . Daca ai intrebari poate voi fi de folos . Succes !:67:

As spune ca, dimpotriva, fericirea e o dinamica in care ne adaptam noi nevoile la ea... Ca nevoile noastre sunt uneori de-a dreptul necuminti, sa nu spun altfel. Si se cer strunite.
Cat despre lunga ta serie de selectii din interviul cu parintele, ce pot sa spun decat: multumesc din tot sufletul, as vrea sa primesti toata recunostinta mea, foarte folositoare cuvinte pentru mine, banuiesc ca si pentru altii!
Poate mai gasesti!!
Domnul sa te binecuvinteze!

Buna Florina si celorlalti,

Din pacate cred ca stiu foarte bine ce simti. Si eu ma confrunt cu asa ceva. Si eu incerc sa gasesc solutii. Nu stiu ce sa zic. Am observat ca la mine e si o cauza fizica. In ultimii ani am avut un serviciu foarte stresant si m-am implicat prea mult, cred ca am ajuns la o epuizare nervoasa, care merge mana in mana cu depresia. Incerc o alimentatie sanatoasa, si cam atat, pentru ca celelalte lucruri (sport, activitati sociale, etc) mi se par prea obositoare. Ma gandesc totusi ca ar trebui sa merg la un psiholog, devine din ce in ce ai greu.

Zicea cineva mai sus de schimabrea gandirii. Bine, dar cum sa fac asta? Pt mine e asa de normal sa-mi plang de mila, sa simt ca eu sunt vinovata pentru toate lucrurie care nu merg bine incat nu stiu cum as putea sa imi schimb gandirea acum.

da, sunt momente cand cadem in depresie...ce sa zic, mai schimbati...eu fac sport, ies cu bicla, un film de actiune...o prajitura bune...si uit...trebuie sa luptam...ca traim vremuri grele....Dumnezeu sa ne intareasca!

Să luptăm cu depresiile... cum? Satisfăcându-le?.. păi aşa ne învaţă froid şi şcoala şerpilor desfrânării... şi nu e bine.

Iisus ne învaţă să luptăm cu patimile, şi ele vin prin simţuri, prin pofte dezordonate, prin ochi, prin poftele ochiului de a vedea ceva şi a mai revedea şi tot aşa, şi rămâi undeva programat şi apoi fără să ştii abea aştepţi să te delaşi pentru ca programările să se împlinească şi tu să te satisfaci cu bucurie crezând că vei fi fericit dar defapt vei constata că nu ai fost fericit ci pârlit şi că te-ai amăgit... prea tarziu îţi dai seama fiindcă mereu bănuieşti viceversa.

...iar bănuiala asta necredincioasă, sceptică, îndoielnică, fricoasă, laşă, mamonică şi ''superioară''... te sperie, te sperie mereu şi te flatează peste pismă şi te bagă la experienţele înălţării... şi te îndeamnă mereu să dovedeşti... să fii tu începutul şi sfârşitul spunându-ţi ei fără cuvinte că în mijloc te vor flata, te va lăuda ceva cu slavă deşartă şi tu ştii că te vei pierde, dar mergi mai departe căci vrei şi aşa intri mereu în ispită crezând că vei fi fericit dacă poţi să faci ceea ce vrei tu, ce ai fost programat să dovedeşti... marea cu sarea.

E trist dar asta ni se întâmplă zilnic, de mii de ori, şi de aia trebuie să-ţi păzeşti ochii şi să nu te mai visezi şi să nu visezi începutul şi nici sfârşitul şi nici mijlocul şi să nu aştepţi aplaze pentru poantă sau pentru înţelesul cel profund, căci tot viitorul, de frică, începutul şi sfârşitul se uneşte la mijloc adunându-se într-un punct... şi brusc tot ce ţi-ai pregătit să spui face impozie şi nu mai poţi spune nimic... nu mai poţi să-ţi susţii cu inimă liniştită discursul, căci nu mai există discurs, nu mai ştii povestea, bancul, poanta, mustrarea cea blândă, nu mai poţi şi te faci de ruşine la toţi... căci pur şi simplu ai un lapsus total şi prea ruşinos şi ţi se vede faţa fricoasă şi laşă şi speriată şi ţi-e frică să ţi-o arăţi... cauţi apoi să nu ţi-o mai vadă nimeni... şi gata, eşti făţarnic faţă de porunci.

Iar dacă ştii că le strici imaginea ta de vedetă din mintea şi sufletul lor, al celor ce te cunoşteau, e nasol, cazi în depresie groaznică... nu mai vrei să-i întâlneşti pe stradă, fugi de toţi prietenii şi fraţii şi de toate fetele.

Dar este scris: ''Eu sunt punctul şi virgula, şi Eu îi voi face pe unii chiar în mijlocul cuvântărilor lor să moară căci sunt farisei şi prooroci mincinoşi care vorbesc gloatelor şi nu sunt trimişi sau puşi de Mine, fiindcă bobul de grâu curat e altceva dacă vorbeşte şi alceva dacă grăieşte ăla plin cu toate neghinele''... şi poate fii chiar moarte fizică dar e vorba de mai mult de cea duhovnicească... şi aia vine prin instalarea şi primirea deasupra a slavei deşarte.

Deci dacă porniţi vre-un cuvânt, o propoziţie, faceţi-vă cu limba cruce în gură înainte de a deschide gura pentru disicurs şi pe la mijloc dacă vă poticniţi, şi apoi la sfârşit drept mulţumire Domnului... şi aşa n-o să cădeţi niciodată nici în depresie şi nici în mândrie, căci nu o să mai căutaţi să vă slăviţi pe voi înşivă cu înţelepciunea trăită şi împlinită de alţii după poruncă şi Har.

E simplu: pune-ţi încrederea nu în tine ci în Dumnezeu atunci când vorbeşti maselor, publicului... şi te laudă cu Românikaa, fiindcă toate vin de la Dumnezeu sau sunt lăsate de El ca să ne chinuie spre mântuirea noastră şi a lor.

Eu nu inteleg nimic din ce postati dvs. vsovivi....
Sa ma iertati va rog, dar, nu e prima data cand nu inteleg nimic din ce scrieti si ce vreti sa transmiteti.

Simteam la fel ca tine
 

Draga Florinna,
Te inteleg caci si eu sufar de depresie inca din copilarie. Am acum 43 de ani si la varsta ta (cred ca ai 35) am fost in cea mai neagra perioada de depresie cand eram singura pe lume lucrand intr-o tara straina, fara sot sau copii, fara viitor, bani doar cat sa supravietuiesc....

Imi pierdusem increderea in capacitatile mele profesionale ca intelectual si ca femeie caci avusesem doar relatii ratate. Doream sa mor. Mi-am ras parul. NU mai puteam sa ma rog.
Il condamnam pe Dumnezeu ca a permis acestei lumi sa fie atat de rea, cruda si nedreapta.
Ma simteam paralizata. Nu vroiam sa mai ies din pat nici pana la baie. Nici vorba sa ies din casa. Nu vroiam sa vad pe nimeni. Nu mai vedeam nici un viitor ptr. mine pe nici un plan.

Daca vrei sa discutam mai multe despre cum am iesit din aceasta situatie (nu complet totusi!) te rog sa-mi dai un mesaj caci sunt lucruri private pe care as vrea sa ti le spun.
Cu dragoste crestina, Mihaela

Si pe mine ma interesaza cum se poate iesi dintr-o stare de genul. Cred ca imi face bine si sa citesc ca si altii au trecut prin situatii de genul asta. Imi da senzatia ca nu sunt singura, si imi da speranta. V-am trimis un mesaj. Sper sa nu deranjez.

Si pe mine m-au bucurat foarte tare cuvintele parintelui Pantelimon. Ar mai fi o emisiune cu el, "Dincolo de harta" se numeste si poate fi accesata aici:
http://filmeortodoxe.blogspot.com/20...anastirea.html
sau aici:
http://cidadededeus.wordpress.com/20...nastirea-oasa/

Primul link nu merge intotdeauna am observat.